Crucea este sărbătoare şi praznic duhovnicesc, şi este cea care aduce curaj şi biruinţă tuturor creştinilor. Ea are două înţelesuri: Altar de jertă şi semn al Mântuitorului, ca simbol al suferinţei. Altar de jertă, pentru că pe ea S-a răstignit Domnul nostru Iisus Hristos şi devine semnul Fiului Omului spre întărirea noastră şi spre alungarea şi îngrozirea vrăşmaşului. „Doamne, armă asupra diavolului Crucea Ta o ai dat nouă, că se îngrozeşte şi se cutremură, nesuferind a căuta spre puterea ei, că morţii a sculat şi moartea o a surpat, pentru aceasta ne închinăm Îngropării Tale şi Învierii.” (din slujba Sfântului Maslu). Crucea, care în trecut era unealta ruşinoasă de execuţie, pe care se răstigneau cei mai mari făcători de rele, devine semnul biruinţei şi al sfinţeniei, reazim neclintit şi nădejde care nu ruşinează creştinătăţile. Sfântul Apostol Pavel, în prima Epistolă către Corinteni, în capitolul 1, mărturiseşte foarte răspicat: „Căci, cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu”. Sfânta Cruce devine sfinţitoare odată cu sângele vărsat de Mântuitorul în momentul răstignirii, care odată vărsat pentru a noastră mântuire a sfinţit Crucea pentru totdeauna. Şi, cum să nu plecăm genunchii înaintea Crucii, căci prin ea s-a surpat puterea morţii? Împăratul Constantin s-a bucurat de prezenţa Crucii pe cer şi a fost condus spre victorie, în lupta sa cu Maxenţiu. Dar ce vor zice neamurile când la sfârşitul veacurilor se va arăta pe cer Crucea? Vor plânge toţi şi se vor căi pentru că au necinstit, ceea ce Dumnezeu a sfinţit. Părintele Sofian Boghiu, un dohovnic blând şi rugător, cel care a şi repictat Mănăstirea „Negru Vodă”, fiind prima sa pictură, spunea într-un cuvânt al său: „Semnul acesta sfinţit (Crucea), care a devenit unealta mântuirii nostre, este alcătuit din două braţe: unul lung şi unul mai scurt, care-i stă de-a curmezişul. Şi viaţa noastră este o cruce, unde braţul lung înseamnă drumul nostru în lume, cu planurile şi gândurile noastre, care ne însoţesc de-a lungul vieţii, iar braţul scurt, care încheie crucea, este degetul lui Dumnezeu, care ne răstoarnă anumite planuri omeneşti – de obicei planurile noastre rele, şi se formează astfel crucea suferinţelor, pe care o purtăm fiecare de-a lungul vieţii. Fie că vrem, fie că nu vrem, o astfel de cruce este de neînlăturat… Crucea suferinţelor înseamnă pentru fiecare dintre noi porţia noastră de durere şi necaz, după cuvântul spus de Mântuitorul Iisus Hristos: în lume necazuri veţi avea (Ioan 16. 33)”. Crucea suferinţei înseamnă lepădarea de sine şi asumarea necazurilor şi suferinţelor. Crucea înseamnă să duci ceea ce de foarte multe ori nu-ţi convine. Nădejdea noastră este că la capătul suferinţelor şi a necazurilor care vin peste noi stă Hristos Domnul, împărţind la toţi cununi de biruinţă. Să nu deznădăjduim, căci nu suntem singuri, ci Domnul ne însoţeşte la fiecare pas al vieţii. Dacă nu ne-ar însoţi El, am fi fără sorţi de izbândă. Cine spune că datorită lui a ieşit dintr-un necaz sau boală, acela se înşeală amarnic. Trebuie să avem mare grijă ce facem cu viaţa noastră, pentru că faptele noastre ne însoţesc şi aici în viaţa asta trecătoare şi dincolo în veşnicie şi cum bine spunea părintele Sofian: „Omul, după cum se ştie, este răspunzător nu numai pentru ceea ce face el cât trăieşte pe pământ, ci el va răspunde şi de ceea ce fac alţii după el, care vor imita exemplu vieţii, sau îi vor dezvolta ideile, întrucât răul făcut de el în viaţa aceasta are urmări şi asupra generaţiilor care vin după el…” Păcat să irosim timpul acesta scurt pe care îl avem de trăit pe pământ; să nu ne ruşinăm niciodată de a mărturisi credinţa noastră strămoşească, căci aceasta a mai rămas şi aceasta ne mai ţine ca neam şi popor. De ce să-mi fie ruşine să mă închin atunci când trec prin faţa unei Biserici sau Troiţe? De ce să nu fiu prezent la fiecare Sfântă Liturghie în zi de Duminică şi sărbătoare, ascultând gândul care mă tot amână spre anii bătrâneţii? De ce să ascult de aşa zişii prieteni care atunci când dau de necaz, mă sfătuiesc să alerg la vrăjitori sau tot felul de şarlatani care speculează pe cei aflaţi în suferiţă, în loc să-mi îndrept paşii spre Biserica Dumnezeului Celui viu. De aceea, dragii mei, să avem îndrăzneala cea bună şi prin vieţuirea noastră să fim adevăraţi ucenici ai lui Hristos. Să luăm aminte şi la felul cum ne închinăm, să nu facem crucea în batjocoră că ne osândim. Semnul Crucii îl facem astfel: primele trei degete de la mâna dreaptă să fie unite, ele simbolizând Sfânta Treime, apoi degetele celelalte două plecate în podul palmei, simbolizând cele două firi ale Mântuitorului Hristos; ducem mâna la frunte zicând: În numele Tatălui, apoi ducem mâna la piept şi spunem şi al Fiului şi când rostim şi al Duhului Sfânt, ridicăm mâna pe umărul drept, apoi pe umărul stâng şi când zicem Amin, lăsăm mâna pe lângă corp. Sunt multe de vorbit pe acest subiect, dar vă promit că voi reveni asupra cinstirii Sfintei Cruci. Spre încheiere, să rostim această scurtă rugăciune: „Mântuieşte, Doamne, poporul Tău, şi binecuvântează moştenirea Ta, biruinţă binecredincioşilor creştini asupra celui potrivnic dăruieşte, şi cu Crucea Ta păzeşte pre poporul Tău.” (Troparul Sfintei Cruci). Până data viitoare, vă doresc să fiţi sănătoşi şi voioşi!
Protosinghelul Serafim Caiea, Stareţul Mănăstirii „Negru Vodă”
Biruinţa Sfintei Cruci!
