Amănunte neştiute despre directorul de la ARO, destăinuite câmpulungenilor de fiica acestuia
Câţi dintre câmpulungeni ştiau că preşedintele Ion Iliescu a insistat ca Victor Naghi să se implice în conducerea ţării, după 1990, şi că acesta a declinat oferta de fiecare dată? Sau că le-a predat tinerilor directori, absolvenţi de facultate, cursuri despre arta conducerii la Academia „Ştefan Gheorghiu”? Sau că, în ultimii ani dinaintea sfârşitului, a îndurat lipsuri de neimaginat, deşi putea să aibă bani, maşină la scară, funcţii politice şi în Guvern? Sau că a ajutat biserici, în vechiul regim, el, membru al Comitetului Central al PCR? Sunt amănunte extrem de interesante, pe lângă multe alte lucruri necunoscute din viaţa personală a lui Victor Naghi, dezvăluite de fiica acestuia, într-un mesaj emoţionant, transmis directorului Muzeului Municipal, pentru a fi lecturat în cadrul vernisajului expoziţiei dedicate celui mai longegiv conducător al Întreprinderii ARO. În continuare, ne-am oprit la mărturisirile mişcătoare ale Gabrielei Naghi, medic stomatolog de profesie, căreia i-a părut rău că n-a putut participa la evenimentul dedicat tatălui, dar şi-a trimis gândurile scrise, cu ajutorul cărora completăm imaginea lui Victor Naghi, conturată cu ajutorul atâtor relatări şi amintiri ale foştilor săi subordonaţi.
Pe fotografia dăruită în 1982, care îl reprezenta pe tata copil, se semna „cel care nu va fi învins niciodată”
„Este foarte dificil pentru mine, ca fiică, să evoc personalitatea tatălui meu, fără o profundă emoţie şi chiar teamă, pentru a nu greşi sau exagera cu ceva, ca şi cum tata ar fi de faţă, privindu-mă. Amintirile care mi-au rămas neşterse în minte despre tatăl meu sunt alcătuite din imaginea sa impunătoare, din glasul său puternic, din duritatea de stâncă a vorbelor sale, din sclipirea metalică a ochilor săi, în care nu puteai desluşi niciodată o emoţie cât de mică, de intensitatea privirii care încerca să-ţi radiografieze sufletul, într-o zecime de secundă, şi să intuiască cu cine are de-a face.
De la el am învăţat, de la o vârstă fragedă, de la patru ani, că nu ai voie să plângi, oricât de rău ai fi rănit. Era un om integru, cinstit, până în măduva oaselor, care nu iubea mărirea, linguşirea, lauda, întrucât le considera slăbiciuni omeneşti, cunoscând foarte bine imperfecţiunea firii umane, care, astăzi, te laudă, şi, mâine, te trădează. Probabil că mulţi dintre cei care l-au cunoscut şi-au dat seama că ascundea totul în sufletul său, nelăsând pe nimeni să se apropie prea mult de el, fiind un singuratic, astfel că oricine îşi imaginează că l-a cunoscut cât de cât se înşeală. Chiar dacă a admis în preajma lui oameni diferiţi, ca personalitate şi pregătire, a fost din dorinţa de a fi bine şi corect informat, necrezând nici măcar jumătate din lucrurile care i se „raportau”.
Da, omul se cunoaşte după faptele lui şi tatăl meu a demonstrat cu prisosinţă acest lucru, dragostea pentru semeni fiind călăuza vieţii sale. Nu a avut o viaţă personală, căci viaţa sa a dedicat-o uzinei şi oamenilor, încercând să-i determine să-şi transforme conştiinţa singuri, devenind oameni noi, implementându-le ideea că doar muncind cu tot sufletul şi pasiunea de care sunt în stare, pot câştiga ceea ce îşi doresc. Iubea animalele, trandafirii, păsările, vietăţile pădurii, brazii şi era extrem de sensibil la suferinţa omenească a celor cu familii numeroase, care munceau din greu ca să le întreţină.
Director din 1948, de la Naţionalizare, ales, iubit de muncitori şi purtat pe braţe în acele momente grele ale istoriei noastre (informaţia a fost corectată şi completată de directorul Ştefan Trâmbaciu, potrivit căruia în 1948, la un an de când a fost numit director, a primit Ordinul Muncii clasa a III-a, mărturie fiind o fotografie inclusă în expoziţie), a rămas cu această funcţie până la pensionarea sa. A trecut victorios prin trei regimuri: Petru Groza, Gheorghe Gheorghiu Dej şi Nicolae Ceauşescu, începându-şi cariera la Uzinele „Voinea” („Vasile Roaită”, apoi Uzina de Pompe – Bucureşti), reorganizând Călan – Hunedoara (şi Vulcan, a completat directorul Trâmbaciu) şi, ulterior, punând bazele primei uzine de automobile de teren – IMS, respectiv ARO Câmpulung.
A fost singurul director din România, care a înfruntat pe rând cele trei regimuri, fără a fi schimbat din funcţie. Pe fotografia pe care mi-a dăruit-o în 1982, după pensionare, care îl reprezenta pe tata copil, se semna „cel care nu va fi învins niciodată”, care spune foarte mult despre sine.
Funcţiile în partid sau Guvern şi banii n-au mai contat pentru el, nemaifiind alături de cei cărora şi-a dedicat viaţa şi munca
Provenind dintr-o familie săracă şi fiind singurul întreţinător al mamei sale, s-a angajat în timpul adolescenţei la Uzinele „Voinea”, devenind, în scurt timp, cel mai bun strungar, cu cea mai frumoasă salopetă şi cel mai performant strung, din mâinile lui ieşind adevărate bijuterii… A existat o situaţie, când, supărat pe patron, pe fondul unor discuţii, acesta din urmă a trimis maşina personală să-l aducă la uzină pe tata, pentru rezolvarea unei probleme de lucru, pe care numai dumnealui o cunoştea.
Tot ceea ce a văzut bun în peregrinările sale, prin uzinele constructoare de maşini din ţările de pe aproape patru continente vizitate, a căutat să le aplice la Uzina ARO, atât cât i-a stat în putinţă! A fost un vizionar, un utopic, dezamăgit, în final, de regimul sub care şi-a desfăşurat întreaga viaţă! Nu a profitat în niciun fel de poziţia pe care a deţinut-o: avea casa proprietate de stat, nu deţinea bijuterii, obiecte de valoare sau de lux, maşini sau conturi, lucruri dezvăluite în urma unui control al lui Ceauşescu, care viza averile deţinute de membrii Comitetului Central PCR şi familiile lor. Eu m-am aflat în aceeaşi situaţie şi nici măcar nu am putut cumpăra o maşină ARO, deşi îl rugasem în repetate rânduri să mă ajute, dar m-a refuzat sistematic, din raţiuni numai de dânsul cunoscute.
Pensia obţinută, după atâţia ani de muncă, era mică, dar niciodată nu a cerut mai mult, dezamăgit de tot şi de toate! „Nu mă duc să cerşesc nimic!”, îmi spunea. Ultimii ani ai vieţii a îndurat cu bărbăţie lipsuri, pe care mulţi dintre noi nu şi le pot imagina şi pe care nu le-au cunoscut decât câteva persoane din anturajul său. A fost invitat de domnul Iliescu să participe la conducerea ţării, după 1990, în repetate rânduri, şi a refuzat! De ce, v-aţi pus vreodată întrebarea? Dacă dorea ranguri, funcţii în partid sau Guvern, bani, maşina la scară, le putea avea într-o clipă, dar pentru domnia sa aceste lucruri nu mai contau, nemaifiind alături de cei cărora şi-a dedicat viaţa şi munca, oamenii din Câmpulung Muscel.
Se ştie, de asemenea, că a făcut liceul la seral, alături de muncitorii din fabrică, învăţând noaptea şi căutând să obţină note bune, nu pe pile… A înfruntat cu bărbăţie situaţia, stând în bancă alături de subordonaţii săi şi atenţionându-şi profesorii că nu doreşte un regim preferenţial şi că vor trebui să se comporte faţă de domnia sa ca şi când ar fi unul dintre cei mulţi. Vă întreb din nou, să mă iertaţi, câţi dintre noi am fi reuşit să depăşim acest lucru?
S-a implicat în trimiterea la Viena, cu un elicopter, de urgenţă, a unui muncitor al cărui braţ a fost retezat de o raboteză
Fiind un autodidact, dotat cu o inteligenţă sclipitoare, a ţinut cursuri şi prelegeri, în cadrul Facultăţii „Ştefan Gheorghiu”, despre arta conducerii, tinerilor directori cu facultăţi şi dornici de afirmare. A iubit foarte mult ţara şi poporul din care a făcut parte. Putea să rămână în foarte multe ţări, acolo unde i s-au făcut oferte avantajoase şi, practic, i se aşternea covorul roşu, recompensa calităţilor pe care le deţinea. A refuzat, fără să clipească, orice ofertă, căci iubirea pentru români şi România, ţara în care s-a născut şi a crescut, s-a format ca om, a învins orice dorinţă de bunăstare şi trai la superlativ. Cred că toată lumea ştia că singurul concediu pe an, pe care şi-l permitea, ca timp, erau cele zece zile petrecute în mod constant în Staţiunea Eforie Nord.
Avea o mândrie personală dublată de conştiinţa lucrului bine făcut, cum rar întâlneşti astăzi! Era exigent, pretindea foarte mult de la oameni, era extrem de atent la modul în care te îmbrăcai, la aspectul îngrijit, dunga impecabilă de la pantaloni, pantofii care trebuia să strălucească, încât „să-ţi vezi mustaţa”, cămăşile apretate, tot ceea ce, în ultimă instanţă, reprezenta respectul pentru tine şi pentru ceilalţi. Totul ţinea de o disciplină de fier, căci spunea că numai în acest mod se pot modela caracterele.
Cunoaşteţi, cred, existenţa caietului în care se treceau cadourile pe care le primea şi care intrau în dotarea Serviciului de Protocol, lucru pe care îl poate confirma domnul profesor, secretarul domniei sale. M-a amuzat întâmplarea cu cele 40 de gâşte primite de tata de la un director al unei gospodării agricole din ţară! Lăzile au fost expediate la cantina fabricii, meniul fiind stabilit şi controlat de tatăl meu. A vizitat personal cantina ca să vadă ficaţii gâştelor, 40 la număr, că sunt distribuiţi cum se cuvine celor care prestau munca cea mai dificilă din tura respectivă, Forjă, Turnătorie…
Evenimentul care m-a tulburat în mod deosebit este cel relatat şi de Adrian Păunescu în Revista „Flacăra”, referitor la modul în care s-a implicat în trimiterea la Viena, cu un elicopter, de urgenţă, a unui muncitor al cărui braţ a fost retezat de o raboteză, într-un moment de neatenţie. Omul era singurul întreţinător al unei familii compuse din şase persoane. A acţionat rapid, mâna a fost pusă într-un container cu gheaţă, iar muncitorul a fost transportat, împreună cu medicul de la dispensar, cu un elicopter militar, la Spitalul Municipal din Viena, unde medici cu înaltă calificare au reuşit să-i pună braţul la loc. După operaţia extrem de grea, pacientul a rămas în continuare acolo, pentru recuperare, toate costurile extrem de scumpe plătindu-le statul român.
Sigur, a mai ajutat şi biserici, taină pe care o divulg, fără a pomeni cât şi câte, muncitorii care au lucrat acolo având interdicţie fermă de a povesti ceva cuiva.
După un infarct, a refuzat să fie dus cu căruciorul de către un soldat, până la etajul I, a urcat scările şi a mai făcut un infarct
Lucrurile bune pe care le-a făcut, mai ales, în taină, le cunoaşte doar Dumnezeu, Judecătorul Atotmilostiv, în faţa căruia vom sta cu toţii la vremea cuvenită! Tatăl meu a fost un mare iubitor de sport, lucru cunoscut de toată lumea. Ştia să şofeze, să conducă motocicleta, să călărească, a practicat box, lupte, ştia să joace fotbal şi biliard, joc deloc cunoscut clasei muncitoare, în acel timp. Dorinţa ca muncitorii să aibă acces la toate aceste lucruri în momentele de relaxare a pus-o în practică, dovedind cu prisosinţă preocuparea permanentă pe care o avea pentru înfrumuseţarea sufletului omenesc.
A participat voluntar, întrucât era singurul întreţinător al mamei sale, la luptele din cel de-al Doilea Război Mondial, atât pe frontul de Est, cât şi pe frontul de Vest, călare, până în Munţii Tatra şi Matra din fosta Cehoslovacie. A primit decoraţii şi înaintări în grad pentru merite deosebite. Ţin să subliniez că, din modestie, a ascuns cu bună ştiinţă medaliile, mai ales pe cele obţinute pe frontul de Est, care nu dădeau bine la dosar, în acel timp.
Ştia să gătească, făcându-mi de două ori în viaţă demonstraţia acestei calităţi. Venind în Bucureşti, m-a surprins odată bolnavă şi mi-a pregătit o supă excelentă din ingredientele aduse personal, care m-a vindecat într-un mod tainic. Altădată, aflată în vizită la domnia sa, şi-a pus şorţul şi, în bucătăria care strălucea ca o farmacie, a preparat găluşte cu prune, după reţeta moştenită de la mama sa.
Aşa cum ştiţi, nu vorbea niciodată despre sine, nu vorbea despre bolile sale, nu-i era frică de nimeni şi nimic, decât doar de Dumnezeu, aşa cum mi-a mărturisit de foarte multe ori. Era un luptător şi întreaga sa viaţă a fost o luptă, până în ultimul moment al vieţii! Mi-aduc aminte de câteva momente petrecute la Spitalul Militar, unde se afla internat pentru problemele sale cardio-respiratorii. La internare, în noaptea în care suferise primul infarct şi mă sunase să îl duc la spital, a refuzat să fie dus cu căruciorul de către un soldat, până la etajul I, a urcat scările şi, în scurt timp, a mai făcut un infarct, care putea să-i fie fatal. Evenimentul a fost considerat o „minune” a lui Dumnezeu, întrucât, cu toate bolile pe care le acumulase, conform teoriei medicilor, care l-au investigat, trebuia să fi murit în urmă cu 10-15 ani.
A avut prieteni şi duşmani, calităţi şi defecte, dar sunt convinsă că va rămâne în memoria multor câmpulungeni ca un OM adevărat, care şi-a dedicat întreaga viaţă pentru binele celor mulţi, celor săraci, celor aflaţi în nevoi. Trecerea sa prin această viaţă s-a aflat sub deviza TOTUL PENTRU OAMENII DE LÂNGĂ NOI ŞI NIMIC PENTRU TINE!
Am fost deosebit de impresionată de iniţiativa domnului director, căruia ţin să-i adresez mulţumirile mele şi ale fiicelor mele, însoţite de întreaga mea consideraţie şi respectul cuvenit, pentru generozitatea de care a dat dovadă, munca, pasiunea, timpul investit în realizarea acestei expoziţii (cât şi tuturor celor care au participat la realizarea acestui proiect), dedicat Domnului Director Victor Naghi, omul care a schimbat soarta unui oraş şi a unei întregi generaţii, care a lăsat ceva în urma sa, chiar dacă Uzina ARO nu mai există, ea trăind în mintea şi inima multora. Îmi exprim regretul de a nu fi putut participa eu şi fiicele mele la acest eveniment deosebit.
Mă înclin în faţa tuturor celor care l-au iubit şi a celor care nu l-au iubit pe tatăl meu, a celor care i-au fost prieteni şi a celor care l-au invidiat, cât şi în faţa celor care au refuzat ca tatăl meu să primească Diploma de Cetăţean de Onoare al oraşului Câmpulung Muscel. I-au făcut, fără să ştie, un bine nepreţuit, căci „urâciune în faţa lui Dumnezeu este lauda de la oameni” şi nădăjduiesc din tot sufletul ca binele făcut de tatăl meu oamenilor să cântărească în faţa Domnului nostru Iisus Hristos, iertându-i-se lui mulţime de păcate! Căci în decursul vieţii domniei sale a împlinit porunca Domnului „iubeşte-l pe aproapele tău ca pe tine însuţi”!”
Gabriela Naghi, fiica lui Victor Naghi