La ARO, în cele peste şase decenii de funcţionare, s-au petrecut mii de episoade, mii de întâmplări deosebite şi evenimente extraordinare, pe care mulţi, chiar dintre cei care au lăsat o viaţă între zidurile uzinei, fie le-au dat uitării, fie le-au trecut sub tăcere. Poate, fiecare dintre angajaţi, mai vechi ori mai noi, a trăit momente uluitoare, care, puse laolaltă, ar da naştere unei frumoase istorii, pe care s-o lăsăm generaţiilor viitoare, chiar dacă cea prezentă refuză să-şi mai amintească de „motorul” Muscelului, Uzina ARO, prăduită bezmetic şi distrusă intenţionat după Revoluţie. În această uzină şi în făbricuţele anexe aveau loc fapte, prin care oamenii făceau dovada că sunt capabili de eroism şi sacrificiu. Nu sunt vorbe frumoase aşezate într-un text, pentru a da bine în ochii care se apleacă peste aceste rânduri, ci chiar aşa se întâmpla. În această ediţie, ne-am oprit la câte exemple de dăruire din partea unor angajaţi, în situaţii extreme, tensionate, în care îţi puteai da seama de caracterul omului.
ARO aşezat pe Mateiaşul reconstituit la Bucureşti
Odată, pentru o ediţie a TIB Bucureşti, s-a pus problema realizării unui calendar în care maşina fabricată la Câmpulung să fie prezentată astfel: din Muntele Mateiaş să iasă un ARO, în afară de imortalizarea autoturismului în diferite poziţii, care să-i pună în valoare performanţele de autoturism de teren. Mai mult, ideea care a stat la baza calendarului trebuia transpusă în realitate. Altfel spus, la TIB Bucureşti, trebuia realizat un munte „pe bune”, care a „înghiţit” trei SKF-uri de calcar. Pe „muntele” improvizat la târg urma să fie aşezat ARO, într-o poziţie stabilă, sigură, nu mai spunem spectaculoasă, căci şi fără imaginea lui, probabil, cititorul realizează frumuseţea decorului gândit şi executat de ai noştri la Bucureşti.
O echipă s-a ocupat de încărcarea pietrei de calcar de la Mateiaş, ca să creeze muntele cerut, iar transportul s-a făcut cu CFR. Şeful Gării ARO, cu un angajat de la Atelierul Design, mergea din staţie în staţie, ca să vorbească cu toţi, să-i dea drumul, ca să ajungă în timp util la TIB. Dacă s-ar fi respectat programul de transport normal, echipa de la ARO nu ajungea nici într-o săptămână la târg. În Capitală, altă belea. SKF-urile trebuia descărcate de urgenţă, fiindcă blocau la târg toată organizarea. Directorul Ion Giuvelcă, împreună cu şeful de la Export, Leon Miulescu, şi restul directorimii de la fabrică, şefii de servicii, cu şapte-opt inşi de la Atelierul Design şi cu echipa de muncitori, cu toţii au pus umărul la degajarea transportului de calcar, pe o ploaie de nu le venea să creadă că au un obstacol în plus şi din partea vremii.
Directorul Ion Giuvelcă avea stilul lui de a întreprinde o lucrare, cel puţin, în cazul târgului de la Bucureşti, care presupunea muncă în echipă, cu îmbărbătare şi ceva tărie, ca efortul să pară mai uşor. Cum s-a comportat Giuvelcă la Bucureşti am aflat de la Gheorghe Mitroiu, implicat la acea vreme în construirea Muntelui Mateiaş pentru vizitatorii standului ARO. „Băieţi, 50 de minute lucrul”… sticla de coniac, două-trei sticle nu erau o problemă… şi munceam. Degeaba aveau pelerine, căci, la un moment dat, pelerinele s-au dus. Dar au muncit 50 de minute, cot la cot,… muncă, două-trei gâturi de coniac… „hai ca să terminăm toată treaba asta!” În final, pe cine a căzut măgăreaţa? I se pusese pata pe mine. După ce s-a terminat TIB-ul, „nu mă interesează, să dispară „muntele” acesta!” Începuseră să facă presiuni şi cei de la TIB. După 17 ani, mă ştiau cam toţi de acolo. Eu niciodată n-am fost şef, dar eram omul care trebuia să găsească soluţie la toate. Pe director nu-l interesa cum scăpam de tonele acelea de bolovani, nu voia să ştie. Asta era metoda lui. „Pe transportul tău, plăteşti şi le duci.”, spunea. Cum să duc atâtea tone?”, ne-a povestit acesta. Totuşi, s-a descurcat şi a făcut să se „evaporeze” muntele devenit inutil după încheierea expoziţiei.
Gheorghe Mitroiu a scăpat de întreaga cantitate de calcar, fără să plătească un leu. S-a dus la unii la metrou şi le-a spus: „Nu vă costă nimic, luaţi-l! Vă fac cinste!” „Nu, nu, facem cinste noi!”, au insistat cei cadorisiţi cu atâta material din senin şi, într-adevăr, i-au răsplătit gestul frumos cu o masă la „Flora”, un hotel de lux, unde veneau străini. Tot acolo era Institutul de Geriatrie „Ana Aslan”, aşadar, un colţ de rai spre care roiau turiştii şi nu numai.
Un inginer de la ARO a rezolvat problema vibraţiilor la BMW
Iată alt caz rămas în anonimat, ca multe altele, de ordinul sutelor. La Filiala de Proiectare au lucrat oameni geniali, tehnici, pentru care alte fabrici ar fi dat oricât să-i aibă. Oameni înzestraţi cu o bogată cultură tehnică… atâta ştiinţă, tehnică, energie, perfecţiune şi, cu toate acestea, totul s-a dus pe Apa Sâmbetei. „Ţările care au industrie auto sunt ţări dezvoltate, restul sunt „slugi”. Ei domină. În anii ’90, cineva a venit cu un concept şi a spus aşa: „Vreţi să faceţi afaceri, români? Reţineţi! T.A.B.” „Ce înseamnă treaba aceasta? Este un cod?” „Da, este un cod. Cine are televizoare acum, ca să vândă, automobile şi bere este cea mai facilă în domeniul acesta.”, a fost introducerea altui episod interesant.
Personajul care a făcut subiectul următoarei întâmplări este o somitate a uzinei, despre care nu precizăm decât că a fost inginer în cadrul Filialei de Proiectare. Cum fapta lui a rămas anonimă, cel care ne-a relatat-o şi-a manifestat dorinţa ca şi numele să-i rămână anonim, în numele atâtor ingineri capabili pe care i-a avut ARO. Imediat după 1990, ARO a fost invitat la Viena, la un simpozion al BMW-ului. La eveniment au mers trei delegaţi, directorul uzinei, acest inginer, care era o capacitate a Filialei de Proiectare, şi un reprezentant al Ministerului Industriei Construcţiilor de Maşini. Gheorghe Mitroiu ne-a povestit cu o mare plăcere un lucru pe care lumea nu-l ştie, asta pentru că marile fapte, după cum mărturisea, au rămas anonime: „Au plecat cu un ARO. În domeniul protocolului, legile sunt foarte stricte şi este obligatoriu să fii punctual. Inginerul nostru, un tip subţirel, pare un om comun, dar are o faţă deosebit de luminoasă şi… ce este în el este important. Cei de la BMW le-au spus la sosire: ne pare rău, n-aţi venit la ora cutare, nu putem să stăm de vorbă. Foarte duri, ne-au dat un pic cu flit nouă, românilor. Inginerul nostru a replicat: „Nu este nicio problemă, aveaţi şi voi o şansă să vă spun ce problemă aveţi cu vibraţiile.”
Auzindu-l cât de sigur este pe el şi pe ceea ce spune, organizatorul de la BMW le-a cerut să rămână puţin, la o cafea şi la o discuţie, în anticameră. Reprezentantul redutabilei firme auto a sunat la centru şi a anunţat sosirea unui inginer dintr-o ţară, România, de la o fabrică de maşini, ARO. „Avem noi ceva probleme cu vibraţiile?”, a întrebat acesta. Una din marile probleme ale tuturor maşinilor: transmiterea vibraţiilor şi efectele pe care le creează, din cauza acestui fenomen, dacă nu ştii să le stăpâneşti. Aceştia aveau un laborator în Baden-Baden, cu care cel apelat la telefon a luat legătura şi s-a interesat de vibraţii. De acolo i s-a confirmat că există acea problemă.”
Atunci, inginerului de la ARO, care le-a explicat că la uzină s-au făcut tot felul de teste, cu tot felul de motoare, i s-a propus o colaborare. Pentru impoliteţea cu care au fost primiţi românii la seminar, acesta i-a pus să înainteze o scrisoare oficială pe adresa fabricii de la Câmpulung, după care se încheia un contract şi se rezolva problema. Toate aceste lucruri au fost povestite de director şi reprezentantul M.I.C.M. La plecare, tipul de la BMW i-a lăsat pe director şi pe cel de la minister şi i-a ţinut haina groasă, de toamnă, inginerului, pentru ca acesta să se poată îmbrăca. Colaborarea celor de la BMW cu inginerul de la Prototip a existat, iar el le-a arătat ce probleme au. „Noi aveam la Prototip tot felul de maşini, le făceam standuri de pregătire, pentru că nu ştiai ce contract prinzi. Erau ţări care spuneau: vreau motor de Peugeot. Altul: vreau motoare de Andoria. Altul de Ford. Aşa de bine era structurată fabrica aceasta, încât noi deja făceam omologări şi încercări cum să le adaptăm. Este un lucru pe care puţină lume îl ştie.”
Descreşterea Uzinei ARO s-a simţit după plecarea lui Naghi
La fel ca în opera lui Dimitrie Cantemir, „Creşterea şi descreşterea Imperiului Otoman”, aşa au trăit şi muscelenii „creşterea şi descreşterea lui ARO”. Fabrica a crescut atât de mult, încât a avut tot ce a vrut: facultate, dispensar, cantină, sere, secţii de box, motociclism, fotbal, ansamblu coral, artistic, teatru. „Era o chestie inimaginabilă, s-a dezvoltat din toate punctele de vedere. Toată această creştere i se datorează unui om pe nume Victor Naghi. Noi îi spuneam „Împăratul”. Era un om „vopsit”, făcea pe comunistul, dar era un om atât de uman şi de cald! Duritatea era o mască la el. Era membru al Comitetului Central, însă era de partea oamenilor. Un om care cultivă trandafiri, face sere, creşte animale… Că aşa a fost conjunctura… dar a fost om deştept şi s-a prins. După ce a plecat el, am văzut, uşor, descreşterea Uzinei ARO. După el, foarte puţin s-a mai clădit. Au trecut anii… s-a întâmplat ce s-a întâmplat cu uzina.”, a continuat acesta.
O amintire, de data aceasta, urâtă, pentru istoria ARO, o nedreptate pe care Consiliul Local refuză s-o remedieze, rămâne înverşunarea de a nu-i fi acordată distincţia de „Cetăţean de Onoare” unuia dintre oamenii de marcă ai trecutului aşezării noastre. Propunerea adresată Legislativului local, de recunoaştere a meritelor lui Victor Naghi la construcţia oraşului, le-a stat în gât unora, pe motiv că a fost comunist. „Eu m-am întâlnit cu el la Bucureşti, la o cafea, şi plângea în el, a suferit foarte mult. Când vedea oameni de la ARO, stătea de vorbă cu ei. Acelui om i s-a făcut o mare nedreptate. Cât a dat şi ce a primit! Ce a fost în sufletul lui! O durere foarte mare! Eu l-am simţit direct. Când m-am întâlnit cu el la Bucureşti, nu mai era directorul nostru, era o amintire. Acest om a luat cu el în mormânt ideea de ARO. Ce pierdeau oamenii aceştia? Eu am cunoscut activişti comunişti până în măduva oaselor, care au făcut rău. Dar lumea nu l-a înţeles pe Naghi. El urla, înjura, dar venea şi discuta cu omul.”, ni l-a descris pe Naghi Gheorghe Mitroiu, care s-a temut de el până l-a cunoscut personal. Naghi avea o vorbă atât de plastică! „Era un inginer blond, frumos şi i-a spus: „Măi, Iisuse Hristoase!” Parcă era personajul lui Iisus Hristos din filmul lui Franco Zeffirelli. Alt inginer, mic de statură, suferea de diabet. „Tu eşti piticul cu sânge dulce!” Te caracteriza pe loc. De asta îmi pare rău, că lumea l-a perceput după faptul că era dur. N-aveai cum să te descurci cu 15.000 de „nebuni”, că fiecare era alt univers.”
Mulţi dintre torţionarii de acum, politicienii falşi şi pseudo personalităţile, care se cred oameni de onoare, vor ajunge „Cetăţeni de Onoare” ai iadului, este certitudinea interlocutorului nostru. „Oameni care nu merită nicio onoare se înfig la onoare, ce nu se poate! Este un lucru şocant!”
