Cu câţiva ani înainte ca ARO să fie lichidată, conducerea societăţii a întocmit o listă de active luate în calcul pentru a fi vândute. S-a discutat mai multă vreme această posibilitate de redresare a fabricii prin valorificarea mai multor imobile, ajungându-se ca, în primăvara anului 2003, cu trei ani înainte ca Tribunalul Timiş să pronunţe intrarea oficială a constructorului de automobile în faliment, să se facă propunerea de vânzare prin licitaţie a 14 active disponibile. Măsura făcea parte din Programul de Administrare Specială şi Programul de Restructurare din anul 2003. A.P.A.P.S. comunicase societăţii ARO etapele pe care trebuia să le parcurgă. Iată care erau cele 14 imobile propuse a fi scoase ca licitaţie cu mult înainte ca uzina să intre în faliment, procedură în cadrul căreia i s-au vândut toate bunurile.
• Blocul de nefamilişti din zona Rotunda (strada Doctor Nicolae Fălcoianu, nr.2), a cărui valoare de pornire a licitaţiei a fost stabilită la 12.100.737.000 lei vechi (la nivelul anului 2003);
• Blocurile de nefamilişti situate lângă platforma industrială ARO S.A. (strada Traian, nr.164, 166, 168, 170): pentru care evaluatorul SC IPIU SA Bucureşti – care a întocmit raportul pentru toate cele 14 active pe care le vom prezenta în continuare – a stabilit un preţ de pornire a licitaţiei de 66.290.696.000 lei vechi;
• Blocul de locuinţe situat lângă Uzina Electrică, pe strada Drumul Uzinei, nr.7: 2.062.609.000 lei vechi;
• Cantina ARO, strada Traian, nr.223: 4.233.862.000 lei vechi;
• Clădirea şi terenul (fostul IJPIPS) situate pe strada Negru Vodă, nr.101, lângă Biserica Domnească, peste drum de Vila Paul: 2.934.068.800 lei vechi;
• Baza Sportivă „Olga Bancic”, strada Fraţii Goleşti, nr.22: 12.161.233.000 lei vechi;
• Parc Schei, strada Traian, nr.223: 4.149.888.000 lei vechi;
• Magazie Gară, zona Triaj Gară, Câmpulung: 124.436.000 lei vechi;
• Depozit Gară, strada Petre Ţuţea: 528.781.000 lei vechi;
• Hala 2 Motor, strada Traian, nr.223: 12.445.854.000 lei vechi;
• Atelier Domneşti: 4.650.889.000 lei vechi;
• Atelier Hârtieşti: 3.746.312.800 lei vechi;
• Uzina Electrică Schitu Goleşti, strada Uzinei, nr.1, comuna Schitu Goleşti: 15.973.505.000 lei vechi;
• Secţia 1274 Filtre şi Eşapamente, comuna Schitu Goleşti: 12.390.329.000 lei vechi.
Dacă ARO ar fi reuşit să vândă toate aceste imobile la preţurile date de evaluatorul bucureştean, ar fi încasat 153.793.200.600 lei vechi. Aproximativ 154 de miliarde de lei vechi, în urmă cu 11 ani.
Cantina Uzinei ARO a fost pusă în funcţiune în vara lui ’75
Vânzarea majorităţii proprietăţilor ARO s-a realizat după intrarea societăţii în faliment, la data de 15 iunie 2006, când lichidatorul Gheorghe Banu a început să scoată la licitaţie activ după activ. Dar intenţia de a „scăpa” de mai multe bunuri a existat cu mult înainte de acest moment, după cum aflăm dintr-un document semnat de directorul general Nicolae Matea şi directorul economic Niculae Enoiu, aprobat de administratorul special Vasile Râpea. Unul dintre aceste „active disponibile”, cum le-a catalogat A.P.A.P.S., era Cantina ARO, aflată la acea vreme într-o stare „satisfăcătoare”, după cum era descrisă în materiul conducerii datat 2003. Această facilitate a fabricii a fost pusă în funcţiune începând cu 31 august 1975.
Desfăşurată pe 1.593,10 metri pătraţi, din care 921,50 metri pătraţi suprafaţă construită, completată cu 1.348,50 metri pătraţi de teren liber, această proprietate a uzinei ajungea la un total de 2.270 metri pătraţi. Uzina deţinea certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului pe care este amplasat activul din 13 octombrie 1993. Clădirea cantinei era descrisă astfel în documentul prin care se propunea înstrăinarea: „Construcţie civilă, cu structura din beton armat, acoperiş tip terasă şi învelitoare cu termohidroizolaţie. Pardoselile sunt tip mozaic, gresie şi ciment sclivisit. Tâmplăria este mixtă: lemn, metal, termopan. Parţial tavan fals.” Clădirea cantinei suficientă pentru 1. 000 de locuri/24 de ore era desfăşurată pe 1.363,20 metri pătraţi, din care 671,60 metri pătraţi, suprafaţă construită.
Alte facilităţi ale imobilului situat lângă facultate: beciul semiîngropat, construit sub forma unei cuve de beton armat parţial îngropată, cu acoperiş tip terasă cu termohidroizolaţie, utilizată şi ca platformă de depozitare pentru ambalaje. Beciul semiîngropat, cu o suprafaţă desfăşurată de 164,25 metri pătraţi, a fost pus în funcţiune în 1990. Mai vechi este un al doilea beci, construit după modelul celuilalt, numai că a fost făcut în 1975 şi este mai mic, de 59,65 metri pătraţi. Imobilul beneficia de instalaţii electrice, de încălzire, de ventilaţie, instalaţii şi izolaţii frigorifice, instalaţii de abur tehnologic, de combustibil lichid, de gaz natural.
În urmă cu 11 ani, Parc Com SA avea contract de închiriere valabil până la 1 octombrie 2003. Aproximativ 5,3 milioane de lei vechi consuma uzina cu acest activ, pentru care era obligată să plătească taxe şi impozite. Conducerea trăgea nădejde că-l va vinde cu 4,2 miliarde de lei vechi, fără TVA, adică 117.060,90 euro (1 euro – 36.168 lei vechi în 2003).
Astăzi, s-a ales praful de imobilul din care s-a prăduit tot ce era de folos. Instalaţiile au fost smulse şi distruse cu totul, iar ferestrele, care nu mai există de mult, dezvăluie privirii prăpădul din interior. În mai 2008, cantina uzinei, deţinută de unul dintre creditori, firma de pază Ritz Guard SRL, a trecut în proprietatea publică a statului, în contul datoriilor la bugetul de stat. Printr-o hotărâre din 31 iulie 2008, Consiliul Local Câmpulung a fost de acord să preia în administrare fostul activ ARO. Pe 29 ianuarie 2014, aleşii au actualizat hotărârea din vara lui 2008. Asta pentru că există în continuare intenţia de a primi în administrare cantina, care nu se ştie la ce va servi sau măcar dacă Primăria o va reabilita ori o va înstrăina, la rândul ei.
Şefii de la ARO voiau să dea Uzina Electrică în 2003, de la 16 miliarde. Banu a vândut-o în 2008, cu 4,6 miliarde
La marginea Câmpulungului dinspre Poienarii de Muscel, o altă ruină a Uzinei ARO se încăpăţânează să rămână în picioare. S-a tot furat din ea şi continuă să se fure din zidurile cu o vechime considerabilă. Ca pedeapsă pentru jaful continuu, şi-a luat tributul: un biet sufleţel de copil, care a scăpat într-o groapă plină ochi cu apă între pereţii reci, încremeniţi într-un tablou dezolant al colapsului în care a sfârşit activitatea economică din această parte a municipiului. Uzina Electrică, un loc al morţii, fiindcă impresia pe care ţi-o lasă, văzându-i “scheletul” de la depărtare, este cea a unui cavou uriaş, distrus de timp şi de timpuri, a devenit pe 18 ianuarie 2008 proprietatea prosperului (pe atunci) om de afaceri Nicolae Toma, patronul defunctei Two Mar Business. Cu atâta ardoare şi-a dorit-o, încât la licitaţia ţinută de Gheorghe Banu s-a luptat cu alţi şase ofertanţi interesaţi să cumpere acest activ al fostei Uzine ARO. Exceptând blocurile de locuinţe de lângă platforma industrială pustiită de faliment, Uzina Electrică era ultima proprietate a societăţii, căreia Banu îi găsea cumpărător. Şi încă unul „gras”, întrucât de la 41.600 lei, preţul de pornire a licitaţiei, s-a ajuns la 460.000 lei. O avere pe care Nicolae Toma a plătit-o pentru a se pricopsi cu un „cadavru” de zidărie şi metal, imposibil de reîntors la viaţă.
Înaintea lichidatorului şi înainte ca ARO să treacă în lumea celor drepţi, în anul marii privatizări, conducerea societăţii avea planuri cu Uzina Electrică, în a cărei componenţă intrau mai multe construcţii, fiecare datând din perioade diferite, nefiind ridicate toate în acelaşi timp. Înainte de a le prezenta pe fiecare în parte, facem precizarea că ansamblul situat pe partea dreaptă a drumului spre Poienari se întindea pe o suprafaţă totală de 28.992 metri pătraţi, din care 8.036,10 metri pătraţi, suprafaţă desfăşurată, şi 4.073,30 metri pătraţi, suprafaţă construită, cu 13.155,38 metri pătraţi de teren aferent. Adăugăm acestui complex important transferat Întreprinderii ARO pe 30 septembrie 1980 cei 11.763,32 metri pătraţi de teren liber şi avem astfel imaginea unei proprietăţi considerabile, unde un întreprinzător potent financiar ar avea la dispoziţie spaţiu îndestulător pentru dezvoltarea unei afaceri.
Ce cuprindea acest ansamblu intitulat „Uzina Electrică Schitu Goleşti”, pe care conducerea de la ARO voia să-l vândă, în 2003, începând de la 16 miliarde de lei vechi (fără TVA), adică 441.647,40 euro? Clădirea cea mai importantă, clădirea cu instalaţii, cum se numea, avea subsol, parter şi etaj şi era, în esenţă, o construcţie industrială, cu structură din zidărie portantă, cadre din beton armat şi planşeu din acelaşi material; acoperiş din beton armat, sub formă de pană curbă, montat pe ferme din beton armat. Alte date extrase din descrierea imobilului principal: 1.477,26 metri pătraţi – suprafaţă construită, 2.880 metri pătraţi – suprafaţă desfăşurată. Imobilul central al Uzinei Electrice a fost pus în funcţiune în anul 1956.
Sala cazanelor, la fel, o construcţie industrială, cu parter şi etaj, cu structură din zidărie portantă, cadre şi planşeu din beton armat; acoperişul din beton armat monolit, prevăzut parţial cu luminatoare metalice; pardoseală din beton; suprafaţă construită – 903,78 metri pătraţi, suprafaţă desfăşurată – 1.818 metri pătraţi; anul punerii în funcţiune – 1964.
Atelierul era mult mai vechi, fiind ridicat în 1952 (structură din zidărie portantă, cu elemente din beton armat; acoperiş din şarpantă din ferme de lemn, cu învelitoare din tablă, pardoseală din beton; suprafaţă – 186 metri pătraţi). Spre deosebire de celelalte clădiri prezentate mai înainte, aflate într-o stare nesatisfăcătoare, atelierul era într-o condiţie bună, în ciuda vechimii sale.
Şi mai veche, datând din 1934, era magazia (clădirea turnului de evacuare), o clădire industrială, cu structura din zidărie portantă şi cadre din beton armat; acoperiş din şarpantă din beton armat monolit, hidroizolată fonic, pardoseală din beton; suprafaţă – 130,28 metri pătraţi. Şi aceasta se afla într-o stare satisfăcătoare.
La 30 de ani distanţă s-a construit clădirea cu rol de instalaţie de întoarcere a funicularului, tot din zidărie portantă, cu elemente din beton armat; acoperiş-terasă, pardoseală din beton; suprafaţă – 175,68 metri pătraţi. Acum 11 ani, era într-o condiţie nesatisfăcătoare.
Încheiem cu clădirea blocului administrativ, o clădire cu etaj, de tip civil, cu structură din zidărie portantă; acoperiş din şarpantă de lemn, învelitoare din tablă şi parţial ţiglă. Un imobil desfăşurat pe o suprafaţă de 655,34 metri pătraţi, din care 327,67 metri pătraţi construiţi, era într-o stare bună, în ciuda faptului că fusese ridicat în 1947. În 1960, complexul Uzinei Electrice a fost prevăzut cu o cabină la poartă (din zidărie portantă, acoperiş din şarpantă din lemn, cu învelitoare din ţiglă; pardoseală din beton, mozaic şi duşumea; suprafaţă – 19,37 metri pătraţi). Nici aceasta nu era într-o stare prea grozavă în 2003.
Uzina Electrică era alimentată cu apă potabilă de la reţeaua comunei Schitu Goleşti şi, de asemenea, era branşată la reţeaua de energie electrică a societăţii Renel. Ar mai fi de spus că, la finele lunii septembrie 1980, când Întreprinderii ARO i-a fost transferat acest activ, instalaţiile fuseseră dezafectate de fostul proprietar. Pentru fabrica auto, Uzina Electrică a reprezentat o povară, deoarece trebuia să plătească pentru ea taxe şi impozite, plus pază. În 2003, aceste cheltuieli se cifrau la peste 71 de milioane de lei vechi.
Baza Sportivă Kretzulescu, departe de a fi o ruină, fiindcă ea nu mai există
Baza Sportivă „Olga Bancic” nu intră în categoria relicvelor fostei uzine, deoarece ea nu mai există de mai bine de patru ani. Asemenea halelor, a fost rasă de pe faţa pământului, pentru a face loc hypermarketului Kaufland. În 2003, directorimea de la ARO a pus-o pe lista de vânzare, stabilindu-i şi un preţ de pornire: 12 miliarde de lei vechi, fără TVA, adică 336.242,80 euro, pentru cei 16.470 metri pătraţi, cât măsura suprafaţa totală a complexului sportiv (126,95 metri pătraţi – suprafaţa construită, 14.082,97 metri pătraţi – terenul aferent, 2.260,08 metri pătraţi – teren liber).
Ce cuprindea baza sportivă? Vestiarele construite din zidărie portantă; acoperiş tip terasă necirculabilă; învelitoare din azbociment ondulat şi pardoseli din ciment sclivisit. O clădire în stare bună, cu o suprafaţă de 78,30 metri pătraţi, ridicată în 1985. Apoi magazia pentru echipament, o construcţie anexă cu structură metalică (închideri din tablă ondulată şi învelitoare din azbociment ondulat), de asemenea, în stare bună, cu o suprafaţă de 15,97 metri pătraţi, executată în acelaşi an.
Construcţia „cazan baie”, tot metalică, aflată într-o condiţie bună (suprafaţă 5,39 metri pătraţi, ridicată în 1985) completa dotările bazei sportive. Energia termică pentru încălzire era astfel asigurată de la cazanul propriu, care producea şi apă caldă menajeră, pe bază de combustibil solid. Încheiem cu casa de bilete, o construcţie din zidărie portantă şi închideri din zidărie (învelitoare din tablă cutată), de 4,41 metri pătraţi. Făcută în acelaşi an ca restul facilităţilor terenului sportiv de lângă Parcul Kretzulescu, cabina se afla într-o stare satisfăcătoare. Complexul sportiv era alimentat cu apă potabilă, cu energie electrică şi era branşat la canalizarea oraşului. Din 31 mai 1989, fusese transferat Uzinei ARO, care, la nivelul anului 2003, plătea taxe şi impozite de 7,5 milioane de lei vechi.
Baza Sportivă Kretzulescu a fost vândută, patru ani mai târziu, pe 8 martie 2007, de către lichidatorul de la ARO companiei bucureştene Urban Development Management, cu 3.156.933,60 lei, care, la rândul ei, a înstrăinat-o, câteva luni mai târziu, concernului german care patronează Kaufland.
