37.4 C
Campulung Muscel
17/07/2024

Specialiştii lui ARO au pus bazele industriei auto de la Piteşti, Craiova şi Timişoara

Ion Iosifescu, şef de atelier la Fabrica de Matriţe
Şapte ani încheiaţi, dintr-o carieră îndelungată, de patru decenii şi jumătate, Ion Iosifescu, şef de atelier la Fabrica de Scule şi Matriţe, a lucrat pentru maşinile altora mai mult ca pentru ARO: omologarea Oltcit Craiova, Lăstun Timişoara, toate tipurile de Dacii, începând cu Dacia break, până la Sandero, cu care a ieşit la pensie. Absolvent de studii superioare, urmând chiar două facultăţi, Facultatea de Subingineri de la Câmpulung, apoi la Braşov, Facultatea de Utilaj Tehnologic de Sudură, Ion Iosifescu a lucrat cot la cot cu băieţii din subordinea sa. Mare parte dintre sculerii pregătiţi de el compun forţa de muncă de la cele două matriţerii din zonă. Sculerii din Câmpulung au fost şi rămân în continuare foarte căutaţi, pentru că, în trecut, indiferent unde se duceau, se întorceau la uzină cu laude, datorită profesionalismului de care dădeau dovadă. „Faptul că ARO a murit a fost cea mai mare catastrofă a oraşului Câmpulung, fiindcă avea o zestre tehnică extraordinară, de oameni foarte bine pregătiţi din punct de vedere tehnic. Cei de la ARO au pus bazele Piteştiului, Craiovei şi Timişoarei. Aşa era pe vremuri, cadrele tehnice erau mutate.”, mărturisea într-un interviu acordat recent de Ion Iosifescu. Graţie vechimii de 45 de ani, şi el se numără printre martorii istoriei uzinei câmpulungene, începând cu M 461 şi continuând cu ARO 24 şi ARO 10. Au fost 45 de ani în care nu a avut nicio absenţă şi nicio învoire, 45 de ani de muncă susţinută, în care permanent s-a adaptat la nou.

După armată, nu s-a mai întors la Motor, ci s-a angajat la Sculărie

Ion Iosifescu s-a născut la Câmpulung, pe 4 ianuarie 1947, într-o familie muncitoare, tatăl cizmar, mama, bucătăreasă la Grupul Şcolar, la localul de lângă Primărie. Părinţii şi-au crescut cei trei copii, doi băieţi şi o fată, în spiritul muncii cinstite. Ca un amănunt legat de familia sa, fratele, Adrian Iosifescu, este membru al Salvamont Câmpulung. La Şcoala Generală nr.1 a făcut parte dintr-o clasă de excepţie, ai cărei componenţi au devenit oameni realizaţi, asta şi datorită învăţătoarei Chitican, un dascăl foarte bun. Dintre cei din generaţia sa, foarte mulţi plecaţi dintre noi, Ion Iosifescu şi-a amintit cu tristeţe de colegul Manolescu, fiul profesoarei de Limba germană, la liceu. De la Primăria Câmpulung, unde şi-a desfăşurat activitatea, a plecat la Primăria Capitalei, unde, de altfel, a şi murit. A mai fost coleg cu profesorul de Matematică Vasilescu, cu unul dintre foştii directori ai Băncii Agricole şi mulţi alţii, cu toţii nişte oameni extraordinari. „Dacă vrei să faci o revedere, nu mai ai cu cine.”, spunea acesta cu nostalgie, dar şi cu mâhnire, deoarece foarte mulţi au pierit în floarea vârstei.
După absolvirea Şcolii Generale, a urmat cursurile Şcolii Profesionale, în specializarea mecanic auto. „Am intrat cu dispensă, fiindcă aveam 13 ani. La 16 ani, am ieşit lucrător. Până când am plecat în armată, aveam patru ani de muncă. Aveam vechime la uzină. În armată – pe care am făcut-o la Severin, apoi la Focşani, cursul comandanţi de plutoane (Şcoală Militară) – am fost imediat promovat, fiindcă aveam merite.”, a adăugat Ion Iosifescu. Revenit la Câmpulung, şi-a continuat studiile liceale, întrerupte la clasa a X-a de ordinul de satisfacere a stagiului militar. La întoarcere, nu şi-a reluat postul de mecanic auto, la Motor, din cauză că a suferit o operaţie de hernie de disc, tot ridicând cutii de viteze. Prin urmare, s-a angajat la Sculărie. „Ca sculer, tentaţia era mare, deoarece câştigam bine. Dacă salariul era 3.000 de lei, eu câştigam 5.000 de lei, fiindcă munceam 12 ore încontinuu.”, spunea acesta.
Pasul următor după liberarea din armată, în decembrie 1968, a fost încheierea căsătoriei, în iunie 1969. „A fost cel mai mare eveniment al meu, fiindcă, datorită soţiei, am reuşit în viaţă foarte multe.”, spunea cu mândrie despre partenera de viaţă, una dintre cele mai bune eleve de la „Dinicu Golescu” din generaţia sa. Provenind, la fel ca soţul său, dintr-o familie cu posibilităţi materiale mai reduse, părinţii au înscris-o la Şcoala de Telecomunicaţii Bucureşti, de unde a revenit la Câmpulung, ca oficiant telefonist la Poştă, cum numesc câmpulungenii Clădirea Telefoanelor din centru. Doamna Mariana, foarte cunoscută orăşenilor prin prisma profesiei, a lucrat la Telefoane până a ieşit la pensie.

A făcut toate emblemele lui ARO

Odată finalizat liceul, Ion Iosifescu a intrat la Şcoala de Maiştri, dar, realizând că nu prea este de el, s-a orientat către Facultatea de Subingineri, unde a fost admis între primii opt. Interlocutorul nostru a făcut parte din a doua promoţie de absolvenţi a facultăţii şi chiar a regretat, în acele timpuri, că nu s-a dus din prima la examen. În a doua serie, admiterea a fost susţinută la Braşov, pe fondul unor nereguli petrecute la precedenta. Atunci, Ion Iosifescu a mers la Braşov, pentru examen, la fel ca toţi studenţii. „Facultatea am făcut-o în salopete.”, ne spunea acesta. „Am avut la Sculărie un colectiv fantastic, cu oameni deosebiţi şi eram solicitaţi, fiindcă toate modelele de ARO tot timpul cereau să schimbăm câte ceva, matriţe de vulcanizat, plastic, aluminiu. Emblemele lui ARO 240, 241, 242, toate erau făcute numai de mine. Şi le făceam numai cu dăltiţa şi pila, de nu mai aveam buricele degetelor. Era o muncă de fineţe şi foarte bine plătită. Şi multe altele, semeringuri… Concomitent, mă duceam şi la şcoală, la Subingineri. Dimineaţa, muncă, după-masa, şcoală.”, relata Ion Iosifescu.
La Sculărie l-a avut şef pe inginerul Invănescu. „Un inginer foarte bun, care a ştiut să ne crească şi să ne îndrume paşii. Mai mult decât atât, era foarte corect. De exemplu, când se pleca în afară, pe vremea lui Naghi, îţi puneau o pancartă la locul de muncă, pe care scria: „Muncitorul Iosifescu Ion este propus să meargă în străinătate.” Ca să te vadă toţi şi, dacă nu le convenea, te reclamau. Aşa am plecat în Germania. Ştiam cu câteva luni înainte că vom pleca.”, a continuat relatarea sa.

A lucrat la Craiova până s-a pus pe bandă prima maşină Oltcit

În 1976, când a fost pusă în funcţiune Fabrica de Matriţe Auto, Ion Iosifescu a făcut parte dintr-un grup de 15 salariaţi, care au mers în Germania, la specializare. Din acea delegaţie, trei inşi, care erau studenţi la Subingineri, au fost nevoiţi să vină mai devreme în ţară, pentru a-şi da examenele. Printre aceştia, şi naratorul nostru. Au fost trimişi la acea vreme în Germania Emil Cenţiu, şeful Proiectării, Bucur Manolescu, de la Modelărie, şi mulţi sculeri, din toate meseriile câte unul. Stagiul a fost urmat la Schwarzenberg.        
Locul de muncă i s-a schimbat, mutându-se de la Sculărie, din uzina-mamă, la Fabrica de Matriţe Auto, condusă, în acele vremuri, de inginerul Nicolae Herţa. Imediat cum a terminat Subinginerii, în 1979, a primit un post de maistru, devenind, la un moment dat, şeful Atelierului de Ajustaj. Avea în subordine în jur de 100 de muncitori. „Acolo a fost, într-adevăr, o şcoală de creare a tinerilor sculeri, care, şi la ora actuală, este baza Câmpulungului. Cel puţin jumătate dintre ei au trecut prin mâna mea. Le-am pus biaxul în mână, le-am împărtăşit secretele meseriei, plus de asta, i-am luat cu mine. Unde mă trimiteau, îi luam şi pe ei în delegaţii.”
În evoluţia profesională a lui Ion Iosifescu a urmat, în anul 1980, plecarea, pentru o perioadă de doi ani, la Oltcit Craiova. Acolo s-a ocupat de omologarea matriţelor care erau create la Câmpulung. Majoritatea conducătorilor de la Oltcit erau ingineri de la uzina din Câmpulung. Inginerul Constantin Munteanu era director tehnic al fabricii craiovene, iar inginerul Ştefan Voncu era şeful Proiectării. Echipele se schimbau la intervale de trei săptămâni şi lucrau, împreună cu francezii, la toate probele, modificările şi omologările, până s-a pus pe bandă prima maşină Oltcit. Practic, oamenii lui ARO au lucrat la realizarea autoturismului din Bănie şi nu numai, întrucât Matriţeria noastră executa matriţe pentru toată ţara, în special, pentru Dacia.

Alte momente notabile din cariera sa: Lăstun şi Dacia, până la Sandero, cu care a ieşit la pensie

După încheierea episodului „Craiova”, a început altul nou, numit „Timişoara”. „S-a dat dispoziţie să se facă Lăstunul. Aici realizam matriţele, acolo le omologam. Aproape un an, am stat la Timişoara, tot aşa, cu echipe de sculeri de la noi, pe care îi schimbam mereu.”, explica acesta cum era instruit în meserie tineretul de la F.S.M. Timişoara de acum treizeci de ani i-a lăsat amintiri frumoase interlocutorului nostru, pentru care a fost benefică şederea în această parte a ţării. Teoretic, Ion Iosifescu coordona echipele de lucrători, însă, practic, muncea cot la cot cu ei. „La urmă, după ce plecam, aflau că sunt subinginer. Nu lucram cu halatul alb pe mine, eram murdar ca şi ei.”, a completat acesta. Şi la Timişoara au fost detaşaţi lideri de la Câmpulung: inginerii Moroşan şi Neniţă, iar ca şef al Controlului, colonelul Pâslaru, toţi câmpulungeni, puşi în funcţii de conducere. La Timişoara a fost trimis, de la Dacia, şi Constantin Stroe.   
Au urmat perioadele de schimbare a maşinilor de la Dacia, începând cu Dacia break, CN1, D.M.S. – Dacia modificată scurtată, la cererea tovarăşei Elena Ceauşescu de a face maşina cu o palmă mai scurtă, Novele, Solenza. „Am ieşit la pensie cu Sandero. Am stat aproape şapte ani, din ianuarie, până în decembrie, cu toţi băieţii, la omologarea tuturor acestor maşini. Probele trebuia să le facem cu matriţele noastre de la Câmpulung, loturi de zece piese, o sută, o mie, pe urmă să le probezi sistemele de eliminare, de transport. Plus de asta, aspectul comercial nu trebuia să aibă nici cea mai mică zgârietură. Şi fiabilitatea matriţei. Până nu obţineai toate aceste rezultate, francezul nu semna şi nu-ţi dădea banii pe ele.”, a creionat, în linii mari, cele mai importante momente ale carierei sale profesionale. Pentru Ion Iosifescu era o responsabilitate enormă şi, în permanenţă, era luat la întrebări de şefi în legătură cu rezultatele zilnice. 
Ion Iosifescu nu s-a ocupat doar de omologarea maşinilor noastre. A fost delegat în Cehoslovacia, când a luat fiinţă, în 1986, Skoda Felicia, în Mlada Boleslav. Împreună cu el au făcut deplasarea colegul Aurel Cojanu, un maistru foarte bun, Viorel Enache, şi câţiva sculeri. Acolo au fost omologate matriţele realizate la Câmpulung, numai piese de interior. „Ne-am întâlnit cu 15 firme din întreaga lume, toate care au contribuit la Skoda Felicia.”, a precizat acesta. Spre final, a mai fost trimis în Germania, la Stuttgart, la Uzinele Leple, unde a omologat nişte matriţe automate.

Fiul cel mare i-a împărtăşit dragostea pentru munca de matriţerie

În continuare, vom face câteva referiri şi la planul personal, deoarece băiatul cel mare a călcat pe urmele tatălui, împărtăşindu-i pasiunea pentru munca de matriţerie. În 1970, i s-a născut primul băiat, Narcis, şi, în 1973, al doilea, Ionuţ. Pe Narcis Revoluţia l-a prins la Braşov, în acea perioadă fiind militar. După aceea s-a angajat la armată şi a mers în Angola, într-o misiune sub drapelul Organizaţiei Naţionale Unite. „După ce a terminat Liceul Industrial, l-am tot bătut la cap: “Du-te şi tu la facultate!” Cel mic intra la facultate, la E.F.S. Bucureşti.”, povestea tatăl mândru de fiii săi. Atunci, băiatul cel mare a dat şi a reuşit admiterea, la zi, la Facultatea de Mecanică Fină Braşov. Ca să-l ambiţioneze să urmeze studiile superioare, Ion Iosifescu a făcut a doua facultate, pe când avea 46 de ani. Aşadar, după Facultatea Tehnologia Construcţiilor de Maşini, a urmat-o şi pe a doua, U.T.S. – Utilaj Tehnologic de Sudură. În tehnica de realizare a matriţelor se folosea sudura enorm de mult. Când Narcis era în anul II de facultate, tatăl său era în ultimul. „Locuiam cu el în aceeaşi cameră, tată şi fiu. Când m-am dus să-mi iau diploma, am fost întrebat: „Aţi venit pentru băiat?” „Nu, doamnă, o iau pe a mea. El mai are de stat patru ani.” Cât a fost student, a şi lucrat la RCS. Deci, îşi câştiga existenţa singur. I-am învăţat să muncească. Niciodată, n-au câştigat un ban fără muncă.”, este meritul lui Ion Iosifescu în privinţa educaţiei copiilor.
După ce a terminat facultatea, Narcis s-a întors la Câmpulung, la Fabrica de Matriţe, unde a lucrat pe o maşină tridimensională, la Modelărie, sub conducerea inginerului Bucur Manolescu. Aici a evoluat până la funcţia de director de Control. De la Matriţele lui Gheorghe Bulugea, a ajuns la Fontana, unde, în prezent, ocupă funcţia de şef al Departamentului Calitate Management. Aşadar, fiul cel mare, Narcis, este dovada clară că „sângele apă nu se face”, având aceeaşi dragoste pentru matriţerie ca şi tatăl său. Şi celălalt băiat al lui Ion Iosifescu, Ionuţ, părea că îmbrăţişează aceeaşi carieră, absolvind Industrialul, ca sculer-matriţer. Numai că s-a simţit mai atras de o carieră în învăţământ, prin urmare, a ajuns profesor de Educaţie Fizică şi Sport, cu specialitatea volei, şi a rămas la Bucureşti. În prezent, este antrenor de înot la un complex de piscine private şi lucrează cu copii. 
La cele două matriţerii din zonă, cea a fostei Uzinei ARO, precum şi la Fontana, sunt toţi tinerii crescuţi şi pregătiţi de Ion Iosifescu. „Sunt toţi sculerii care mi-au trecut prin mână. Dacă merg de aici, din centru, până la capătul bulevardului, mă întâlnesc cu câte unul care vine din Mexic, din America, din China, din Germania.”, spunea acesta, bucuros de respectul pe care foştii subalterni i-l poartă şi în prezent.

Postări asemănătoare

Acest site utilizeaza cookie-uri. Prin continuarea navigarii sunteti de acord cu utilizarea cookie. Pentru mai multe informatii puteti consulta Politica de confidentialitate a datelor personale. Accept Mai mult

error: Content is protected !!