Marinică Fologea n-a uitat cuvintele lui Naghi rostite în faţa tineretului UTC-ist care a umplut sala Clubului ARO
Desfăşurându-şi activitatea în intervalul 1981-2003, Marinică Fologea a trăit şi gloria, şi decăderea Uzinei ARO. A ajuns la fabrică în momentul ei de vârf, la apogeul dezvoltării atinse în mandatul directorului Victor Naghi, şi a plecat când a înţeles că sfârşitul existenţei societăţii constructoare de autoturisme este iminent. În cei 23 de ani, în care a fost legat profesional şi nu numai de ARO, a avut o întrerupere de doi ani, cât a fost activist la U.T.C., dar în calitate de secretar al Uniunii Tineretului Comunist din ARO. Marinică Fologea se trage din Mărcuş, loc ce a dat numeroase personalităţi, care şi-au clădit o reputaţie la nivel naţional. Când Gheorghe Drăcea a făcut echipă de conducere cu Ion Giuvelcă, a fost o mândrie pentru mărcuşeni, cărora le lipsea funcţia de director general la ARO. În rest, director tehnic au avut, în persoana lui Mihai Pescaru, al cărui frate, Ştefan Pescaru, a fost şef de secţie, au avut secretar de partid, funcţie deţinută de Gheorghe Stoica, înaintea lui Nicolae Poteraşu, au avut şi secretar de U.T.C., poziţie în care a ajuns Marinică Fologea, pe lângă foarte mulţi ingineri şi tehnicieni pe care Mărcuşul i-a “livrat” întreprinderii. “Am avut onoarea şi bucuria să lucrez la ARO în toate fazele sale bune, dar am lucrat şi în perioada de agonie. Ca să-l parafrazez pe Gheorghe Dinică – “am fost şi prinţ, şi cerşetor” – aş zice: am fost şi şef, şi muncitor. Important este că a fost uzina, pentru că toată cariera mea, inclusiv cea politică, se datorează uzinei. Am fost şi muncitor, şi electrician, şi maistru, şi şef de parc.”, mărturisea Marinică Fologea, care, de la sfârşitul anului 1987, până la Revoluţie, a ocupat funcţiile de secretar de U.T.C. la ARO, vicepreşedinte al Comitetului Oamenilor Muncii şi membru al Biroului de Partid. În perioada în care Nicolae Poteraşu a fost bolnav, i-a ţinut locul preşedintelui C.O.M. Astfel, a făcut parte din conducerea administrativă şi politică a uzinei în cea mai importantă perioadă a existenţei sale.
Celor care nu au dat la facultate Naghi le-a trimis o scrisoare, pentru a se angaja la ARO
Născut pe 8 mai 1963, Marinică Fologea s-a angajat la ARO în 1981, la absolvirea Liceului Industrial nr.1, profilul Electrotehnică. Păstrează amintiri legate de uzină de când era elev la şcoala generală. Datorită unui obicei al lui Victor Naghi, a avut prilejul de a vedea unde lucrează părinţii săi şi părinţii colegilor săi. Din familia lui Marinică Fologea, şi părinţii, şi unchii au fost salariaţi ai uzinei, la fel, fraţii bunicilor, mai puţin bunicul, care a fost maistru minier. Cel puţin o dată pe an, angajaţilor li se permitea să-şi aducă fiii şi fiicele la fabrică. “Era Ziua Porţilor Deschise a acelor timpuri, în care părinţii îşi luau copiii de mânuţă şi-i aduceau ca să vadă locurile de muncă ale acestora şi să-i îndemne să vină la ARO. Am fost şi eu, prin clasa a III-a – a IV-a. Mi-a plăcut la Forjă, la tata, numai că era greu, era cald… Toţi voiam să vedem maşinile. Ne simţeam discriminaţi faţă de cei ai căror părinţi lucrau la Montaj şi la Probe, unde le arătau cum urcă maşinile pe planul înclinat. Atunci, au luat aprobare să vedem cu toţii maşinile. Primul meu impuls a fost să mă uit la urs, la căprioare, la fazan… Sunt lucruri care mi-au rămas în memorie şi ca mine, probabil, mai sunt şi alţii.”, ne spunea, pentru început, Marinică Fologea.
Nu a ales Liceul Industrial, din cauză că părinţii lucrau la ARO. Din cei patru copii, doi au urmat Liceul “Dinicu Golescu”, respectiv Liceul Pedagogic, însă toţi au muncit, pe durata vacanţelor, la ARO. În perioada şcolii, a lucrat efectiv la fabrică, deoarece, după trei săptămâni de cursuri, la profilul său, a patra era de practică. “Trei ani am făcut practică în uzină, în trei secţii diferite. Am 23 de ani lucraţi efectiv la uzină, deci, un sfert de veac l-am petrecut la ARO.”, puncta acesta. S-a numărat printre liceenii care au obţinut bursă de merit, plus că intrase al cincilea dintr-o serie cu 13 clase. Prima era clasa 101 Electrotehnică, unde a învăţat şi el. “Au fost două clase de Electrotehnică, iar, după treaptă (unde, de asemenea, a intrat printre primii), s-a făcut una. După examenul de treaptă, au intrat 13-14 din clasa mea, 11-12 din cealaltă clasă, 10 de la “Dinicu Golescu” şi unul de la Pedagogic.”, relata el.
Peste 70% dintre colegii săi au intrat din prima la facultate, este adevărat că o parte dintre ei la Subingineri, la Câmpulung. “Se asigurau avantaje, dincolo de faptul că se încheiau contracte cu uzina, chiar dacă era liceu, nu şcoală profesională – numai la Electrotehnică nu se făceau, în rest, la toate clasele se încheiau – cu obligaţia de a merge cinci ani în uzină şi primeai bursa lunar. Pe lângă cei care luam bursa de merit, cei care aveau contract primeau îmbrăcăminte, încălţăminte, rechizite. Mergeau la administratorul şcolii, Pitulan, fratele administratorului de la ARO, şi aşteptau la coadă să le ridice. Unii dintre noi, care proveneam din familii mai modeste, cu mulţi copii, chiar ne gândeam: oare, de ce la noi nu se face contract cu uzina, ca să beneficiem de nişte avantaje?”, îşi aminteşte acesta.
Absolvenţii care nu au mers la facultate, printre care şi Marinică Fologea, au primit acasă o scrisoare din partea lui Victor Naghi. Astfel, angajarea a avut loc în luna iulie a anului 1981, la o cerere a directorului, semnată de şeful Personalului, Ilioiu. Era nevoie de forţă de muncă, deoarece se dezvolta producţia de automobile, plus că intrase în fabricaţie ARO 10. “Noi, cei de la Electrotehnică, nu aveam contract cu uzina, prin urmare, nu ne puteau obliga să ne angajăm. Oricum, m-aş fi angajat la ARO, dar, probabil, prin septembrie. Lucram la Asociaţia Pomicolă Schitu Goleşti, care era de stat şi se şi plătea. Erau foarte multe locuri de muncă în Câmpulung, cel puţin, în domeniul electricii, al electrotehnicii, îţi găseai de lucru. Chiar în cadrul armatei s-au angajat, pe partea de electricitate, colegi de-ai mei, ca personal muncitor civil.”, ne-a relatat ce opţiuni avea la angajare.
Două clase a X-a de profesională au fost chemate la angajare, deşi nu absolviseră şcoala
Tatăl său, care era fruntaş în producţie, la nivel de uzină, şi secretar de partid la Secţia 1 Forjă, şi-a îndemnat fiul să se prezinte la interviu. Cererea lui Naghi nu părea un ordin, ci, mai degrabă, o rugăminte, în care invoca argumentul tradiţiei. “Avem nevoie de dumneavoastră, care aţi absolvit un liceu industrial, pentru că mărim producţia.”, astfel suna mesajul directorului trimis tinerilor. Era atâta nevoie de personal, încât Naghi a luat hotărârea de a chema în uzină două clase a X-a de profesională, tinichigii şi vopsitori, cărora le-a făcut angajarea cu categoria I de muncă, deşi nu absolviseră şcoala. Ulterior, au fost îndrumaţi să urmeze liceul la seral. I-a asigurat pe băieţi că nu-i va trimite la schimbul III, de altfel, nici atunci Codul Muncii nu permitea tinerilor sub 18 ani să lucreze în tura de noapte. Însă, i-a luat la muncă din şcoală, întrucât se făceau Montajul General, Tinichigeria, partea de la 25, Vopsitoria, unde se lucra pe două ture. Era perioada în care intraseră în fabricaţie modelele de ARO 10 şi erau foarte multe comenzi. Până la urmă, s-a ajuns la trei ture, pe fiecare dintre aceste secţii.
Când au fost chemaţi, au fost “băgaţi în seamă” printre primii, într-o ierarhie a angajărilor, la care a participat însuşi directorul Victor Naghi, avându-l lângă el, la interviu, pe directorul tehnic Nicolae Bădescu, pe şeful Personalului, Ilioiu, pe inginerul Constantin Ghinescu, dintre şefii de secţie prezenţi. Constantin Ghinescu este cel care i-a semnat angajarea lui Marinică Fologea, în 1981. A rămas prieten cu toţi care s-au prezentat la angajare odată cu el, unii chiar i-au devenit colegi la Montaj General. 65 de inşi au fost atunci în aula facultăţii. “Tata mă pregătise. “Ai grijă cum te duci! Pantofii făcuţi… să nu te duci în blugi!”, a adăugat acesta. Şi în acele timpuri, se purtau blugi la Câmpulung, fie datorită celor care mergeau la Oraviţa, fie datorită angajaţilor uzinei, detaşaţi în străinătate, care aduceau câte două-trei perechi, ca să le vândă. Nu şi-i permitea oricine, fiindcă aveau un preţ piperat, 1.200-1.400 de lei, ce depăşea jumătate din salariu. Aşadar, la ARO găseai blugi. O altă sursă au fost libienii care au venit la studii, însă şi ei tot scump îi dădeau. “Directorul Naghi ne certa tot timpul şi ne spunea că, atunci când ne trimite în străinătate, preferă să mergem la costum şi cu diplomat, şi să nu ne ducem – citez – cu blugii peticiţi în fund şi cu părul scos pe piept, ca la elefanţi.”
Revenind la interviul, care s-a ţinut în a doua jumătate a lunii iulie, Marinică Fologea s-a pregătit conform instrucţiunilor tatălui. În primul rând, şi-a pus batista în buzunar. “De atunci, nu plec niciodată fără batistă în buzunar. M-am tuns, mi-am tăiat mustaţa la nivelul buzelor. Mă pregătisem, gândindu-mă că mă întreabă ceva. Nu-mi era teamă, deoarece am fost bun la Fizică şi la partea de Electrotehnică, eram printre cei mai buni din clasă. Dar nu m-a întrebat nimic legat de electrică, pe ceilalţi, însă, i-a întrebat. Neavând un nume comun, m-a întrebat: “Tu eşti băiatul lui Fologea de la Forjă?” “Da”. Spune-mi un singur lucru: tu de ce ai mustaţă şi taică-tu n-are?” Şi s-a încheiat interviul.”
Pentru Naghi, Marinică Fologea era tipul de muncitor la ARO. “El spunea următorul lucru: un inginer care a terminat facultatea cu zece, a cărui mamă este doctor în Bucureşti, iar tatăl este profesor universitar, nu va sta decât un an şi se va duce asistent. Mai bine angajăm unul care a terminat cu nouă, dar au lucrat aici şi maică-sa, şi taică-său, şi bunicii, pentru că asta se numeşte tradiţie.” La angajare, primii trei au fost cei care încheiaseră stagiul militar, dar care nu s-au prezentat în termen de 15 zile. Naghi i-a bălăcărit cum i-a venit la gură. “De ce nu te-ai angajat, mă, în termen, că ai pierdut vechimea?”, l-a întrebat pe primul. “Am avut fân acasă.” “Mă, fânul îl făceai printre picături. Ce-ai fost în armată?” “Soldat”. “Un prost. De ce ai intrat în faţă? Treci în spate. Poate dânsul a fost mai mare. Tu ce ai fost, mă?”, îl întreba Naghi pe următorul. “Fruntaş.” “Tot un prost. Treci şi tu în spate. Tu ce ai fost?” “Sergent. Cu diagonală.” “Nu se mai poartă cu diagonală. Treci în faţă, că tu eşti mai mare în grad!”
“IMM-ul meu n-a “mâncat” oameni, a creat oameni”
Nu era prima dată când Marinică Fologea se afla în faţa lui Victor Naghi, fiindcă a mai avut o întâlnire cu el prin ’78-’79, pe când efectua practica la ARO. Pentru că am amintit de orele de practică, Marinică Fologea povestea cât de bine organizată era deplasarea pe distanţa dintre liceu şi fabrică: “Se intra pe poarta principală şi se ieşea pe Poarta 2, cu legitimaţia de la Liceul Industrial. Se intra cu cântec, se ieşea cu cântec. Se strângeau toate clasele în coloană şi se cânta “Tinerii uniţi sub tricolor” şi alte cântece.” Elevul Marinică Fologea avea bursă de merit în valoare de 480 de lei, ultimul nivel al bursei, dar dacă lucra şi era trecut în registrul de tură, că a pus un anumit număr de lămpi, mai primea şi de acolo nişte bani, 100-200 de lei, pe săptămână, în completarea bursei. Se strângeau nişte bani, pe care uzina îi vira în casieria Liceului Industrial, lucru care nu se practica la toate secţiile.
Victor Naghi organiza întâlniri dese cu tinerii şi, în timpul unei astfel de întâlniri, a avut ocazia Marinică Fologea de a-l cunoaşte pe director, pe când interlocutorul nostru era elev la Industrial. Naghi a convocat la Clubul ARO U.T.C.-iştii din Secţiile 50, 57, 60, domeniile în care se finaliza maşina. Trăia încă directorul tehnic Mihai Pescaru. Bunicii lui Marinică Fologea sunt naşii familiei Pescaru. Ca să se umple sala Clubului ARO, muncitorii care aveau în subordine elevi le-au cerut să participe şi ei la şedinţă. “Dacă am mai fost la teatru câteodată, fiindcă aveam abonament la “Davilla”, tot la Clubul ARO… ceea ce a făcut atunci Naghi pe scenă a fost un adevărat recital, însă în pilde exprimate în cuvinte simple. Ne-a ţinut o pledoarie de două ore. Ne-a povestit că nu este o simplă sintagmă lozinca: “Cea mai înaltă facultate este uzina”. El a făcut la ARO Facultatea de Subingineri, unde absolvise prima promoţie. Au fost acolo foştii maiştri, care erau şefi de ateliere sau de secţii – cum a fost Pristavu sau Cosac – care conduceau secţii, dar care n-aveau pregătirea profesională. Ne-a povestit despre deplasările la Piteşti, când se raportează producţia marfă şi când pe şosea, de la Mihăeşti încolo, vezi tot felul de găini, de raţe, de porci, printre care trebuie să faci slalom. A încheiat fraza, dar n-avea finalitate. Mai departe, ne-a povestit că la ARO trebuie să ne comportăm civilizat, fiindcă este o marcă de renume şi înfigem steguleţe în peste o sută de ţări, în care exportăm maşini. Că era Qatar sau Arabia Saudită, ţări în care dădeam 6 sau 10 maşini, în care erau condiţii foarte exigente, dar era o încântare să pui steguleţul cu tricolorul pe hartă. S-a perpetuat lucrul acesta până în 1989. Apoi a continuat: “Mergând spre Piteşti, mai aud câte o babă plângând: “Învaţă, maică, învaţă, că de aia te-am dat la liceul ăla mare din centru, la “Dinicu Golescu”! Dacă nu, IMM-ul te “mănâncă”! IMM-ul meu n-a “mâncat” oameni, a creat oameni. V-am trimis în străinătate, v-am dus la facultate, v-am dus la liceu, la seral, fiindcă am creat aceste condiţii pentru dumneavoastră. Am rugămintea să vă prezentaţi corespunzător, îmbrăcaţi la costum, eleganţi. Iar, atunci când spui că eşti muncitor la IMM, să ai o fală, pentru că, altfel, poţi să spui că eşti “scafandru” la IGO şi scoţi de prin canale. Mai mergând, dau de porci şi de găini, dar ele n-au studii la liceul mare din centru, învaţă la celălalt.” Tot timpul vorbea în persiflări. “V-am făcut facultate, unii dintre dumneavoastră au ajuns subingineri sau ingineri. Am rugămintea la ceilalţi, care aţi rămas încă la strung şi care băgaţi degetul în nas şi scoateţi cum scoateţi şpanul de la strung, ca inginerului care şi-a răpit patru ani din viaţă, să facă facultatea la seral, să nu-i mai spuneţi: “Bă, Gheorghe!”, că am fost colegii lui, ci, odată ce şi-a luat halat alb, să vă adresaţi: “domnule inginer”. Dânsul practica acest sistem de a vorbi în pilde.”, ne-a redat câteva fragmente din discursul lui Naghi în faţa unei săli pline.