Amintiri de demult despre unul dintre cei mai sufletişti pedagogi ai Şcolii Profesionale
O fotografie face cât o mie de cuvinte. Este greu să reconstitui o istorie a Întreprinderii ARO – într-o manieră gazetărească, în cazul nostru, neavând pretenţia unei istorii profesioniste – care să fie atractivă pentru cititorii tineri, străini de fenomenul ARO, fără imagini ale platformei industriale. Aceluia care n-a pătruns în uzină niciodată nu-i rămâne decât să reconstruiască în imaginaţie, pe baza descrierilor interlocutorilor noştri, imensitatea ei şi a colectivului imortalizat mai puţin la locul de muncă şi mai mult în momentele de destindere: la defilările de 23 August şi 1 Mai, la ceremoniile organizate în cinstea ieşirii la pensie a unui coleg, pentru documentarele şi materialele promoţionale ş.a.m.d. Sindicatul de la ARO a avut o colecţie impresionantă de fotografii, în bună parte, distrusă. Fostul preşedinte Toma Neaga a păstrat câteva, pe care ni le-a pus la dispoziţie, însoţite de gândurile sale despre vremuri de demult, în care cei care se rupeau de uzină aşteptau să fie chemaţi la diferite aniversări. Iar lucrul acesta chiar se întâmpla, căci foştii angajaţi erau invitaţi să fie părtaşi la evenimentele organizate de ARO. Uzina nu-şi mai cheamă pensionarii, spunea cu nostalgie Toma Neaga, ale cărui relatări au coborât adânc în timp, în vremea adolescenţei sale, de când datează două întâmplări legate de pedagogul Nicu Hagi.
Pedagogul le-a luat apărarea în faţa directorului unor băieţi care au fugit acasă
Într-una dintre fotografiile păstrate peste ani de fostul preşedinte al sindicatului apare promoţia 1959 a Grupului Şcolar Industrial Construcţii de Maşini, promoţie al cărei membru a fost şi Toma Neaga. Între dascăli este educatorul Nicu Hagi, care, o perioadă, a condus instituţia de învăţământ din poziţia de director adjunct. După aceea, a ocupat funcţia de pedagog, apoi a plecat la Şcoala Apa Sărată. În perioada anilor de profesională ai lui Toma Neaga, a ocupat funcţia de director adjunct. Nicu Hagi a rămas un om al acestor locuri, după ce a terminat studiile la Liceul Pedagogic, care l-au adus în Muscel tocmai din Grecia. Deşi au trecut cinci decenii şi jumătate de la absolvirea şcolii, memoria lui Toma Neaga păstrează câteva episoade legate de Nicu Hagi. „Când am intrat la şcoală, în 1956, dânsul era director adjunct şi, după trei ani, a devenit pedagog. De dimineaţă, până seara, stătea cu noi şi ne învăţa cum să ne spălăm, cum să ne îmbrăcăm, cum să călcăm cămaşa, pantalonii, tot, tot, tot.”, a deschis acesta cutia amintirilor legate de Nicu Hagi.
În 1958, când s-a petrecut următoarea întâmplare, tinerii au fost duşi la plantat de brazi pe Bădeanca, însoţiţi de directorul Eugen Moarcăs, pedagogul Nicu Hagi şi alte cadre didactice. „Eram la mijlocul drumului către Malu cu Flori. Eu şi un coleg, Popescu, am zis: Ce-ar fi să dăm o fugă până acasă, căci sunt mulţi aici, nu vor vedea că lipsim! După o troiţă, am fugit, însă pe drum ne-am întâlnit cu un activist de U.T.C., care ne-a văzut ecusonul. „Ce e cu voi?”, i-a întrebat acesta pe tinerii „fugari” spre casă, care nu apucaseră să parcurgă decât un kilometru. Văzând că aceştia se codesc să răspundă, i-a luat de mână şi i-a adus înapoi la Nicu Hagi. „Acesta ne-a întrebat: „Ce voiaţi să faceţi? Unde voiaţi să fugiţi?” Când a aflat planurile băieţilor, pedagogul a avut altă curiozitate: dacă aceştia ştiau ce distanţă este până acasă. „Vreo 15 kilometri.”, au răspuns senin tinerii, ca şi când era o nimica toată. „Şi cu ce vă duceaţi?”, a continuat şirul întrebărilor lui Nicu Hagi. „Pe jos, cu ce să ne ducem, că n-avem cu ce!”, a venit răspunsul „excursioniştilor”. „15 kilometri, mă?!” „Da”. A venit şi Moarcăs, care a întrebat: „Ce este cu ei?” „Au vrut să plece până acasă şi i-am reţinut eu un pic, ca să mai stăm de vorbă.”, i-a acoperit Nicu Hagi pe cei doi în faţa directorului. „La urmă, Moarcăs a zis: „Cred că sunt destui. Dacă vor să meargă acasă, să meargă.” Astfel, directorul le-a permis să se învoiască de la acţiunea monitorizată de „tovarăşul” de la partid.
Păţania a avut loc într-o zi de duminică. A doua zi, băieţii trebuia să se întoarcă la şcoală, numai că directorul Eugen Moarcăs le-a dat voie să revină la ore marţi. „Ne-a dat drumul, am fugit acasă şi am mers cei 15 kilometri până la Malu cu Flori pe jos.”, relata Toma Neaga.
Înduioşat de băieţii care n-aveau bani de bilet, Nicu Hagi le-a plătit transportul
Altădată, aflaţi în vacanţa de vară, interlocutorul nostru şi un alt coleg de şcoală şi-au luat geamantanele pe beţe (nişte valize masive, din lemn, foarte grele), la umăr, şi au pornit la drum. Pe pod, „La Predoiu”, s-au întâlnit cu Nicu Hagi. „Ce e, mă, cu voi?”, ne-a întrebat acesta. „Ne ducem acasă.” Autogara era vizavi de „Olga Bancic”. „Autogara este în direcţia aceea, ce căutaţi în direcţia cealaltă?”, ne-a întrebat Nicu Hagi. „Ne ducem pe jos.” „Unde vă duceţi pe jos?” „La Malu cu Flori.” „Cu valizele acestea?!” „Cu valizele, ce să facem? Unde să le lăsăm?” „Voi sunteţi nebuni? Cum treceţi dealul?” Mergeam peste Măţău, coboram în Suslăneşti, din Suslăneşti urcam la Văleni şi de la Văleni coboram către Malu cu Flori. Ne-a întrebat dacă avem bani şi i-am spus că n-avem. Eram copii, la 16 ani. Atunci, a scos 25 de lei şi ne-a zis: „Cu banii ăştia vă luaţi bilet şi vă duceţi acasă cu maşina. Muriţi de căldură pe dealurile acestea! Îmi aduceţi biletele la toamnă.” Noi ne-am gândit: cum să-i ducem biletele la toamnă?! Nu ştiam noi cum se decontează.”, a continuat povestirea lui Toma Neaga.
Când s-a încheiat vacanţa de vară, elevii s-au prezentat cu banii datoraţi lui Nicu Hagi, care uitase de împrumutul acordat. „Când am venit pe 15 septembrie, cu banii, ne-am dus la el. „Ce e cu ăştia?”, ne-a întrebat. „Ne-aţi dat astă-vară împrumut.” „Parcă v-am spus să-mi aduceţi biletele, nu?” „Avem şi biletele, dar dumneavoastră ne-aţi dat banii.” „Daţi biletele încoace!” Şi ne-a luat biletele şi-am rămas că bănişorii.”, astfel i-a reţinut caracterul extraordinar al acestui pedagog deosebit.
Uzina, recunoscătoare pensionarilor care şi-au lăsat tinereţea între zidurile ei
De la muncitor, până la director, toţi angajaţii uzinei se bucurau de atenţia colegilor şi a şefilor, în momentul despărţirii de colectiv. Toată lumea primea o „Diplomă de Onoare pentru pensionare”, semnată de preşedintele Consiliului Oamenilor Muncii, director şi preşedintele Comitetului Sindical. Textul scris cu litere roşii – cum erau, de altfel, toate lozincile expuse în interiorul şi exteriorul fabricii – încadrat de sigla lui ARO şi patru desene ale maşinii la realizarea căreia a trudit şi proaspătul pensionar, avea un mesaj special conceput pentru a ajunge la inima destinatarului. Omul nu-şi putea reţine lacrimile citind cuvintele calde şi mulţumirile conducerii, care, poate, nu-i adresase două vorbe într-o viaţă de muncă. Atunci, la pensionare, se simţea cineva important, care a contribuit, de la locul său, la dezvoltarea întreprinderii.
Iată cum suna mesajul conceput de Cristian Ticu, un bun proiectant, care s-a ocupat şi de brigada artistică o lungă perioadă de timp. „Din trandafirul vieţii dumneavoastră, pe aleile întreprinderii s-au scuturat petalele, una câte una, apropiindu-se toamna efortului de-o viaţă. Cântecul viorii muncii nu vă mai însoţeşte, pentru că strunele ei, ce le purtaţi în suflet toată viaţa, vă cântă astăzi imnul mulţumirii şi al recunoştinţei. Suntem convinşi că aceste clipe solemne vă umplu sufletul de bucurie că aţi contribuit cu multă competenţă în decursul anilor la tot ce au făcut mâinile harnice ale acestei întreprinderi pe care aţi îndrăgit-o, dăruindu-vă tinereţea, cu eroism, în bătălia realizărilor frumoase ale ei şi, implicit, ale patriei noastre.
Vă mulţumim din suflet pentru activitatea dumneavoastră înfloritoare, pentru dăruirea cu care aţi lucrat în mijlocul nostru şi vă dorim acelaşi elan cu care ne-aţi obişnuit şi în mijlocul familiei, care v-a îngrijit şi v-a înţeles, pregătindu-vă condiţia sănătoasă şi necesară de a munci cu sârguinţă, în special, soţia, tovarăşa de necazuri şi suferinţă. Ştim că nu a fost uşor. Aţi înfruntat clipe de greutăţi, de mari eforturi pentru a vedea strălucirea idealului propus – produsul nostru – care ne-a hrănit şi înălţat sufleteşte pe treptele prestigiului la care aţi contribuit cu prisosinţă. Pe toată perioada, aţi dat dovadă de multă cinste şi corectitudine, de înaltă demnitate, fiind un exemplu pentru colectivul întreprinderii, bucurându-vă de onoarea deplină, pentru care noi, Consiliul Oamenilor Muncii al Întreprinderii de Automobile ARO Muscel Câmpulung, vă mulţumim şi vă urăm din suflet multă sănătate, viaţă fericită şi îndelungată, manifestându-ne toată dragostea de a veni în mijlocul nostru ori de câte ori simfonia uzinei vă va chema.”
Omul era mândru când primea această diplomă, pe care o înrăma şi o punea la vedere. Toma Neaga, fostul preşedinte al Comitetului Sindical de la ARO, îşi amintea că, pe când se afla, odată, la o nuntă la Bughea de Sus, un cetăţean prezent la eveniment i-a reproşat: „Tovarăşul preşedinte, sunt nemulţumit.” „De ce, domnule?” „Am ieşit şi eu la pensie şi nu mi-aţi dat o diplomă. S-o am acolo şi s-o pun în ramă, pentru ca, atunci când intru în casă, să-mi aduc aminte de uzină. Iar când vin nepoţii mei, să se uite la ea, să-mi vadă numele… este ceva important pentru mine.” Toma Neaga l-a chemat a doua zi, de dimineaţă, la birou, ca să-i fie înmânată diploma de cine dorea el: director, secretar de partid, preşedintele de sindicat, şeful de secţie, secretarul de partid pe secţie. „Dacă mi-o faceţi dumneavoastră, dumneavoastră să mi-o daţi.”, i-a cerut omul. Dimineaţă, la ora 07.00, era la uşă, ca să primească acel simbol al aprecierii, cu un text care mergea direct la sufletul omului.
Şefii uitau de „Decretul 400” când era sărbătorit pensionarul
După cum am precizat, sărbătorirea pensionarului, în momentul plecării din fabrică, se făcea pentru toată lumea la fel, de la director, şef de serviciu, şef de secţie, maistru, muncitor şi magazioner, fără a se ţine cont de poziţia fostului angajat în fabrică. Celui care ieşea la pensie i se dădea o primă din partea sindicatului, iar secţia, la fel, îi acorda o primă şi îi organiza şi o suită, cu un pahar de vin şi un pahar de ţuică. Fiind prilej de reunire a colegilor, nu puteau lipsi amintirile, unele chiar amuzante, legate de organizarea evenimentului. „Eram preşedinte de sindicat şi m-au chemat la un strungar la Forjă, pe nume Bivol. Dacă m-au chemat, trebuie să mă duc, mi-am zis. Era în vigoare atunci Decretul 400, prin care era interzis consumul de alcool în întreprindere. Când am ajuns acolo… o masă lungă, cu vreo 40 de inşi… băutură, vişinată, ţuică, vin pe masă. Ce să fac? Acum, dacă am apărut în uşă şi m-au văzut toţi, am intrat şi am băut ceva cu ei. Am vorbit cu şeful de secţie, care mi-a spus: „Tovarăşul Neaga, o dată iese omul la pensie. Nu se îmbată nimeni.” Şi-am mai făcut odată o „boacănă”. Se dădea sânge, în cadrul unor campanii de donare, care se ţineau periodic. Donau toţi, de la şef de secţie, la muncitor. Se dădea o masă la cantină, consistentă, cu ciorbă şi friptură. Eu am zis atunci să le dea şi câte o bere. Femeile n-au băut şi au băut bărbaţii. Nu s-a întâmplat nimic deosebit, dar să mergi pe alee… mai împleticit şi te duci în secţie… A doua zi, m-a chemat secretarul de partid. „Ce-ai făcut?” „Nu s-a întâmplat niciun accident.”, l-a asigurat Toma Neaga pe Nicolae Poteraşu.
