(continuare din numărul trecut)
+ Despre dragoste
Iubirea faţă de Dumnezeu
1.În primul rând, voi menţiona calea străduinţelor omeneşti. Omul vrea să se perfecţioneze ca să ajungă a fi vrednic să aibă părtăşie cu Dumnezeu. El crede că trebuie să îndeplinească mai întâi multe condiţii pentru ca, după aceea, să se poată apropia de Dumnezeu. Realizări morale, activitate religioasă şi o râvnă religioasă, adesea fanatică, sunt tot atâtea exteriorizări ale acestei atitudini greşite. Oamenii de felul acesta exercită puţină atracţie asupra altora. În râvna şi pretinsele lor realizări, ei dispreţuiesc pe cei ce nu sunt la fel de zeloşi şi nu au aceleaşi succese.
2.Un alt refugiu îl constituie aşa-zisele taine (sacramente). Omul vrea ca, într-un mod oarecare, să fie sigur de Dumnezeu. Rânduielile bisericeşti par de mare folos în privinţa aceasta. Rânduielile sacramentală, împlinită cu stăruinţă, duce la deprindere şi dependenţă. Îmi dă o siguranţă pe care, altfel, prin relaţiile personale care se întemeiază pe iubire, n-o pot avea. Rânduiala sacramentală este ceva stabil, de neschimbat. Dacă mă întemeiez pe ea, am adăpost şi siguranţă, pentru că relaţiile mele cu Dumnezeu nu mai depind de situaţia mea, de starea în care mă aflu, ci de o rânduială obiectivă care devine tradiţie. Dar iubirea nu-i obiectivă, ci subiectivă. De aceea, rânduiala respectivă nu corespunde cu ceea ce voia Domnul Isus să le dea ucenicilor Săi. Hristos nu vrea ca între El şi om să existe relaţii absolut dogmatice, El vrea iubire, şi aceasta este mai mult decât o rânduială sacramentală. Este mai mult pentru că în ea există viaţă, căci orice viaţă se bazează, în ultimă analiză, pe iubire. Rânduiala sacramentală însă nu poate produce viaţă. Ea poate să dea o linişte amăgitoare, care nu corespunde realităţii, lucru uşor de dovedit în mai multe feluri.
3.Există şi un al treilea drum: acela al perfecţionismului. Cu timpul se trece, pur şi simplu, dincolo de realitatea vieţii proprii şi se ajunge la credinţa deşartă că totul este în regulă. Este ignorat păcatul şi urmările lui şi se lucrează de parcă s-ar fi făcut tot ce este necesar şi ca şi cum relaţiile noastre cu Dumnezeu n-ar putea fi tulburate de nimic. Negreşit, există texte în Sfânta Scriptură care par să justifice toate cele trei căi, dar ele nu corespund cu spiritul şi orientarea generală a Bibliei. De fapt, nu există decât o singură cale: să acceptăm dragostea lui Dumnezeu şi să devenim fiinţe iubitoare. Iubirea ia naştere prin iertare: iertarea este cheia dragostei. Lucrul acesta poate părea la început surprinzător şi greu de înţeles, însă răspunsul ni-l dă însuşi Domnul Isus în Luca 7.47 mai multă iertare, mai multă iubire. Dar se cere capitulare. Dacă îmi recunosc şi-mi mărturisesc slăbiciunea şi neputinţa, numai aşa mă va ierta Dumnezeu, adică doar în felul acesta va lucra iertarea Lui. Există aşa de multă sărăcie în creştinism şi atât de multă credinţă deşartă, pentru că este aşa de puţină iertare. Şi există aşa de puţină iertare, fiindcă se vede atât de puţină recunoaştere a păcatului. Cei mai mulţi creştini rămân la o oarecare încredinţare de păcat pe care o au, în general, toţi oamenii. Îşi dau seama şi ştiu că nu pot să stea în faţa lui Dumnezeu. Sunt gata chiar să spună aşa, de formă: „Toţi suntem păcătoşi”, sau chiar să se roage pentru iertare, dar exprimându-se tot la modul general. Însă le vine greu, şi chiar se împotrivesc când vine vorba să recunoască păcatul individual. Unii gândesc că au făcut destul dacă s-au spovedit. Dar, în realitate, recunoaşterea păcatului este un fenomen care se petrece de-a lungul întregii vieţi de credinţă. Nici pocăinţa nu are loc doar o singura dţită, ci este ţinuta permanentă a omului care vrea să rămână şi să trăiască lângă Dumnezeu. Pentru că există aşa de puţină recunoaştere a păcatelor, de aceea există aşa de multă îndreptăţire de sine. Cu cât mă cunosc mai bine pe mine însumi, cu atât pierd nădejdea de a obţine ceva de la mine. Cel ce se făleşte cu propria lui neprihănire îşi cunoaşte foarte puţin păcătoşenia şi, de aceea, are foarte puţină iubire. El crede că mai poate obţine ceva de la neprihănirea proprie. Se cunoaşte numaidecât omul lipsit de iubire. El nu este în stare să-şi ceară iertare, se îndreptăţeşte mereu şi întotdeauna vrea să aibă ultimul cuvânt. Nu este în stare să admită că a greşit şi nu încearcă să-şi mărturisească greşelile. El trebuie să se afle mereu în lumina cea mai favorabilă.
Câteva sfaturi privind dragostea aproapelui
Temeiul oricărei iubiri este credinţa. A crede înseamnă a avea legătură cu Dumnezeu. O istorisire impresionantă care demonstrează credinţa apare în Noul Testament, şi anume întâlnirea lui Toma necredinciosul cu Domnul Isus. În exemplul acesta, Domnul Isus merge la extrem. El Se confruntă cu necredinţa, adică îndoiala ajunsă la limita cea mai îndepărtată. Trebuia ca, vorbind în termeni teologici, să spună: „Ajunge!” Dar Mântuitorul trece uneori dincolo de opreliştile noastre omeneşti şi teologice. Din atingerea aceasta dintre Toma şi Domnul Isus se naşte o relaţie de încredere de nezdruncinat. (continuare în numărul viitor)
Publicat din cartea „Religie sau credinţă?”, de Nicolae Tonoiu.
Adunarea Creştină Betel Câmpulung, strada Matei Drăghiceanu, nr. 3.
Telefon contact: 0745.021.424