Faptul că 40.000 de suflete au fost lăsate fără apă potabilă a pus pe gânduri autorităţile. Toată lumea acuză administraţia locală şi societatea furnizoare de servicii, Edilul CGA, pentru că nu au o sursă alternativă în caz de avarie. În lipsa unui bazin de rezervă care să asigure apă pentru măcar 48 de ore, autorităţile sunt învinuite de populaţia care a avut de suferit. Cu toate acestea, municipiul a avut mai multe surse de apă, împrăştiate în toate părţile. Dacă ar fi fost întreţinute, iar astăzi ar fi fost funcţionale, fiecare rezervor ar fi putut alimenta câte un cartier în cazul în care magistrala ar fi cedat. În schimb, în prezent, până se remediază problema, oamenii rămân fără apă câte 2-3 zile. Poate că acum şi-au dat seama reprezentanţii administraţiei locale care sunt priorităţile când vine vorba despre cheltuitul banului public.
Bazine în paragină şi puţuri nefolosite
Momentele prin care au trecut câmpulungenii trebuie uitate cât mai repede, iar administraţia locală trebuie să ia măsuri ca situaţia neplăcută să nu se mai întâmple. Toată lumea vorbeşte despre o nouă sursă de apă care să asigure necesarul de apă în cazul în care conductele vor ceda. Trebuie să ne amintim că reţeaua de alimentare este veche de peste 30 de ani, iar, după cum a spus directorul Edilul CGA, Melania Voinescu, speranţa de funcţionare a conductelor este de numai 25 de ani. Materialul folosit în construcţia acestora este azbocimentul şi nu se mai foloseşte încă din anul 2007, atunci când Uniunea Europeană a interzis fabricarea oricăror elemente care au în compoziţie acest material. Astfel, pe lângă identificarea unei soluţii de rezervă, trebuie investit în întreg sistemul de alimentare cu apă al oraşului. Bineînţeles că toată lumea se gândeşte că bazinul din Măgura ar fi cea mai bună soluţie pentru furnizarea apei în momente necesare. Chiar Melania Voinescu ne-a spus că puţurile care alimentau rezervorul nu mai sunt funcţionale şi ar trebui investit în acestea. Trebuie să ne gândim că în acest mega recipient încap nu mai puţin de 5.000 de metri cubi de apă, adică la fel de mult cât în cel de pe Calea Pietroasă, de unde este alimentat Câmpulungul şi celelalte 5 localităţi învecinate. Aceasta ar fi una dintre soluţii. Trebuie să mai amintim că pe vremuri a mai existat bazinul care alimenta Fabrica de Fibre din Grui. Acesta nu a mai fost funcţional de zeci de ani, iar acum a rămas doar o amintire a construcţiei. Autorităţile au lăsat să se distrugă aceste rezervoare fără să se gândească la consecinţe.
Bazinul de la ARO asigura apă pentru platforma întinsă pe 50 de hectare
Acum, după cele întâmplate, ne dăm seama că o a doua sursă de apă a oraşului ar fi fost „aur” pentru municipiul nostru. Una dintre surse ar fi putut fi bazinul de apă care alimenta ARO în zilele de glorie. Impresionanta construcţie dă în prezent imaginea unei enorme amenajări care stoca o cantitate impresionantă de apă: 300 de metri cubi pe oră, pompaţi prin staţia de la Voineşti! Un cerc imens acoperit de moloz, licheni şi frunze uscate reprezintă capacul bazinului plin cu apă, după cum se poate observa prin „gura” acestuia, deschisă cui are curiozitatea, dar şi nesăbuinţa – neştiind cât de erodat este betonul – să calce în interior. S-a dărâmat masiv din el, dovadă fiind zidăria împrăştiată de jur împrejur, pe porţiuni însemnate, şi s-a săpat pentru scoaterea ţevilor, lăsându-se în urmă un dezastru.
Imaginea dezolantă a acestei importante anexe a Uzinei ARO, care, cu înţelepciune, preocupare şi insistenţe din partea autorităţilor locale, ar fi putut fi preluată de societatea de apă a Câmpulungului, te face să te cutremuri gândindu-te cu câtă uşurinţă a fost lăsată să se distrugă. Aceasta putea fi o a doua sursă de apă pe care Câmpulungul nu o are în prezent. Municipiul ar fi putut avea o sursă suplimentară, în cazul unei avarii precum cea de acum, dar de ce să ne complicăm să ne „căciulim” cu lichidatorul de la ARO pentru obţinerea bazinului şi a puţurilor dotate cu pompe submersibile, care, în vremurile lor bune, au asigurat necesarul de apă potabilă şi industrială pentru o platformă desfăşurată pe 50 de hectare. Ar fi fost o achiziţie de interes social, căreia, însă, i s-a dat cu piciorul.
Bineînţeles că ar mai fi şi puţurile de la Hidroelectrica, cele care au fost abandonate. Autorităţile au lăsat ca pământurile să fie revendicate, iar, odată cu acestea, s-a renunţat şi la o altă sursă de apă. Acum, când cuţitul este la os, autorităţile încearcă să identifice soluţiile, dar nu văd că acestea sunt chiar în faţa lor.