Dragii mei!
Nu ştiu cui aparţine citatul: „Fericit este omul care nu aşteaptă recunoştinţa, pentru că acela nu va fi dezamăgit niciodată”, dar pot mărturisi că mare adevăr mărturiseşte. Recunoştinţa este desprinsă din iubire, din bucurie şi din faptele cele bune. De iubire se umple sufletul celui care aduce recunoştinţă şi de bucurie înfloreşte inima celui care primeşte recunoştinţa, asemenea cum iarba pământului încolţeşte şi creşte atunci când plouă. Ce este, de fapt, recunoştinţa? Ce poate fi decât mulţumire adusă, în primul rând, Domnului Dumnezeu, pentru iubirea şi purtarea de grijă faţă de creaţie, pentru darul vieţii, pentru Jertfa Sa şi darul Învierii al talanţilor investiţi în fiecare dintre noi, pentru sănătatea trupească şi sufletească, pentru faptul că suportă răutăţile neamului omenesc şi nu pierde făptura Sa… Ce făceau mucenicii în vremea prigoanelor, atunci când erau ameninţaţi cu suferinţe şi torturi greu de imaginat, îşi înălţau ochii la cer şi aduceau mulţumire lui Dumnezeu. Frumos spunea Sfântul Ioan Gură de Aur în predicile sale: „Nimic nu este mai bineplăcut lui Dumnezeu, decât un suflet care aduce prinos de mulţumire”. Şi cu adevărat recunoştinţa, în toată splendoarea şi frumuseţea ei înaintea lui Dumnezeu, este atunci când o practici în vreme de necaz, lipsă şi strâmtorare, pentru că această recunoştinţă este mântuitoare. Dar recunoştinţa nu se îndreaptă doar către Dumnezeu, ci ea trebuie să existe şi între oameni. Datori suntem să mulţumim, în primul rând, părinţilor care ne-au dat viaţă, ne-au crescut, uneori, cu mari sacrificii şi greutăţi, numai de ei ştiute şi trăite… Nu putem uita de dascălii noştri, care ne-au format ca oameni, de duhovnicii noştri care ne sfătuiesc, ne încurajează, se roagă şi prin mâinile cărora Dumnezeu lucrează Harul Său. Recunoscători trebuie să fim faţă de toţi oamenii care ne-au făcut bine în anumite momente ale vieţii. Ingratitudinea, adică uitarea sau nerecunoaşterea binelui care ni s-a făcut, este, de fapt, o sfidare a binefacerii, o dispreţuire a ei, care vine din lipsa iubirii creştine. Binele se face cu bucurie şi adevărat este că nu trebuie să aşteptăm răsplată decât de la Dumnezeu şi nu de la oameni, cum frumos spune un proverb românesc: “Fă bine şi-l aruncă în apă”, dar, totuşi, pentru a fi oamenii determinaţi să facă binele mereu, trebuie să li se recunoască eforturile pentru binefacerile făcute, pentru că altfel foarte mulţi trăiesc mâhniri şi dezamăgiri şi li se reduce elanul de a face bine, ba mai mult, nefiind recunoscător şi mulţumitor pentru binele primit, rişti să fii ocolit şi dispreţuit. Trebuie ştiut că recunoştinţa faţă de oameni este un reflex al recunoştinţei faţă de Dumnezeu. Adică un om de treabă, oriunde l-ai aşeza, el este om de treabă, făcându-şi datoria cu toată responsabilitatea. Aceasta este recunoştiţa, un semn de delicateţe şi nobleţe sufletească; iar nerecunoştinţa înbolnăveşte sufletul şi-l face infirm. O definiţie a recunoştinţei, mai ales că împărtăşim Învăţătura Domnului Iisus Hristos, „este acea virtute morală, cu bază religioasă, o trăsătura a caracterului creştin şi una dintre manifestările cele mai nobile ale personalităţii umane” (cum frumos spunea Părintele Profesor Ene Branişte în una din predicile sale). Trebuie să fim conştienţi că pentru toate ce avem se cuvine să-I mulţumim Domnului, ştiind „că toată darea cea bună şi tot darul de sus este de la Tine Părintele luminilor” (Rugăciunea amvonului din Liturghier), că nu avem pentru ce să ne mândrim: „Ce lucru ai pe care să nu-l fi primit de la Dumnezeu? Iar dacă l-ai primit, de ce te lauzi, ca şi cum nu l-ai fi primit” (I Corinteni IV, 7), şi cum frumos spunea Alexandru Vlahuţă: „Fapte bune să ne silim să facem, nu fapte mari… Ce sfânt lucru e o faptă bună, îndeplinită fără deşărtăciune şi fără aşteptarea ca cineva să-ţi răsplătească pentru aceasta. De asta are nevoie neamul nostru în vremea de acum. Ce sfânt lucru este o faptă bună… Fă-o şi nu te mai gândi la nimic. Te laudă unii? Te ocărăsc alţii? Ce e cu asta? Parcă n-au să moară? Parcă n-ai să mori? Fapta cea bună rămâne. Pământ au să fie toate gurile care fac azi gălăgie, fapta bună, însă, prin ea sau prin ce va izvorî din ea, are să vorbească de-a pururi (Alexandru Vlahuţă, Răspunsuri). Aşadar, se cuvine să fim recunoscători pentru a nu îndepărta omenia din noi. Cu aceste gânduri, închei astăzi, dorindu-vă să fiţi sănătoşi, voioşi şi recunoscători tuturor celor care v-au făcut bine.
Părintele Serafim Caiea, Stareţul Mănăstirii “Negru Vodă” din Câmpulung Muscel
Recunoştinţa înnobilează sufletul!
