20 C
Campulung Muscel
18/07/2024

13 ani pentru a concepe tehnic şi tehnologic o maşină, cum a fost ARO 240, nu mai este acceptabil, ca în deceniul ’60

Inginerul Nicolae Guja: Unele reflecţii privind evoluţia ARO (III)
Fiindcă vorbim despre muncă este bine de a face o precizare privind această noţiune. În general, se vorbeşte despre muncă grea şi muncă uşoară, noţiuni care nu acoperă, totuşi, întreaga plajă de probleme, prilej de a fi folosite în diverse scopuri pentru manipulări politice şi de altă natură. O clasificare mai aproape de realitate este de: munci grele, munci uşoare şi munci dificile. Munci grele sunt cele ce solicită depunerea de către operator a unei munci fizice, cu consum mare de energie pe perioada de efectuare a activităţii zilnice. Munci uşoare sunt, evident, cele ce nu solicită un consum sporit de energie de-a lungul zilei de muncă. Munci dificile sunt acelea care, pentru a fi efectuate, cer operatorului să posede un înalt nivel de cunoştinţe şi anumite abilităţi cultivate prin ani mulţi de muncă de învăţare şi de antrenament, astfel ca rezultatele muncii sale să fie peste rezultatele muncii tuturor celorlaţi operatori. Spre a creşte numărul celor care pot face aceste munci dificile şi timpul lor de activitate în folosul societăţii, este necesară munca de învăţare pe perioade lungi de timp.  Spre a elimina din start afluirea către aceste şcoli a celor cărora nu le place „munca sistematică cu economisirea timpului util”, deci, fără prea multă distracţie, programul lor trebuie să fie suficient de dur spre a descuraja pe cei care preferă consumarea timpului cu distracţia. Admiterea trebuie să se facă numai pe calitatea cunoştinţelor, iar  perioadele de şcolarizare trebuie să ceară sacrificarea timpului liber în favoarea calificării şi abilitaţii de a lucra eficient. De ce este necesar acest lucru? Deoarece timpul de şcolarizare costă bani.
Societatea încă nu a acumulat suficientă bogăţie spre a-şi permite să subvenţioneze ani mulţi de studii unora care nu vor, nu pot sau, pur şi simplu, urmăresc numai câştigarea unui titlu şi nu capacitatea de a lucra eficient. Sigur, cine are mijloace materiale proprii poate face câţi ani de studii vrea, dar nimeni nu trebuie să aibă obligaţia de a-l şi angaja numai pentru că a obţinut o diplomă. Trebuie să-şi demonstreze capacitatea de a lucra eficient, la rând cu toată lumea, deoarece „legea trebuie să fie una şi aceeaşi pentru toţi”. Existenţa subvenţiei şcolilor superioare cere scurtarea anilor de studiu la cât este posibil şi aceasta se face prin renunţarea la distracţie aproape total prin programul impus de şcoală. Pentru distracţie îşi poate aloca timp fiecare după ce ajunge să ştie tot ce este necesar ca să poată lucra eficient şi lucrează eficient acolo unde lucrează.

Şcolile patronate de marile societăţi industriale au dat tehnicienii care au asigurat forţa tehnică necesară după război

Alegerea unei astfel de meserii trebuie să fie din adolescenţă la liberă alegere, dar a face studii la aceste şcoli nu este obligatoriu, deci, cine doreşte să le facă trebuie să se supună regulamentelor acestor şcoli. În legătură cu abilităţile; aşa cum se cer abilităţi la pictură, la muzică, la sport şi se învaţă în şcoli de specialitate (nu neapărat spre a deveni toţi campioni), aşa este necesar şi la inginerie, şi la multe alte meserii. Această selectare trebuie să se facă şi după ce se intră în aceste şcoli prin competiţie între cei admişi, impunând un nivel minim necesar. Cine nu acceptă nivelul de specializare necesar (aplicând principiul „merge şi aşa” sau „nimeni nu este de neînlocuit”) trebuie să iasă din sistem şi să se mulţumească cu pregătirea generală de asimilare „mai uşurică”, aşa cum este tendinţa acum în şcoli, generată, cred, de vechea mentalitate că nimeni nu este de neînlocuit (în sensul că poate lucra şi unul mai puţin pregătit). La prima vedere pare că este aşa, deoarece o întreprindere organizată pentru o anumită activitate se mişcă conform unui program ce se formează în timp în cadrul colectivului. Acest program asigură mişcarea prin inerţie, chiar dacă în interior se schimbă, pe ici, pe colo, din timp, în timp, şi  personajele. Dar acest program nu este absolut şi el trebuie permanent corectat şi ajustat sau, la momente capitale, chiar schimbat, spre a ţine pasul cu evenimentele politice sau economice. (Exemplul cel mai concret este chiar cel al evoluţiei ARO). Dar corecţia şi ajustajele trebuie să se facă de către personaje din interiorul sistemului şi dacă corecţia şi ajustarea nu sunt făcute la timpul, locul, momentul potrivit şi în modul potrivit, acest lucru înseamnă pierderi incalculabile pentru bunul mers înainte. Nu toţi au talent de a inventa, a avea idei şi a avea iniţiativă corespunzătoare situaţiei. Lucrul s-a văzut, se vede în practică şi, mai ales, se vede în timp, de multe ori, prea târziu, când nu se mai poate face nimic. Referindu-ne la inginerie, evident pentru aceasta nu este suficient numai să numeşti nişte şcoli că sunt tehnologice, industriale sau politehnice. Trebuie să faci ca domeniul să aibă un minim de atractivitate şi la tinereţe, şi la bătrâneţe, adică să stimuleze entuziasmul tânărului, dar şi satisfacerea cerinţelor familiei omului adult. Mai este necesară o programă şcolară adecvată, o minimă dotare corespunzătoare profilului şi selectarea elevilor după aptitudini. Evident, studiile superioare de inginerie trebuie să fie deschise şi tinerilor cu capacităţi peste medie, care doresc o astfel de specializare, chiar dacă nu au făcut o şcoală medie de profil, ci un liceu teoretic. Capacităţile lor (selectate în mod corespunzător) de a asimila rapid teoria pot asigura eficienţa necesară. Acest lucru se poate face dacă sunt selectaţi la studii pe criterii de performanţă, inclusiv talent, în orice caz, nu pe criteriul: ce părinţi corespunzători au şi cât de frumos vorbesc. Viaţa a arătat şi arată acest lucru. Nu sunt necesari ingineri roboţi, care să vină şi să execute numai ce le cere cineva. Trebuie ingineri care să ştie să-şi pună întrebări şi tot ei trebuie să dea răspunsul şi tot ei să-l pună în practică, împreună cu operatorii specializaţi.  Este în afara oricărei îndoieli faptul că programa şcolară trebuie să aibă la bază ştiinţa, nu descriptiv, ci bazele sale teoretice adaptate treptat la nivelul adecvat vârstei. După ce se face o primă selectare după abilităţi, este necesar să urmeze şi o primă instruire asupra aplicării acestor abilităţi. Teoria ştiinţelor trebuie făcută cu toată seriozitatea, dar, în paralel cu aceasta, elevul trebuie să capete un număr de cunoştinţe practice la un nivel peste un minim practic. Acest lucru se face în ateliere şi laboratoare de specialitate organizate în şcolile respective. Aceste lucruri se făceau în liceele industriale de la noi, înainte de reforma învăţământului din anul 1948. Aceste şcoli, înainte de reformă, erau patronate şi dotate de marile societăţi industriale şi au dat tehnicienii calificaţi, care au asigurat forţa tehnică necesară,  în prima etapă de modernizare a ţării, după război, până la creşterea forţelor  tehnice tinere, aşa cum a fost şi la IMS. În momentul când a început industrializarea ţării, în anii deceniului ’50, timp de vreo zece ani, până la constituirea unui corp tehnic capabil să asigure manageriatul şi concepţia tehnică pe baze moderne, foştii absolvenţi ai şcolilor industriale au constituit corpul de tehnicieni, care, prin cunoştinţele lor practice şi obişnuinţa de a învăţa, căpătată la şcoală, au constituit baza dezvoltării ţării.

Inginerul trebuie să fie inginer şi nu transformat în funcţionar, cum era tendinţa înainte la noi

M-am referit la această reformă şi este necesară o precizare. Această reformă a învăţământului din anul 1948 a avut un punct benefic, trecerea învăţământului pe baza ştiinţelor pozitive la toate nivelele, dar şi un punct slab: desfiinţarea învăţământului mediu de specialitate (liceele industriale, licee comerciale etc.), lăsând numai şcoli profesionale de pregătire la nivel de muncitori. Acest lucru a devenit evident în timp şi începuse a se pune accent pe şcolile de maiştri şi facultăţile de subingineri, prin anii ’70-’80, dar, din păcate, a fost mult prea târziu. Această lacună de neglijare a personalului tehnic de nivel mediu s-a repercutat şi asupra calităţii producţiei în anii următori, iar urmările se resimt şi azi. De ce?  Deoarece viaţa omului este scurtă şi perioada de creaţie la maximă capacitate este şi mai scurtă, este numai cea a tinereţii. Un om pregătit să devină muncitor, după şcoală, îi trebuie nişte ani să se perfecţioneze în meserie şi îi mai trebuie câţiva ani să facă liceul. Nu este uşor să-ţi însuşeşti teorie după masă la şcoală, peste program, lucrând schimbul trei în uzină şi apoi să faci şcoală de maiştri sau facultate de subingineri sau chiar inginerie. În momentul când termini cu şcolile, tot mai ai nevoie de un an, doi, trei să-ţi perfecţionezi noua meserie şi apoi constaţi că forţele creative ale tinereţii s-au consumat, în mare măsură, intrând de acum în activitatea de rutină. Toate trebuie făcute la timpul lor, şi pentru binele omului, dar şi pentru binele societăţii.
Revenind la studiile de inginerie,  mediul în care îşi desfăşoară activitatea un inginer specializat mecanic sau electric este industria. Aceasta nu mai trebuie privită, însă, ca un „factotum” al societăţii. Există multe alte activităţi care contribuie la dezvoltarea societăţii umane. Dar industria are un loc aparte, deoarece  investiţiile pe care le necesită, spre a aduce o contribuţie corespunzătoare, nu sunt valori neglijabile. Ea trebuie să se bazeze pe oameni bine pregătiţi profesional, dar, în aceeaşi măsură, cu capacitatea de a duce un efort prelungit, în condiţii stresante, cu seriozitate şi cu simţ de răspundere, spre a folosi eficient aceste investiţii. Referindu-ne la profesiunea de inginer, aşa cum am mai spus, un număr de ani el trebuie să lucreze efectiv în concepţie tehnică spre a-şi cimenta cunoştinţele şi a recupera costurile pregătirii sale şi apoi poate trece şi în diferite posturi mai mult sau mai puţin tehnice. Inginerii, prin ale lor cunoştinţe multiple de tehnică şi cultură ştiinţifică, inclusiv câteva limbi străine (pe care trebuie să le posede cel puţin la nivel de citit şi înţeles), trebuie să gândească şi să pună în practică eficientizarea şi maximizarea rezultatelor producţiei, astfel ca produsul muncii lor şi al altora să fie competitiv, comparându-l permanent cu ce se face şi cum se realizează în alte părţi ale lumii. Dacă nu se face acest lucru, problema o rezolvă crizele economice care trimit în faliment pe cei care nu s-au pregătit din timp.
După cum se vede, insist pe cunoaşterea de limbi străine. Două se însuşesc, de regulă, în liceu, dar mai sunt necesare încă una sau două de circulaţie internaţională, pentru a putea citi şi înţelege ce se publică în literatura tehnică, la nivel internaţional. Volumul de informaţie tehnică este atât de mare în prezent, încât nu mai este posibil să te bazezi numai pe traducători de meserie. Această activitate de traducere cu oameni specializaţi implică costuri şi cere timp, iar azi şi timpul costă bani. Inginerul trebuie să fie inginer şi nu transformat în funcţionar, cum era tendinţa înainte la noi. Această tendinţă, care pleca de la ideea că activitatea de concepţie nu este o activitate productivă, a dus la concentrarea activităţii de concepţie în institute şi reducerea ei în uzine. Consecinţele acestui mod de organizare supercentralizat al concepţiei tehnice, adoptat la nivelul economiei noastre în anii ’70, s-au văzut mai târziu. Pentru unele întreprinderi de la noi, create în acei ani, care nu aveau formate capacităţi de concepţie tehnică, sigur, a fost util, dar pentru o uzină de automobile, care începuse să-şi formeze tradiţie în concepţie, a fost, sigur, mai puţin util. Rezultatul s-a văzut. Timp de 20 de ani, nu s-au mai făcut la ARO sau la Dacia decât cosmetizări, care au antrenat toate minţile tehnicienilor şi inginerilor care se mai ocupau de concepţie tehnică, şi nu au mai scos un produs nou mai ieftin,  mai superior calitativ, mai economic în exploatare şi la un preţ de cost competitiv. Poate, câte ceva începuse a se face împinşi de cerinţele vieţii, dar un început nu este şi suficient. Un timp de 13 ani  pentru a concepe tehnic şi tehnologic o maşină (cum a fost cu ARO 240) nu mai este acceptabil, ca în deceniul 1960. Aceste activităţi trebuie să se facă continuu, alert, eficient şi la un volum corespunzător adaptat produsului, în paralel cu creşterea volumului de producţie a produsului în fabricaţie, deoarece şi concurenţa lucrează. Acest lucru s-a văzut şi la Dacia, dar acolo preluarea de către Renault a redresat situaţia, însă cu investiţii pe care nu le putea face oricine.

Managementul uzinei nu a putut măcar să aprecieze investiţiile necesare pentru retehnologizare

Producerea unui produs viabil pe piaţă este un proces ce are trei etape. Întâi să ai documentaţie tehnică şi să ştii să-l faci după această documentaţie. IMS, ca uzină, iniţial, nu a avut un serviciu constructor şi un serviciu tehnic suficient de dezvoltat, dar a avut tehnicieni şi muncitori de o înaltă calificare, capabili să rezolve problemele tehnice de produs după modelul fizic. În a doua etapă trebuie să faci produsul la nivelul tehnic şi economic cum îl fac şi alţii. La ARO, în anii ’60, personalul de concepţie tehnică a mai crescut cu ceva, dar insuficient pentru cerinţele unui automobil, lucru care s-a văzut din faptul că proiectarea unei maşini noi  şi punerea sa în fabricaţie a durat atunci 13 ani. În al treilea rând, trebuie să ajungi să faci produsul mai bine şi mai economic decât alţii, spre a rezista pe piaţă. Pentru aceasta trebuie să ştii şi să poţi să-ţi asiguri documentaţia tehnică mai repede şi mai bine decât alţii. Evenimentele anului 1989 au prins ARO în perioada când încă nu depăşise etapa a doua, din cauza acelei viziuni deficitare privind organizarea concepţiei tehnice în uzină, impusă prin supercentralizarea activităţii de cercetare ştiinţifică înglobând cercetarea fundamentală cu cea aplicată, caz în care au suferit ambele. După anul 1989, când statul nu a mai putut investi în dezvoltarea uzinei, aceasta a intrat în declin. În cazul ARO, un investitor serios nu s-a găsit, probabil, din cauză că managementul uzinei nu a putut să calculeze sau măcar să aprecieze ce investiţii sunt necesare pentru retehnologizare în cazul unui automobil şi nu a trecut din timp la un produs pe care uzina putea să-l facă bine (tehnic şi economic) şi la care găsea comenzi, de exemplu, piese auto pentru diverse firme  sau, poate, motoare în colaborare cu firme interesate, care aveau motoare competitive. Aceasta deoarece într-un motor competitiv nu se mai investise la ARO, trebuind să fie cumpărate, deşi aici se făcuse un motor competitiv la începutul anilor ’60 şi fusese montat la M 461.  Într-un deceniu, acest motor fusese depăşit de cei care produceau motoare, împinşi de criza petrolieră din anii ’70. Nimeni din cei care făceau management la ARO nu a realizat atunci că producerea de componente auto performante la preţ competitiv este motorul dezvoltării producţiei mijloacelor de transport şi nu invers. După părerea mea, după 1989, trecerea la un produs  la care se puteau găsi comenzi şi care putea fi realizat bine, fără investiţii deosebit de mari, ar fi fost producerea de componente auto pentru diverse firme,  chiar dacă, pe moment, necesita o reducere esenţială a volumului de producţie şi a câştigurilor prin renunţarea la activităţile de montaj, urmând ca, în momentul atingerii echilibrului investiţii-câştig, să se facă relansarea. În orice caz, cei care cunosc cum s-a modernizat producţia la Dacia pot compara cam ce ar fi trebuit făcut pentru a se menţine şi maşina ARO la un nivel competitiv. Cert este, însă, că în acest fel, fără a avea o organizare corespunzătoare a activităţii de concepţie tehnică şi, în special, tehnologică şi o viziune a viitorului s-a pierdut un imens capital investit: în instalaţii, maşini unelte, în experienţă a forţei de muncă şi, de cenu, în dezvoltarea viitoare a oraşului Câmpulung Muscel.

Postări asemănătoare

Acest site utilizeaza cookie-uri. Prin continuarea navigarii sunteti de acord cu utilizarea cookie. Pentru mai multe informatii puteti consulta Politica de confidentialitate a datelor personale. Accept Mai mult

error: Content is protected !!