Dintre toate întâlnirile propuse omului în istoria Lumii, aceea cu Dumnezeu pare cel mai greu de realizat. Mereu pe fugă, omul modern nu se deosebeşte de cel de altădată sau de prima dată – dacă ţinem să ne raportăm la Adam şi Eva. O încărcătură de mediocritate constantă erodează parcă bucuria acestei întâlniri. O grabă măsurată în pontajul vremii ce o trăim. Iar Dumnezeu, Întrupat mereu, atins de graba noastră, caută încă să se facă recunoscut, în atâtea şi atâtea moduri. O dramă ne paşte. Aceea a firii umane plictisite de moralisme şi truisme de gândire, mediocrizată de media ori mediatizată drept perfect mediocră… Tensiunea aceasta a plictisului congenital parcă omului modern ţine locaşurile pline dar inimile le menţine goale, lipsite de sensul plinirii Întâlnirii. Suntem asemeni celor din vremea Mântuitorului, nu-L recunoaştem nicicum ca să-i putem urma. Sau, după spusa Arhimandritului Zaharia Zaharou, trăim tragedia omului despărţit de inima sa. De aceea, spune el, „devine un scop al vieţii ca cineva să-şi cunoască inima şi, de acolo, să se înfăţişeze dinaintea lui Dumnezeu” (vol. Răscumpărând vremea, Cluj, 2014, pag. 7).
Întreaga rumoare din jur, care constituie mereu zgomotul de fond al vieţii cotidiene, nu ne mai îngăduie să ne ascultăm inima. De aceea, înainte de a-L recunoaşte pe Dumnezeu, avem nevoie să ne recunoaştem ca oameni. Dintre culturile care ne-ar putea salva din nebunia vremii, Părinţii au identificat una plauzibilă: cultura ascultării. Cuvintele Părintelui Sofronie de la Essex devin astfel motorul unei gândiri crescute în Duhul Sfânt, care deşi se referă la monahism poate fi raportată şi la celelalte forme de mărturie creştină: „În nevoinţa ascultării duhul omului se învaţă a se da pe sine răstignirii. Dureroasă întru început, răstignirea se preface apoi într-o deschidere a braţelor sufletului ce voieşte a cuprinde în sine, de este cu putinţă, întreaga deplinătate a fiinţei. Dată ne este porunca-a iubi. Dacă această dragoste ar fi fost realitatea fiinţei noastre, de prisos ar fi fost a ni se da porunca de a dobândi iubirea. Iubirii, firească îi este ascultarea, precum urii îi este împotrivirea. Fără cultura ascultării, omul rămâne în chingile morţii păcatului.” (vol. Taina vieţii creştine, 2014, pag. 22).
De aici dorinţa omului care-şi caută mântuirea de a vindeca frica şi rana de moarte, prin ascultare şi limpezire a idealului său sufletesc. E clar că nu putem trăi mereu sub presiunea supravieţuirii cotidiene când suntem chemaţi, de fapt, să trăim. Nu, omul nu trăieşte ca un rob viaţa sa, decât în măsura în care se comportă ca atare. Hristos ne îndeamnă să slujim ca nişte stăpâni, să fim stăpâni slujind. Şi lecţia e pentru toţi, cu bunele şi mai puţin bunele noastre!
Preot Constantin Necula, Sibiu
Taina întâlnirii cu Dumnezeu
