În Duminica trecută, Mântuitorul ne-a oferit imaginea credinţei ca vindecătoare a fricii, la vreme de furtună (Matei 14.22-23). Acum, aceea a credinţei vindecătoare a tristeţii deznădăjduite. Pentru că textul Evangheliei se încheie cu aceste cuvinte ale Cuvântului Întrupat: „Pe când stăteau în Galileea, Iisus le-a zis: Fiul Omului trebuie să fie dat în mâinile oamenilor. Ei Îl vor omorî, dar a treia zi va învia. Ucenicii s-au întristat foarte mult.” (Matei 17.22-23). Din Bunăvestirea aceasta oamenii lui Dumnezeu reţin numai moartea. Nu şi Învierea. Părăsirea, nu şi rămânerea în proniatoare purtare de grijă.
Poate că, de aici se şi naşte lecţia duhovnicească pe care Biserica încearcă să o pună la inima noastră de la Rusalii încoace. Pentru Înviere nu este suficient Dumnezeu, ci şi grăuntele nostru de credinţă. Din credinţa noastră îşi hrăneşte sufletul nostru trăirea vieţii în Hristos. Pe măsura creşterii în credinţă creşte şi statura noastră duhovnicească, măreţia noastră umană, hrănită din omenitatea lui Hristos Dumnezeu. Astfel, Biserica ne îndeamnă să reevaluăm toată viaţa noastră, ortodoxia creşterii noastre. Ne învaţă că nu este suficient să ne batem cu pumnul în piept, amintind de confesiunea noastră ortodoxă, dacă pumnii trăirii noastre evanghelice nu au atins porţile Cerului. Nu este suficient fumul de tămâie dacă în ea nu sunt amestecate faptele smereniei şi rugăciunea bunului simţ.
Cine n-a văzut un grăunte de muştar trebuie să-i reamintim, să ne reamintim, că este atât de transparent, încât aproape că nu-l poţi zări. Firul acesta, ca o sclipire de lumină ni-l cere Hristos ca să ţeasă la mântuirea noastră. Un punct de lumină prin efort personal ne face plini de Lumina adusă în dar, prin Înviere, de Hristos. Nu e vorba aici de oportunităţi, ci de continua Sa purtare de grijă pentru sufletele noastre. Cu această condiţie minimală, să cuplăm la chemarea Sa. Vindecarea lunatecului acestuia ne arată că Dumnezeu ştie prin ce trecem şi nu pierde vremea mântuirii noastre cu ifose lipsite de smerenie. De altfel, aici e frumuseţea lui Dumnezeu – nu mediocrizează niciodată intervenţiile Sale. E dispus mereu şi iar mereu să fie un ajutor atent şi exigent în excelenţa Sa. Şi e o frumuseţe care înnobilează şi sufletul nostru.
Săptămânile din urmă, la început de lună august, am parcurs praznicul Schimbării la Faţă, iar acum ne apropiem, cu paşi de lumină, de Praznicul Adormirii Maicii Domnului. În lumina Taborului, grăuntele de credinţă al inimii noastre ţine în sine un soi de construcţie fotosintetică: înflorirea inimii noastre în Hristos sub lumina taborică. Prima din buchetul acestei înfloriri este Maica Domnului. O fătucă din Nazaret, umplută de lumina Duhului Sfânt şi de puterea Lui umbritoare, admite să fie Născătoare de Dumnezeu prin răspuns simplu şi bucuros: fie mie după cuvântul tău! Un mugur s-a întâlnit cu o rază (T. Dorz) şi din umplerea de sens a jerfei credinţei sale, Dumnezeu a înflorit mântuirea! Pr. Constantin Necula
Credinţa cât un grăunte de muştar (Matei 17.14-23)
