O musceleancă din Voineşti, stabilită în urmă cu 31 de ani în Australia, păstrează încă imaginea şi parfumul uzinei din copilăria sa
Şapte luni din 2014, Ileana Stan, fostă Becleanu, o musceleancă din Voineşti, plecată în urmă cu 31 de ani în Australia, le-a petrecut în România. Când vine în ţară, stă la Braşov, nemaiavând nicio proprietate în Muscel, însă face câteva drumuri şi la Câmpulung, unde este găzduită de doi prieteni pe care îi are de 50 de ani, soţii Mariana şi Gheorghe Chiţa. În acest an, a avut un motiv puternic ca să revină acasă: promoţia 1964 a Liceului „Dinicu Golescu” a sărbătorit revederea la 50 de ani de la absolvire. Ileana Stan, o femeie foarte sociabilă şi încă legată de Câmpulung şi oamenii de aici, n-a rezistat tentaţiei de a se reîntâlni cu foştii colegi. De fiecare dată când a venit în România, din ’97 încoace, primul drum pe care l-a făcut, ajunsă la Câmpulung, a fost la Liceul „Dinicu Golescu”, unde a învăţat într-o clasă de 25 de umaniste, printre care s-au „rătăcit” 10 băieţi. Un amănunt interesant despre fiica învăţătorilor Becleanu din Voineşti, devenită profesor de Limba Română: o stradă din Vişoi, Căpitan Ion Becleanu, poartă numele fratelui tatălui său. În prezent, aceasta lucrează la o staţie de radio etnică din Melbourne, a cărei funcţionare este posibilă şi datorită subvenţiei acordate de Guvernul Australiei. Acolo, ea a adus, la fel ca toţi conaţionalii, România sa. Graţie emisiunii realizate de Ileana Stan, ascultătorul român îşi alină dorul de casă cu cântecele Ansamblului „Doruri muscelene” din Văcarea ori cu reţeta covrigilor cu ou de la Lereşti, pe care a moştenit-o de la mama sa.
„I-am cunoscut personal pe foarte mulţi dintre protagoniştii serialului”
Ileana Stan nu a fost angajată a Uzinei ARO, însă îi cunoaşte pe foarte mulţi dintre interlocutorii avuţi de-a lungul celor patru ani şi şapte luni, de când se derulează serialul despre întreprinderea constructoare de automobile de teren. Pe foştii salariaţi ai fabricii, care sunt din Lereşti, unde s-a născut şi a locuit până a plecat la facultate, îi ştie foarte bine, de aceea lecturează cu interes amintirile acestora despre serviciu, colegi şi maşină. Şi nu numai evenimentele din timpul programului de lucru, deoarece serialul despre ARO nu s-a rezumat la colţul de Câmpulung unde a funcţionat platforma industrială, ci s-a extins la Câmpulungul de altădată, la activităţile industriale de demult, la clădirile şi personalităţile vremii, la mondenităţi şi amănunte de natură personală pe care naratorii noştri le-au făcut publice. Ileana Stan se numără printre cititorii fideli ai serialului „Din Istoria ARO”, regăsind, de multe ori, în relatărilor consătenilor săi, în special, lucruri pe care le cunoştea din copilăria şi tinereţea sa.
„I-am cunoscut personal pe foarte mulţi dintre protagonişti.”, mărturisea ea, de curând, într-un interviu acordat ziarului nostru. Inginerul Pavel Bogdan, ca să dăm un exemplu, care a intrat la şcoala primară cu un an înaintea sa, a fost elevul mamei Ilenei Stan. Părinţii săi au fost învăţători la Şcoala Voineşti. „I-am văzut fotografia, l-am recunoscut, am recunoscut şi poveştile lui. Sau pe Dumitru Boambeş, care a fost şeful Sindicatului şi care locuia pe colţ, pe uliţa spre biserică. Şi pe el îl ştiu de foarte mult timp şi pe multă altă lume despre care s-a scris.”, a continuat musceleanca stabilită la Melbourne. Când este „acasă”, în Australia, are mai mult timp pentru lectură şi acolo se pune la curent cu noutăţile din Muscel, întrucât, cât stă în România, în vacanţă, este ocupată să-şi revadă prietenii şi rudele.
Prima oară când a văzut uzina… avea câţiva anişori. Vreo trei, din câte îşi aminteşte interlocutoarea noastră. „Alergam cu limba scoasă după bucăţile de şpan frumoase ca nişte curcubee. Avea un miros special de şpan ars. Într-un timp, s-au fabricat măşti anti-gaz… s-au făcut şi ringuri, nişte războaie de ţesut… şi mai aruncau deşeuri pe prundul gârlei. Bineînţeles că alergam după tot felul de mizerii. De aceea spun: pentru mine e ca şi cum m-am născut acolo. Am fost tare amărâtă de ceea ce s-a întâmplat, că nu mai este şi că a fost distrusă într-un mod atât de barbar.”, ne împărtăşea câteva gânduri legate de fabrica de acum mai bine de şase decenii.
În timpul practicii, la liceu, a fost repartizată la Nicu Aldea, „cel mai bun rectificator, realmente, un bijutier”
La liceu, timp de trei ani, câte o zi pe săptămână o petrecea la uzină, unde efectuau practica elevii de la „Dinicu Golescu”. Aceeaşi experienţă au trăit-o atâtea generaţii ale instituţiei de învăţământ amintite, adică sute şi sute de elevi, însă Ileana Stan, de loc din Voineşti, a crescut, practic, peste drum de uzină. Toţi vecinii săi, cunoştinţele, părinţii colegilor de la şcoală lucrau la Întreprinderea Mecanică Muscel. „Lunea aveam ziua de practică. Pe atunci, uzina era deja foarte mare, era dotată inclusiv cu maşini cu comandă program. Maiştrii noştri aveau grijă ca să se repartizeze în zone mai „decente”: la Sculărie, unde erau mulţi frezori care lucrau pe maşini destul de mici, la Remedieri, unde erau nişte strunguri şi nişte maşini de rectificat pe care puteai să faci bijuterii, atât erau de fine. Majoritatea muncitorilor erau din zonă. Eu eram repartizată la un domn, Nicu Aldea, care era căsătorit pe Valea Foii. Despre el se spunea că era cel mai bun rectificator, realmente, un bijutier. Îmi spunea: „Domnişoara Becleanu, nu vă apropiaţi prea mult… maşina asta se sperie.” Adică aveau grijă de maşinile lor, căci puteai să faci o prostie şi aşa mai departe. În schimb, băieţii erau repartizaţi la strunguri de dimensiuni mai mari, strunguri „Revolver” se numeau. Erau strungurile fabricate la Arad, la Fabrica „Iosif Rangheţ”, realizate după licenţe germane, americane, englezeşti, etc. Unii dintre ei au deprins să le mânuiască bine. Aveam un coleg, Mircea Bundoiu, care lucra în locul muncitorului lui.”, povestea Ileana Stan despre anii de liceu, în timpul cărora a avut ocazia să cunoască uzina şi pe unii dintre meseriaşii buni de la ARO.
Când era în clasa a XI-a, anul final, eleva Ileana Becleanu a fost repartizată la un strung cu comandă program. „Muncitorul care lucra pe această maşină era în clasa a XI-a, la seral, eu în clasa a XI-a, la zi, el programa şi amândoi stăteam şi învăţam. Maşina îşi făcea treaba singură, trebuia doar ca, în momentul în care termina, să schimbăm piesa. Nu era chiar un cap de ţară. Ce era frumos la ARO: aveau o viaţă socială extraordinară! Aveau un cor nemaipomenit, mixt, pe patru voci, cu nişte costume foarte frumoase, vişinii, pe care îl conducea domnul profesor Alfons Popescu. Era prezent în oraş cu fiecare ocazie. Aveau o brigadă artistică de agitaţie, avându-l acordeonist pe nea Măcriş, iar pe Ticu Cristian animator. Aveau o echipă de teatru. Am văzut, de exemplu, o piesă scrisă de un autor sovietic, o comedie, în care juca Ticu Cristian. Toate erau plecate de la uzină, totul se întâmpla cu ajutorul uzinei. Iar Naghi era un zeu.”, a continuat relatarea Ilenei Stan.
Victor Naghi nu se amesteca în practica elevilor, însă Ileana Stan păstrează amintiri şi despre acesta. „Îl vedeai că se plimba prin uzină. Ştia pe toată lumea. Nu ştiu dacă pe noi, elevii, ne cunoştea după nume, dar ne cunoştea după uniformă. Fetele trebuiau să poarte halat şi basma pe cap, iar băieţii, bască. Trebuiau respectate normele de protecţie a muncii, adică nu erai acceptată în fabrică cu pletele în vânt. Era o curăţenie în uzină ca la farmacie! Într-o uzină în care se muncea şi se scotea şpan, unde erau uleiuri, aleile erau trasate cu vopsea albă! Şi să fi dat sfântul să fie murdară o bucăţică din aceea, căci făcea Naghi un scandal… În schimb, îşi apăra muncitorii foarte mult. Nu exista ca cineva să se fi dus cu o doleanţă şi să nu fie ascultat. Ştiu când s-a făcut clubul, al cărui director a fost domnul Robert Spanelli. Slăbuţ, cu ochelari, foarte simpatic, avea o soţie din Voineşti, care ne lucra rochiile… stătea foarte aproape de noi. Stătea peste drum de biserică… domnul Meseşan. Am fost la botezul copiilor dumnealui, fiindcă eram vecini. Cunosc pe toată lumea de acolo.”, sunt amintirile Ilenei Stan despre fabrica ce i-a marcat adolescenţa.
Mai destupaţi la minte decât cei din oraş, lereştenii s-au mai dat pe brazdă, odată plecaţi din zonă, după falimentul fabricii de hârtie, care a funcţionat pe locul Întreprinderii Metalurgice de Stat Câmpulung. Fabrica de hârtie funcţiona cu lemnul din zonă, exploatat de lereşteni, care, după închiderea ei, au fost nevoiţi să-şi caute de muncă în alte părţi ale ţării. Muncitorii forestieri musceleni s-au orientat către exploatările care mergeau bine. De pildă, în Banat, de unde mai veneau acasă de Paşte, de Sfânta Maria şi de Crăciun. Trimiteau pe tren nişte porci mari în cuşti de lemn. „Îi vedeam când treceau cu căruţele pe la poarta noastră, îndreptându-se către Lereşti, de unde erau. Veneau cu foarte mulţi bani. Din această cauză, şi-au făcut case noi până prin ’70. Având bani foarte mulţi, au avut posibilitatea să-şi dea copiii la şcoală. Copiii lor n-au mai fost muncitori forestieri. Eu am avut colegi de clasă, care au ajuns ingineri şi doctori, iar părinţii lor erau lucrători la pădure.”, ne mai spunea Ileana Stan. În urmă cu mai bine de patru decenii, Lereştiul s-a umplut nu numai de case noi, ci şi de maşini. Mai umblaţi prin lume, mai curajoşi, mai dezgheţaţi la minte, lereştenii au fost cu un pas (chiar mai mulţi) înaintea Câmpulungului.
Episcopul român al Australiei şi al Noii Zeelande a predat la Seminarul Teologic
Ileana Stan a plecat din România, legal, cu toată familia, pe 23 octombrie 1983 şi s-a stabilit în Australia, unde trăia fratele soţului ei. Povestea plecării a durat vreo trei ani. Legea de la acea vreme prevedea că, în momentul în care părăseşti ţara, trebuie să predai tot. Actele au fost depuse în ianuarie 1981 şi, în luna următoare, s-a stins din viaţă tatăl Ilenei Stan. Mama acesteia murise cu câţiva ani înainte. După decesul tatălui, fiica a vândut casa de la Voineşti, însă a impus cumpărătorilor ca, timp de un an, să nu se mute acolo, ca să nu dea de bănuit autorităţilor.
La şapte ani după ce a ajuns în Australia, i-a murit soţul din cauza stresului acumulat în perioada în care a aşteptat aprobările pentru plecare: mutat pe un post inferior, salariul ciuntit, dat afară din partid, chemat de nenumărate ori la Securitate, ca să-l facă să se răzgândească în privinţa emigrării. A suferit o intervenţie chirurgicală la inimă, după care a mai trăit trei ani. Ileana Stan s-a trezit văduvă, cu doi copii la facultate şi unul la liceu, moment în care a început o altă viaţă. Profesoară de Limba Română, a urmat o altă şcoală, de trei ani, la finalul căreia a obţinut o diplomă australiană. La festivitatea de absolvire a bunicii, pe atunci în vârstă de 50 de ani, a fost prezent şi nepoţelul de un an. Astfel, de la două ore, cât avea dimineaţa la o unitate şcolară, a ajuns coordonatoarea întregului program. În Melbourne sunt copii care învaţă oficial Limba Română şi care susţin Bacalaureatul la această disciplină. Sunt copiii românilor, care studiază Limba Română ca orice altă limbă străină. Ani la rând, Ileana Stan a fost examinator şi preşedinte al comisiei de Bacalaureat la Limba Română. Aşadar, a avut conexiuni cu profesia de bază.
Împreună cu soţul actual, lucrează, ca voluntari, la un post de radio din Melbourne, unde realizează o emisiune pentru români. Când vine în România, îşi cumpără din banii ei CD-uri, fără a i se returna contravaloarea lor. Dar face acest lucru pentru comunitatea românească din Melbourne, „ca să ne simţim bine”, cum îşi motivează gestul voluntar. În Australia trăiesc în jur de 20.000 de români, dintre care 12.000 în Melbourne, fiind cea mai închegată comunitate românească de pe continent. Adică are nenumărate activităţi, două biserici ordodoxe, dintre care una cu rang de catedrală. „Avem şi un episcop. Episcopul Australiei şi al Noii Zeelande, un tip extraordinar, mi-a spus că a fost profesor la Seminarul de la Mânăstirea „Negru Vodă”. Chiar glumeam cu dânsul: „Acolo chiuleau colegii mei la Matematică sau la Latină. Săreau gardul la popi.” În afară de aceasta, mai este în Melbourne o biserică, organizată şi cumpărată prin eforturile românilor din Australia, având un preot foarte şcolit şi foarte de treabă. Românii o duc foarte bine. Australia este o ţară cum nu e alta pe pământ, nu neapărat din punct de vedere geografic, dar are o civilizaţie deosebită. Acolo se vorbesc peste 80 de limbi. Poţi să arborezi orice steag oriunde, alături de cel australian.”
Mihail Filimon, episcopul Episcopiei Ortodoxe Române a Australiei şi Noii Zeelande, a fost, într-o etapă a carierei sale (de la 1 noiembrie 1999), lector la catedra de Pedagogie Creştină din cadrul secţiei Teologie Pastorală a Facultăţii de Teologie Ortodoxă “Sfânta Filofteia” a Universităţii Piteşti.
Cântecele „Dorurilor muscelene” răsună pe postul de radio australian
Iată o povestioară din timpul unei vacanţe petrecute de profesorul Gigi Chiţa în Australia. „A vrut să meargă la biserică şi m-a întrebat: „Mai sunt câmpulungeni pe acolo?” „Întreabă la biserică.”, i-am spus. El s-a dus şi s-a interesat. „Sunt de la Câmpulung, sunt turist, mai e cineva de la noi pe aici? „Este o doamnă de la Câmpulung!”, a venit imediat răspunsul care, fireşte, se referea la Ileana Stan. Gigi Chiţa i-a adus un CD cu Grupul vocal „Doruri Muscelene” de la Văcarea-Mihăeşti, alături de care cântă maestrul Gavril Prunoiu, care este difuzat permanent la radio.
În Australia, Ileana Stan este foarte bună prietenă cu soţii Bunda, Cornel şi Mihaela. De altfel, ea a fost cea care i-a atras atenţia lui Cornel Bunda, reprezentant al AutoDacia, care a încheiat foarte multe contracte de export pentru ARO, că numele său este amintit de foştii tehnicieni ai uzinei care au lucrat în străinătate şi care au avut, astfel, prilejul să-l cunoască şi să colaboreze cu el.
Concediul în România, din 2014, al Ilenei Stan a început în primăvara acestui an. Plecarea din Australia a fost pe 3 martie, iar sosirea în România s-a produs la începutul lunii aprilie, pentru că musceleanca obişnuieşte să includă în traseu oraşe de vis, ca să vadă lumea. De pildă, de la Paris, la Braşov, unde locuiesc, soţii Stan au călătorit cu trenul (cel mai confortabil mijloc de transport), oprindu-se câte o săptămână la Nissa, la Veneţia, la Viena. Când ajunge în ţară, Ileana Stan stă la Braşov, însă nu se poate ţine departe de Câmpulung, unde este găzduită de soţii Mariana (fostă Ştefănescu şi colegă de liceu a Ilenei Stan) şi Gheorghe Chiţa. „La ei e ca la mine acasă. Casa lor este şi casa mea.”, spunea cu plăcere despre gazdele sale. De când a revenit în România, între aprilie – august, a făcut cinci-şase deplasări la Câmpulung, pentru că, după cum mărturiseşte, aici îi sunt rădăcinile. Părinţii Ilenei Stan, învăţătorii Becleanu, sunt înmormântaţi în cimitirul Bisericii Valea Foii şi, cum ajunge la Câmpulung, vine acasă, ca să aprindă o lumânare la căpătâiul celor dragi. La finalul lunii octombrie este programată plecarea din România, când soţii Stan pornesc spre casă, cu oprire de o săptămână la Doha. „Aşa ne-am propus în fiecare an când am plecat. Unde opreşte avionul, facem şi noi escală. Am fost la Kuala Lumpur, la Singapore, la Hong Kong, la Amsterdam, la Copenhaga şi am văzut şi altceva fără să majorăm preţul tichetului.”, a încheiat Ileana Stan.