După schimbările de la sfârşitul anului 1989, în Uzina ARO s-au format sindicate. În fiecare secţie se numise un lider, care avea un Consiliu Consultativ. Printre aceşti lideri a fost şi Cornel Costea, în două perioade, care nu s-au încheiat prea frumos pentru activitatea sa profesională. Din 1989 şi până în anul 1992, a fost lider de sindicat la Uzina ARO. Pentru prima dată, la sfârşitul anului 1992, în fabrică a fost o mică revoltă în rândul angajaţilor şi, ca lider de sindicat, trebuia să însoţească grupul de protestatari. A fost prima grevă din uzină. În toamna anului respectiv, a fost o situaţie destul de critică, la nivel de societate, situaţie ce se prelungise până spre sfârşitul anului şi a continuat până la închiderea întreprinderii. Pe atunci era director general inginerul Mihai Ciobanu.
Premiile de sfârşit de an au creat revoltă în uzină
Era deja în pragul sărbătorilor de iarnă şi se punea problema de un sistem premial pentru sfârşit de an. Premii, care, de altfel, se dădeau la fiecare închidere de an. Pe timpul lui Ceauşescu se acorda primă în fiecare lună. Liderul de sindicat Cornel Costea ne povestea: „Încă de la începutul meu ca angajat în uzină am primit primă, şeful de brigadă avea grijă de fiecare. După ce a venit Revoluţia, a fost cu totul altceva. Sindicatele cereau ca măcar la sfârşit de an să se mai respecte acele prime. Ştiam că se poate, se lua în funcţie de producţie şi se ştia că încă se mai puteau acorda premiile măcar la sfârşitul anului. Perioada anilor 1990-1992 era cea în care veneau cei din nordul ţării cu sacii cu bani la uzină, pentru a cumpăra maşini. Bani erau la uzină, dar mergeau în altă parte. În anul 1992, toţi salariaţii au luat maşini, pe bază de punctaj. Dar nu ştiu dacă din toţi aceia, în proporţie de 5%, le-au păstrat. Toţi le-au făcut bani, le-au vândut, puţini au fost cei care le-au păstrat. Veneau cu sacii de bani şi stăteau câte două-trei zile la hotel, la “Muscelul”. Îşi lua maşina, o vindea şi rămânea cu sacii de bani şi îi ducea acasă. Lua maşina din uzină cu un preţ şi o vindea aproape dublu.” Toate afacerile de genul acesta s-au făcut o singură dată pentru fiecare angajat şi numai până în anul 1992. Cei care îşi luau o dată maşini nu mai vedeau a doua oară.
“Domnule director, la nivel de societate stăm prost!”
După această perioadă, pe la sfârşitul anului 1992, liderul de sindicat Costea a avut o discuţie cu directorul general Ciobanu. Era chiar înainte de o deplasare într-o delegaţie în Germania, în legătură cu câteva contracte, care urmau a fi semnate. „Am avut atunci o discuţie cu Ciobanu şi i-am zis: domnule director, la nivel de societate stăm prost. Erau probleme, oamenii auziseră de la acei „zvonaci”, care numai cu aşa ceva se ocupau, şi se dăduse vestea prin uzină că, la sfârşit de an, nu se mai dădeau premii în bani, ci o să se aducă de la Ţil Popescu cârnaţi expiraţi. Se dădeau zvonuri, că aşa era în uzină, era greu până arunca cineva o piatră… că valuri se făceau imediat. Eu ştiam aceste zvonuri şi i-am spus directorului că bine ar fi să le dăm la oameni bani, că dacă ajungem să le dăm produse, aşa cum se aude, nu facem decât să ne punem toţi angajaţii în cap. El, ca şi conducere, iar eu, ca lider de sindicat. Era la început de democraţie, când toată lumea aşa gândea: „Dacă nu eşti cu mine, eşti împotrivă.” Cu câteva ore înainte de a pleca în delegaţia din Germania, a promis că va da, ca premiu de final de an, fiecărui angajat, câte 5.000 lei vechi. Nici nu s-a luat în calcul recompensarea în produse.”, ne povestea liderul de sindicat Cornel Costea.
Zvonurile defăimătoare erau din partea celor care nu-l suportau pe directorul Ciobanu, de fapt, a celor care au preluat mai târziu conducerea. Era uşor de manipulat o masă de oameni, care, mulţi ani, a fost obişnuită cu bani şi acum era în pragul disperării la orice veste. A fost simplu să declanşeze o mişcare între angajaţi, ceea ce s-a şi întâmplat. Cornel Costea ne relata de la momentul respectiv: „Ultima mea discuţie, atunci, cu directorul general a fost că angajaţii îşi vor primi banii şi nimic altceva. A doua zi, dimineaţă, ca lider de sindicat, am adunat tot Consiliul sindicatului şi l-am informat pe fiecare în parte de ceea ce vorbisem cu directorul. Ideea era să liniştim oamenii, să ştie că vor primi bani şi nu alte produse. Am discutat cu fiecare şi au plecat toţi în secţii, să le explice oamenilor lor. Când am ajuns în secţie, i-am chemat pe liderii, pe care îi aveam în Consiliu, şi le-am explicat cum stă treaba. Probabil, din cauza zgomotului şi a tensiunilor deja instalate între oameni şi, mai târziu, a infiltrării printre ei a acelor „zvonaci”, nu a mai durat mult şi a început agitaţia. Grupaţi, cei de la Secţia de Presaj, cu cei de la Secţia de Caroserie, au luat cu asalt Aula Facultăţii, unde erau birourile directorilor.” În faţa mulţimii nu se putea pune nimeni. În drumul lor către birourile conducerii, la grupul de protestatari s-au mai adunat şi alţii.
“Zvonacii”dădeau tonul în uzină, beţivii luau atitudine
Era foarte simplu să creezi diversiune doar dacă aruncai o vorbă şi, pentru acest lucru, erau „zvonacii”. În astfel de momente, nu dura mult şi oamenii nu mai puteau fi stăpâniţi. Mai ales că era în ultima perioadă, când la uzină se consuma alcool încă de la prima oră, ceea ce influenţa şi mai mult ca muncitorii să se revolte în urma unor vorbe aruncate de “specialiştii” în aşa ceva, cum erau „zvonacii”.
Unii aveau ca principală preocupare ca, la prima oră, când ajungeau în uzină, să-şi procure un litru de ţuică. Era deja o filieră, cei care aduceau pentru vânzare şi cei care cumpărau, nici nu era nevoie să iasă pe poarta fabricii, se aprovizionau direct din secţii, unde aveau distribuitori ai licorii mult căutate. Cu munca nu se mai ocupa nimeni. Alcoolul concura cu nemulţumirile angajaţilor. După mitingul din anul 1992, a fost scos vinovat tocmai cel care încerca să aducă lumină în nemulţumirile muncitorilor. Dar tot cei care se ocupau de zvonuri au lansat ipoteza că mitingul ar fi fost condus de liderul de sindicat Cornel Costea.
“Am fost judecat pentru instigare!”
În momentul în care directorul Ciobanu s-a întors în ţară, tot acei „zvonaci” au dus vestea că cel vinovat de revoltă este sindicalistul Costea. Acesta ne relata: „Pentru ca cei vinovaţi să iasă în faţă şi să nu se ştie că ei au destabilizat situaţia, au spus conducerii că eu am fost de vină şi că eu am organizat totul imediat după plecarea directorului. Ceea ce nu era adevărat şi o ştiau cu toţii. Mi-am scos câteva declaraţii cu ceea ce discutasem cu oamenii şi cum s-au petrecut evenimentele. Când a venit directorul, mi-a desfăcut contractul de muncă. Am rămas o lună fără serviciu, dar stăteam prin birou pe la directorul Ciobanu. Am zis că nu plec, până nu facem lumină. Am găsit câţiva oameni, care ştiau cum s-au derulat evenimentele, şi, după o lună, s-a aflat adevărul. Am fost judecat la Câmpulung pentru instigare.” Erau şefi de secţie, care nu erau de acord cu inginerul Ciobanu şi erau puşi special să destabilizeze lucrurile pentru a veni alţii, de fapt, cei care au urmat ulterior după ce au reuşit să-l elimine pe directorul Mihai Ciobanu. După o lună, când s-a descoperit cine a fost vinovat şi care era situaţia, sindicalistul Cornel Costea a fost reprimit în uzină.
După zece ani, din nou lider de sindicat
Reîntors în secţia unde muncise aproape 20 de ani, Cornel Costea a luat hotărârea să nu mai lucreze în aceeaşi secţie cu oamenii care l-au trădat. A avut propuneri din partea inginerului Gheorghe Albu să meargă la Secţia de Mecanică, dar a refuzat. A mers la Fabrica de Matriţe, acolo unde directorul Naghi nu l-a putut convinge, la timpul respectiv, la momentul în care secţia se punea în mişcare. Costea a fost, atunci, amendat penal pentru fapta sa, dar a putut să-şi schimbe amenda penală în una administrativă. S-a reangajat la ARO, dar, de această dată, la Fabrica de Matriţe, unde erau oameni cu pregătire, comparativ cu Secţia de Presaj, unde exista un fel de batalion disciplinar, în sensul că acolo condiţiile de muncă erau foarte grele. Costea ne relata: „Am lucrat ca lăcătuş mecanic la Fabrica de Matriţe sub jurământ că postul de lider de sindicat nu mă mai interesează. Însă, în 2002, am fost ales vice-lider de sindicat. Şi îmi propusesem să nu mai fac nimic pentru oameni, ajunsesem la concluzia că nu se merită. Colegul meu, Gheorghe Ghinea, care era liderul de sindicat, s-a îmbolnăvit şi, conform statutului, am fost nevoit să preiau eu funcţia. Şi aşa am ajuns din nou pe acelaşi post.” Asta se întâmpla după zece ani de la ultimul incident cu sindicatul. Însă, şi de această dată, povestea s-a încheiat urât. A fost condamnat la 14 ani de puşcărie şi, de această dată, tot pentru instigare.
Cu contractul de muncă desfăcut şi fără posibilitatea ulterioară de a se mai angaja
În 2004, sindicalistului Cornel Costea i s-a desfăcut din nou contractul de muncă, acum, de la Fabrica de Matriţe. „Ca semn de protest, colegii mei s-au solidarizat şi nu au mai muncit trei zile. A fost o mare satisfacţie pentru mine. Oamenii au zis, dacă m-au dat afară pe mine pe nedrept, ei nu mai muncesc. A fost o chestie de solidaritate foarte frumoasă. Am câştigat procesul, cu obligaţia de a mă primi înapoi la muncă, dar nu am mai vrut… Nu am făcut niciodată un compromis.”, spunea Cornel Costea. După o muncă de aproape 30 de ani în uzină, cu bune şi cu rele, revoluţionarul Cornel Costea spune în continuare că a avut satisfacţii: a lucrat cu omul şi a avut avantajul că a ştiut să lucreze cu masele de oameni. Ceea ce nu i-a plăcut a fost faptul că omul se înrăieşte atunci când nu primeşte ceea ce-şi doreşte. Nu a făcut politică niciodată, dar are convingerea că zona Câmpulung şi industria de aici au fost distruse de PSD, ei erau la guvernare, ei avea pârghiile prin filierele de la Câmpulung. Singurii vinovaţi, de unde s-au desprins şi alţii, acum, în alte partide, care au lăsat oamenii din Câmpulung fără locuri de muncă şi fără viitor. Ultima dată, în uzină rămăsese numai 2.000 de locuri de muncă, pe lângă care mai creşteau câteva mii de suflete. Acum, nu mai sunt locuri de muncă şi nici economie în zona noastră. A muncit 30 de ani şi şi-a dedicat toată activitatea uzinei constructoare de maşini şi, la finalul carierei, s-a ales cu contractul de muncă desfăcut şi fără posibilitatea ulterioară de a se mai angaja undeva. Regretă că cei dinainte ne creau locuri de muncă şi îi adunau pe toţi de pe stradă şi îi puneau la muncă, însă, azi nu mai are nimeni serviciu. Nu este nostalgic după epoca Ceauşescu, dar susţine că ofertele erau mult mai multe şi se trăia altfel. În concluzie, Cornel Costea mărturisea: „Se trăia rău şi pe vremea lui Ceauşescu, dar niciodată nu a fost ca până acum, indiferent cine era la guvernare, că, până la urmă, toţi au fost la fel, nu există diferenţă între ei.”