Ca maistru, lereşteanul Gică Lina a coordonat munca a zeci de angajaţi, fiind responsabil în faţa conducerii de greşelile fiecăruia dintre subalternii săi. În cele aproape două decenii, cât a ocupat această funcţie, era imposibil să nu treacă prin situaţii dificile, accidente de muncă sau erori ale muncitorilor ori, poate, chiar ale colegilor maiştri, pe care le-a plătit cu funcţia, deşi nu era vinovat. S-a întors, cu fruntea sus, la meseria de strungar, din care plecase, însă nu pentru mult timp, căci şeful Proiectării, Aurel Nicolescu, a reuşit să obţină reabilitarea profesională a lui Gică Lina, ale cărui calităţi de lider era păcat să se irosească la lucrul pe maşină. Dar iată cum a evoluat în viaţă şi în profesie Gică Lina, încercat încă din copilărie şi neocolit de necazuri nici pe parcursul carierei de 43 de ani şi trei luni la Uzină.
În primii ani, a executat la Uzină schidere de munte şi hidranţi pentru pompieri
Gheorghe Lina s-a născut în comuna Aninoasa de Muscel, pe 18 noiembrie 1937. Până la vârsta de opt ani, a crescut acasă, în sânul familiei, după care, devenind orfan de război, după decesul tatălui, pe front, a fost preluat la o şcoală militară, cum se numeau pe timpuri centrele speciale pentru copiii aflaţi în situaţii deosebite. Rămasă fără stâlpul familiei, mama celor patru copii n-a avut cu ce să-i întreţină, astfel că a recurs la această soluţie dificilă, ca doi dintre ei să fie preluaţi de stat. De la opt ani, a fost nevoit să meargă la Arad, unde a fost înscris într-o instituţie care funcţiona după modelul unui orfelinat. Aici a stat până în clasa a V-a. Momentul abdicării Regelui Mihai a coincis cu cel în care copiii au fost trimişi acasă, în vacanţă. Reîntoacerea la Arad era sub semnul întrebării, de aceea, li s-a recomandat să urmeze şcoala elementară în localităţile de baştină. Pe fondul frământărilor sociale şi politice din ţară, generate de schimbarea de putere, prin înlăturarea regelui şi instalarea regimului comunist, elevii n-au mai fost chemaţi înapoi la centrul din Arad.
Gică Lina a continuat cursurile Şcolii Primare cu şapte clase la Aninoasa, după care băiatul s-a hotărât să meargă la o instituţie de învăţământ, unde să deprindă o meserie, să fie îmbrăcat şi să i se asigure o masă. Atunci, a plecat la Braşov, unde a urmat Şcoala Profesională Metalurgică „6 Martie” Tohan, calificându-se în meseria de strungar. Ca să-şi poată ajuta sora mai mică să termine liceul, în 1954, la absolvirea profesionalei, fratele s-a întors de la Braşov şi s-a angajat la IMS Câmpulung. „Atunci, întreprinderea nu era împărţită pe secţii, era o fabrică mai mică. Am fost angajat la Prelucrări, aşa i se spunea. În timpul acela, se făceau piese de schimb. Cum eram noi cinci-şase strungari, am executat schidere de munte, cu care se trăgeau buştenii, cu cabluri. După o serie de schidere, am făcut hidranţi, care se foloseau la pompieri.”, ne-a relatat Gică Lina cu ce s-a ocupat în primii ani de la angajare. La Uzină, cu câţiva ani înainte de a se construi maşina, s-au fabricat diverse produse, despre unele dintre ele având ocazia să auzim mai rar în povestirile foştilor angajaţi. Când a ajuns tânărul la întreprindere, încă se mai realizau flaiere pentru maşini de tors, însă a prins prea puţin această perioadă. Tot la începurile sale la fabrică, s-a prelucrat şi lanţul gall, pentru care strungarul Lina a executat anumite piese.
În ’55-’56, la IMS se aduceau remorci de la întreprinderile agricole, care, în urmă cu aproape şase decenii, nu aveau cauciucuri, ci roţi de fier. Strungarii de la Uzină lucrau osiile, le îmbinau, după care alţi colegi le puneau pe remorci.
Neexistând transport public, muncitorii erau aduşi la Uzină cu un tractor cu remorcă
Maistrul care l-a primit, Vasile Diţu, de loc din Schei, l-a pus să dea o probă de lucru, după care l-a repartizat pe un strung. Maistrul îi dădea desenul şi materialul, iar Gică Lina executa piesa. Lucrătorii erau împărţiţi pe linii de fabricaţie. „Erau două-trei linii de bărbaţi, dar erau câteva linii şi de femei. Aveam strunguri făcute la noi în ţară, „Iosif Rangheţ”, în special, strunguri unicat, nu automate.”, povestea acesta. Cel mai bun coleg al lui Gică Lina (trecut în nefiinţă) a fost Ion Pop. „Se lucra pe minute, nu… făceai piesa şi-ţi luai banii sau erai plătit în regie, cu salariu fix. La noi, cât munceai, atâta luai. Ca să-ţi iei salariul de bază, trebuia să execuţi piese în 208 ore, pe care le aveam pe lună. Lucram amândoi pe un utilaj, ne scoteam salariul şi-l împărţeam, nu lua niciunul mai mult.”, a continuat el. După ce a început construcţia IMS-ului, Gică Lina a fost implicat în activitatea de realizare a pieselor necesare.
Nu i-a fost uşor la început, deoarece stătea cu chirie în oraş, la casă, nefiind ridicat niciun bloc în acele timpuri. Şi nici transport nu era. „Ne duceam de acasă (n.r. de la piaţă, unde a stat, iniţial, în gazdă) până la Uzină pe jos. În 45 de minute ajungeam. Uzina avea două autobuze, cu care ducea personalul TESA. Pentru noi erau un tractor cu remorcă şi un camion. În piaţă era locul de adunare, ne „îmbarcam” şi mai oprea pe traseu. Când îl pierdeam, veneam pe jos.”, ne-a povestit Gică Lina despre condiţiile grele ale acelor vremuri.
În timpul armatei, a muncit la îndiguirea Dâmboviţei, apoi a fost repartizat la un penitenciar din Deva
Între 1958-1959, a efectuat stagiul militar la Ineu, la Artilerie grea. „În timpul acela, a avut loc o restructurare a armatei, care s-a redus de la trei-patru ani, cum era la Aviaţie sau Marină, la doi ani. După un an, am fost trimişi acasă. Când am venit la Comisariat, ni s-a spus: „Vedeţi ce faceţi, pe unde staţi, că vă reîncadrăm”. Eu m-am dus la Uzină, însă m-am angajat pentru o lună, fiindcă mi-a venit ordin să mă prezint la Comisariat. Am plecat din nou în armată, la Bucureşti, la munci. Am canalizat Dâmboviţa, din Bucureşti, până la Dunăre, şi munceam la normă. Făceai norma, plecai în cazarmă.”, şi-a amintit fostul angajat al întreprinderii câmpulungene.
Timp de o vară, a lucrat la îndiguirea Dâmboviţei, după care militarii au fost trimişi din nou acasă. La a treia încorporare, practic, a fost dus la Arad, unde a urmat, trei luni, un fel de calificare, pe parcursul căreia tinerii au fost pregătiţi să supravegheze şi să însoţească deţinuţii la tribunale etc. După cursul de trei luni, cei 600 de militari au fost repartizaţi la diferite penitenciare din ţară. „Pe mine, împreună cu încă doi soldaţi, m-au repartizat la un penitenciar în Deva. Acolo, am mai făcut aproape un an şi jumătate.”, ne-a spus acesta.
A devenit maistru la o formaţie cu 60 de muncitori
După liberare, în 1960, a revenit la Uzină, tot la Prelucrări, iar, în anul următor, s-a căsătorit. În 1962, deoarece căpătase experienţă, iar la fabrică erau puţini meseriaşi, şeful de secţie, Ion Smadea, l-a întrebat: „Măi, Lina, nu te duci la Şcoala de Maiştri?” Atunci, cu ajutorul unui inginer, a făcut puţină pregătire teoretică, fiindcă uitase cartea, la Matematică şi la Desen Tehnic, materie la care se mai pricepea, la ceea ce era legat de meserie. În afară de aceste două discipline, se dădea examen şi la Limba Română. „Aveam categoria cerută, fiindcă trebuia să intri cu categorie mai mare, şi, în plus, m-am făcut şi membru de partid, căci altfel nu te primea.”, a afirmat Gică Lina.
Trei ani, a urmat, la seral, Şcoala de Maiştri, ale cărei cursuri se ţineau la Liceul de Fete. „Ieşeam de la Uzină şi veneam la şcoală. Eu, dacă lucram pe schimburi – eram trei inşi pe maşină -trebuia să fac două săptămâni de schimbul III şi una de schimbul I, când îmi venea rândul. Nu puteam să fac schimbul II şi, atunci, alegeam tot III.”, şi astfel s-a „chinuit” până a absolvit Şcoala de Maiştri.
În timp, Uzina s-a mărit, iar secţia unde a fost angajat la început s-a împărţit în mai multe, luând fiinţă astfel Secţia 1240. Prin angajarea de personal, s-au creat linii de fabricaţie complexe. În 1965, şeful de formaţie, Călinescu, i-a propus lui Gică Lina să vină la el maistru pe linie. Lui nu-i prea convenea, deoarece, în acest post, avea salariul mic. El, ca strungar, câştiga mai bine decât inginerii care lucrau la birouri. Într-un final, a acceptat propunerea maistrului şef Călinescu. „Mi se urâse lucrând pe minute, fiindcă mă trezeam la sfârşitul lunii, când făceam un calcul a ceea ce am muncit, că nu mă apropiam de orele pe care trebuia să le scot, ca să-mi iau salariul. Ca maistru, era salariul fix şi, până la urmă, am acceptat.”, ne-a povestit acesta cum a avut loc avansarea sa profesională.
Lui Gică Lina i s-a încredinţat o formaţie de lucru de 60 de oameni, care, în timp, a crescut la 160, pe măsură ce se angaja personal şi se aduceau utilaje. Formaţia, axată pe prelucrări prin aşchiere, acoperea lucrul la strunguri, maşini de găurit, maşini de frezat, maşini de rectificat. „Era o linie pe care făceam piese de asamblare: şuruburi, piuliţe, anumite piese mai mari.”, ne spunea Gică Lina, în a cărui sarcină intra şi formarea tinerilor muncitori. „Ţi-l trimitea partidul, ia-l, îl pui pe maşină şi-l faci strungar sau frezor. Dacă îl aveai în subordine, trebuia să te ocupi de el să-şi scoată salariul. Mie mi-a plăcut să-l învăţ pe om să câştige bani. Pentru că, dacă câştiga bani, stătea la lucru, dacă nu câştiga, pleca.”, îşi aminteşte acesta cum se făceau angajările.
Jumătate din piesele pentru Moreni, ieşite rebut, l-au costat funcţia
Gică Lina a avut un incident cu directorul Victor Naghi, care l-a costat postul. În urma acelui diferend, Naghi a dat ordin ca Lina să fie retrogradat din funcţia de maistru, să fie trecut înapoi la strung sau să i se găsească alt post. „Aveam nişte piese pentru armată, pe care le făceam pentru Moreni (n.r. Uzina Automecanica Moreni). Erau nişte cruci, aşa li se spunea în tehnologie. Micuţe de mărime, se foloseau la amfibii. Trebuia să facem neapărat 150 de cruci, să le trimitem, în vreo două-trei zile.”, a început istorisirea lui Gică Lina.
Sarcina se realiza pe linia sa şi bineînţeles că şi ceilalţi doi maiştri, colegi cu Gică Lina, lucrau la ele. „Am ajuns în ultima fază cu ele, adică le rectificam. Braţele acelea mici le făceam la cote normale. După ce le-am executat şi au intrat la control… crucea trebuia să aibă toleranţa de perpendicularitate de trei sutimi deplasare, la intersectarea braţelor. La control a reieşit că braţele erau deplasate mai mult, se depăşea toleranţa şi nu le-au admis pe toate. Din cele 150, au plecat 75. Eu eram schimbul I în timpul acela. Naghi a întrebat: „Unde sunt piesele, restul care n-a ajuns la Moreni?” Dacă spuneai că nu poţi să faci sau că nu era piesa gata, când ţi se cerea, era jale.”, a continuat relatarea maistrului.
Directorul Victor Naghi: „Luaţi-l şi daţi-l afară!”
Lui Naghi i s-a comunicat că jumătate din ele erau rebut. Şeful de secţie, în acea vreme, era Ghiţă Albu. Ce maistru le-a făcut?, a fost întrebarea conducerii. Dacă Gică Lina a fost schimbul I, el a fost cel indicat ca responsabil de eşec. „Să vină Lina la mine!”, a „tunat” Naghi. „M-am dus la el în birou, am luat o cruce… „ia să văd piesa”, a cerut Naghi. Eu îi spuneam, tehnic vorbind: la intersecţia braţelor crucii, nu era perpendicular ax pe ax. Naghi, care zicea în continuu că e meseriaş, nu înţelegea perpendicularitatea, coaxialitatea, etc. „Vezi pixul ăsta? Îi dau o centrare aici şi una aici, îl strunjesc de colo-colo şi-l fac cilindric. E coaxial?”, a vrut el să-mi demonstreze ce ştia. „E coaxial, tovarăşe director, dar perpendicular înseamnă altceva.”, i-am răspuns eu. „Mă înveţi tu pe mine meserie?”, a izbucnit el. I-am arătat pe două degete cum vine crucea şi că perpendicular înseamnă ax pe ax la 90 de grade, deviere trei sutimi. Crucea, în loc să fie la 90 de grade, este deviată mai mult. Când a auzit, Naghi a strigat: „Luaţi-l, daţi-l afară!”
Cum Lina avea ceva vechime ca maistru, şefii săi au încercat să-l apere de furia directorului, invocând că n-au un înlocuitor. „Vă dau eu un maistru!”, a strigat iar Naghi. „Mi-a dat o doamnă, care făcuse şi ea, între timp, Şcoala de Maiştri, a zecea, a cincisprezecea promoţie. Eu am fost la Şcoala de Maiştri în a doua promoţie. Naghi i-a dat ordin lui Albu: „Vezi unde-l dai, dar nu-l mai pui maistru!” „Am venit la Albu, care m-a întrebat: „Ce să fac, Lina, cu tine?” „Mă duc şi lucrez strungăria de la care am plecat. Lucrez din nou pe minute, îmi câştig banii, cât lucrez, atâta iau.” „Nu, a zis Naghi că mi-a dat femeia asta maistră, iar tu să fii subalternul ei, ca s-o iniţiezi.”, însă Gică Lina n-a vrut, fiind croit să se întoarcă la lucrul la strung.
Colegul său, Ion Pop, era singur pe maşină, un utilaj modern de copiat, pe care se punea modelul, după care se executa piesa. „Era acolo maistrul Gâlcă şef de atelier, căci Vasile Cicu fusese dus în altă parte. „Măi, Noni, ia-mă strungar şi lucrez cu Jan pe maşină. Am lucrat atâta cu el strungărie, lucrez şi acum.”, i-am spus. Şi m-a luat. Din maistru, m-am dus strungar.” Astfel, Gică Lina a trecut la strung, iar locul de maistru a fost luat de angajata impusă de Naghi. „Ea, când a văzut ce infern e acolo – trebuia să ştii să lucrezi cu omul, să-i arăţi… iar doamna nu ştia o „boabă”, a plecat. Avea Şcoala de Maiştri, dar nu lucrase în meserie. Eu mi-am văzut de treabă.”, a încheiat acesta episodul retrogradării sale profesionale. În cei patru ani lucraţi ca strungar, după ce n-a mai fost maistru, a câştigat atât de bine, încât şi-a putut continua construcţia anexelor care lipseau casei din Lereşti, unde locuieşte în prezent.