Aurelian Nicolae
Dintre oamenii Uzinei ARO, de care ne-am despărţit în cursul anului 2013, cel mai tare a şocat vestea morţii fostului director general Aurelian Nicolae. Aflat în plină putere profesională, Aurelian Nicolae ne-a părăsit în dimineaţa zilei de 10 noiembrie, la doar 58 de ani, uluind prin dispariţia sa fulgerătoare pe apropiaţii săi şi foştii angajaţi ai întreprinderii, pe care a condus-o în două mandate. Aurelian Nicolae, un tip extrem de plăcut prin maniera de a dialoga, foarte pregătit, care aborda cu lejeritate o multitudine de subiecte, îl cucerea numaidecât pe cel care îl asculta pentru prima dată. Reuşea întotdeauna să lase o primă impresie puternică celui care avea prilejul de a-l cunoaşte. Chiar dacă n-a avut mandate de durată – notabil în cronologia conducerilor de la ARO rămâne mandatul 1999-2001 – Aurelian Nicolae a reuşit să câştige încrederea angajaţilor societăţii, care îşi puseseră speranţe în el că va face lucrurile să meargă bine. I-a cucerit prin tinereţea sa, preluând conducerea unei fabrici, care se îndrepta spre un declin evident, în februarie 1999, pe când avea 43 de ani. A fost unul dintre cei mai tineri directori generali pe care i-a avut ARO şi, dacă nu greşim, a fost al doilea după Victor Naghi, pus şef la IMS la vârsta de 37 de ani. Numirea în funcţia de director al societăţii muscelene a dr.ing. Aurelian Nicolae, director mecano-energetic la Automobile Dacia SA, a fost aprobată de Fondul Proprietăţii de Stat în cadrul şedinţei Adunării Generale a Acţionarilor de la ARO, din 16 februarie 1999.
În cei trei ani ai primului mandat, oamenii au ajuns să-l aprecieze, mai mult, să-l iubească, fiind pornit să facă treabă. „Eu am venit la ARO cu optimism. M-am bazat pe faptul că ARO este un produs foarte bun, că muncitorii de aici sunt foarte pricepuţi, că am foarte buni specialişti, m-am bazat pe ambiţia musceleanului şi pe ambiţia mea de a construi maşini. Întrunite toate aceste condiţii şi având în vedere unitatea cu care am fost înconjurat, am reuşit să fac o echipă de conducere, care să lucreze, într-adevăr, în echipă şi cu eşaloanele 2 şi 3, am reuşit chiar ca oamenii din secţii să înţeleagă că trebuie să rezistăm singuri, că nimeni nu vine să ne salveze, ci totul depinde de noi. Oamenii au înţeles şi am făcut nişte maşini mai bune, care s-au vândut mai bine, am fost agresivi pe piaţă, am riscat cu maşinile peste tot, am făcut demonstraţii în ţară, să aducem cât mai multă lume să vadă maşinile noastre.”, declara directorul Aurelian Nicolae, într-un interviu acordat ziarului nostru, în luna februarie a anului 2000, la împlinirea unui an de mandat.
Vom mai reţine câteva fragmente din acel dialog, pentru a ne aminti de acest om minunat, plecat mult prea devreme dintre noi. „Am spus întotdeauna că nu am privit în spate, nu am privit şi nu am judecat directorii din trecut. Practic, nu am avut timp şi nu am timp nici astăzi pentru un asemenea lucru. Eu mă uit numai înainte, ce trebuie să fac astăzi, ce trebuie să fac mâine.” Ca realizări: a retehnologizat multe secţii, a obţinut rezultate pozitive şi contracte la export cu Fabrica de Matriţe, s-a ocupat de introducerea lui ARO în grupul celor 64 de societăţi strategice din România, pentru care s-a iniţiat un program PSAL de privatizare, prin intermediul băncilor de investiţii şi a agenţilor de privatizare. A contactat marii constructori de autoturisme, Peugeot, Renault, Toyota, General Motors, Ford, Opel, Range Rover şi Volkswagen, mergând la fiecare cu trei obiective: de montare a power-trenului lor pe autoturismele ARO, de a fabrica noi elemente pentru autoturismele lor, de a-i atrage în privatizarea uzinei, ca să cumpere pachetul majoritar de acţiuni. „Suntem o uzină care fabricăm autoturisme de teren într-un raport preţ-performanţă foarte bun şi, dacă ei vin alături de noi şi vin cu o tehnologie nouă, atunci adăugăm şi calitate la acest raport şi ne putem adresa unei nişe de clientele de 5.000-10.000 de dolari, nişă pe care ei nu o acoperă.”, erau planurile lui Aurelian Nicolae la începutul anului 2000. Alte rezultate meritorii: lansarea, în 1999, a unei game noi de fabricaţie, ARO 10 Super şi familia Dragon, autoturisme militare, fiind lansate, în total 10 autoturisme noi, şi reuşita acreditării, adică de a lucra într-un sistem de asigurare a calităţii certificat de TUV Germania, plus menţinerea echipei de fotbal, deşi nu mai erau bani. Din păcate, destinul societăţii a fost altul decât cel proiectat de Aurelian Nicolae, al cărui prim mandat s-a încheiat în 2001, pentru a reveni la conducerea lui ARO Crosslander, în 2005, pentru câteva luni.
Ziarul Evenimentul Muscelean a avut o legătură specială cu acest director, care s-a zbătut ca iniţiativa atribuirii titlului de “Cetăţean de Onoare” lui Victor Naghi să reuşească. După cum se ştie, Consiliul Local a respins cu înverşunare propunerea ziarului, susţinută de Aurelian Nicolae, ca Victor Naghi să fie inclus în rândul “Cetăţenilor de Onoare” ai municipiului. „Sunt foarte dezamăgit şi nu înţeleg de ce consilierii municipali nu i-au acordat titlul lui Victor Naghi. Înseamnă că, în opinia consilierilor locali, Uzina ARO nu reprezintă pentru Câmpulung Muscel ceea ce credeam eu. Propunerea mea avea suportul, în primul rând, a 5.500 de angajaţi şi, în al doilea rând, contează ce a făcut Naghi pentru noi, pentru ARO şi pentru Câmpulung, în general. A făcut o familie… şi o facultate. Ţinând cont de votul consilierilor, toate meritele acestea înseamnă că nu sunt recunoscute. Nu înţeleg, sunt înmărmurit!”, spunea Aurelian Nicolae. Dezamăgit de nesocotirea dorinţei a mii de musceleni, directorul Nicolae a hotărât ca ediţia din 1999 a autocrosului care se desfăşura anual, de Ziua Constructorilor de Automobile, să poarte numele lui Victor Naghi.
Ion Nania
La fel de tare ne-a mâhnit vestea că s-a prăpădit Ion Nania, cu care am realizat un interviu, pentru serialul despre ARO, cu o lună şi jumătate înainte de tragicul moment. Cu cinci zile înainte de Paşte, am purtat o discuţie de suflet cu fostul şef de la Motor, în timpul căreia Ion Nania a râs cu poftă amintindu-şi de foştii colegi. Bucuria evocării unor întâmplări plăcute a fost dublată de dezamăgirea provocată de distrugerea muncii atâtor generaţii. 22 de ani, din cariera de 42 de ani, Ion Nania a fost şeful Secţiei Motor, în intervalul 1983-1995, şi a contribuit la realizarea tuturor tipurilor de motor, începând cu cel montat pe IMS 75, un motor rudimentar, continuând cu L25, L27 – a făcut parte din comisia de omologare a lui L27, alături de Eugen Bratu, reprezentantul Ministerului Industriei Construcţiilor de Maşini, directorul tehnic Nicolae Bădescu, inginerul şef Aurel Nicolescu, şeful Controlului, Costache Dorobanţu, colonelul Gheorghe Mihai, din partea controlului militar, şi inginerul Cristian Vandory – grupul motor ARO 10 şi grupul motor D127. De fel din Negraşi-Teiu, după ce a urmat liceul la Piteşti, Ion Nania a ajuns la Câmpulung, ca pedagog la internatul Şcolii Profesionale. După câteva luni, s-a angajat la IMM, pe postul de strungar. A urmat Şcoala de Maiştri şi a trecut prin mai multe etape – tehnician, proiectant – după care, în 1978, a absolvit Facultatea de Subingineri de la Braşov. Cinci ani mai târziu, Ion Nania a fost promovat în funcţia de şef al Secţiei Motor, pe care a păstrat-o până când a ieşit la pensie, în 1995. Timp de doi ani şi jumătate, între 1986-1988, Ion Nania a fost plecat în China, ca şef al unui grup format din 24 de mecanici. Atunci, a organizat două service-uri ARO, pentru asistenţă tehnică şi şcolarizarea personalului chinez: unul la Shanghai, iar celălalt, la Tientsin.
Corneliu Mercan
Tot în 2013 s-a încheiat şi viaţa lui Iosif Corneliu Mercan, fost director de Organizare, greu încercat după pierderea fiului, Adrian Mercan, şi el director la ARO. Exclus în anul terminal de la Şcoala de Ofiţeri din Câmpulung, din motive politice, Corneliu Mercan s-a angajat la uzină, în 1959, unde a lucrat ca vopsitor, gresor, fotograf, laborant. A intrat la Facultatea de Metalurgie din Bucureşti, pe care a absolvit-o în anul 1969. A revenit la uzină, pe postul de inginer la Secţia Control, apoi s-a angajat ca inginer la IRTA (fosta Autobaza) din Câmpulung şi a fost numit director general după numai un an de la angajare. A condus IRTA timp de şase ani, în perioada 1969-1975, când a fost exclus şi de aici, tot din cauza originii politice „nesănătoase”. S-a angajat apoi la Şantierul Hidroenergetic Pecineagu, unde a ajuns, în scurt timp, inginer şef. În anul 1981, s-a reangajat la Uzina ARO, ca inginer, şi a parcurs cu viteză etapele de evoluţie profesională – şef la Secţia de Finisări şi Probe, apoi şef la Secţia Montaj General – până la funcţia de director de Organizare a întregii uzine.
Nicolae Breabăn
În toamna anului 2011, l-am cunoscut pe Nicolae Breabăn, care, împreună cu Octavian Waschievici, era supravieţuitor al grupului de braşoveni veniţi la Câmpulung în anul 1944. Spre deosebire de Octavian Waschievici, care a fost transferat, ca angajat, de la IAR Braşov, Nicolae Breabăn avea 10 ani, când a ajuns în Muscel, însoţindu-şi tatăl, pe Petre Breabăn, strungar de meserie. Şi Octavian Waschievici, şi Nicolae Breabăn îşi aveau rădăcinile la Cernăuţi, fiind alungaţi de război din Bucovina, pentru a se refugia la Braşov. Amândoi au fost proiectanţi, dăruind fiecare câte 40 de ani din viaţă Uzinei ARO. „Copilul de trupă” al fabricii a făcut parte din prima promoţie a Şcolii Profesionale IMS, după care a urmat cursurile liceale, la „Dinicu Golescu”. Cu ajutorul lui Gheorghe Ganea, a fost transferat de pe postul de strungar pe cel de desenator tehnic, apoi a avansat la cel de proiectant. Exceptând ultimii şapte-opt ani dinaintea pensionării, activitatea lui Nicolae Breabăn s-a desfăşurat, timp de peste trei decenii, în cadrul Atelierului de Proiectare SDV – Scule, Dispozitive şi Verificatoare. În 1982, i-a revenit misiunea de a pune în funcţiune Fabrica de Tehnică Militară – SM 8, ca tehnolog, de data aceasta, nu ca proiectant, hala fiind goală, începând cu achiziţionare de utilaje, proiectare de tehnologie, proiectare de SDV-uri. În anul 1990, a ieşit la pensie de la SM 8. Nicolae Breabăn a încetat din viaţă în primăvara anului 2013.
Ion Manole
Ion Manole, care ne-a părăsit tot în primăvara anului trecut, a fost component al echipei de tehnicieni detaşaţi în Canada, în urmă cu 36 de ani. Câmpulungean de fel, Ion Manole a urmat cursurile Şcolii Profesionale, în intervalul 1952-1955, la clasa de lăcătuşi mecanici. După absolvire, s-a angajat la IMS Câmpulung, la Secţia 1223 Motor. Primul loc de muncă al lui Ion Manole a fost la bancul de rodaj, de unde, după doi ani, a trecut la Montaj. În 1958, a plecat în armată, fiind trimis să-şi satisfacă stagiul militar tocmai la Sighetu Marmaţiei, la pompieri. A revenit la Uzină în 1960 şi şi-a continuat pregătirea profesională cu studiile liceale, pe care le-a parcurs la seral. După ce a terminat Liceul „Dinicu Golescu”, a urmat Şcoala Tehnică de Maiştri, absolvită în 1973. În 1978, Ion Manole a fost trimis în Canada, unde uzina a avut un partener important, cu care a încheiat un contract care prevedea exportul a 1.100 de autoturisme. Când a revenit din Canada, în vara anului 1980, Ion Manole a fost trecut la Control, la Probe. După trei ani, a ajuns la Finisări, unde a ocupat funcţia de maistru, sub coordonarea inginerului Constantin Ghinescu. În 1997, s-a pensionat, punând punct unei activităţi de peste patru decenii la Uzina ARO.
Florea Velea
Component al nucleului de ingineri de elită de la ARO, Florea Gh.M. Velea s-a stins din viaţă pe 8 august, la vârsta de 74 ani, şi a fost înmormântat în comuna natală, Orbeasca, judeţul Teleorman. Sub îndrumarea Institutului Naţional de Motoare Termice Bucureşti şi sub conducerea inginerului Florea Velea, s-a desfăşurat o acţiune în care s-au investit mulţi bani: pregătirea celei de-a treia generaţii de motoare proprii ale uzinei, L4 şi L6, care, în esenţă, reliefau o integrare mai mare între concepţia de la ARO şi elemente ale motorului de Dacia. Inginerul Velea a răspuns de asimilarea acestui motor. L4 şi L6 n-au apucat să fie produse, cu toate că toate agregatele realizate la „Steagul Roşu” Braşov au fost omologate acolo. După omologare, cele peste 120 de agregate au fost aduse de la Braşov la Câmpulung. Din păcate, a venit Revoluţia, iar uzina a rămas cu agregatele, devenite fier vechi, după vânzarea platformei industriale către proprietarul actual. Motoarele L4 şi L6 n-au mai ajuns să echipeze ARO.
Robert Spanelli (Spanily)
Robert Spanelli, şeful Galvanizării de la ARO, ne-a părăsit în luna decembrie a anului trecut, la vârsta de 90 de ani. La uzină a învăţat şapte meserii, cele mai apropiate de sufletul său fiind munca la Prelucrări mecanice, Întreţinere mecanică şi Sculărie, Întreţinere mecanică Secţia 24, Vopsitorie. Nu numai că a trecut prin toate acestea, dar le-a şi condus. Multă vreme, a ocupat funcţia de şef al Secţiei Galvanizare. Înainte de IMS, a lucrat zece ani în Bucureşti, la “Lemetru” (fosta fabrică “Timpuri Noi”, prima turnătorie de fontă din România) şi la “Griviţa Roşie”, ca strungar. La “Lemetru”, a fost maistru, însă, odată ajuns la Câmpulung, şefii săi n-au vrut să ţină cont de specializarea lui şi l-au trimis să urmeze cursurile Şcolii Tehnice. S-a gândit că nu-i strică două şcoli, prima la Bucureşti şi a doua la Câmpulung. Robert Spanelli a activat şi la Sindicatul Uzinei ARO, ocupând, pentru doi ani, funcţia de preşedinte, în perioada în care s-a dat în folosinţă Casa de Cultură a Sindicatelor, în urmă cu 42 de ani.
Ion Ghizdavăţ
Fostul primar al Câmpulungului, care a încetat din viaţă, pe 4 octombrie, la vârsta de 76 de ani, a avut o legătură – este adevărat, de scurtă durată – cu uzina, unde a fost angajat, în anul 1960, ca mecanic auto, la Secţia Montaj General. Un an mai târziu, a fost recrutat ca activist UTC la Comitetul Orăşenesc Câmpulung, după care a fost trimis la Şcoala de Partid, Secţia Tineret (Bucureşti, Otopeni), pentru un an. Din 1962, acesta a devenit activist UTC la fostul Raion Muscel, fiind numit secretar UTC cu scoatere din producţie la platforma IMM Câmpulung. În acelaşi timp, Ion Ghizdavăţ a urmat şi Şcoala Tehnică de Maiştri, la seral, timp de trei ani, în ultimul an, trecând în producţie, la Secţia de Tratamente Termice şi Galvanizare, dar au urmat rapid alte avansări pe linie politică. În timpul mandatului de primar, în mai 1987, a primit vizita lui Nicolae Ceauşescu, la Cariera Aninoasa şi la Uzina ARO.
Nicolae Voicu
Încheiem această tristă enumerare cu Nicolae Voicu, fost director tehnic al Uzinei ARO – înlocuindu-l pe Gheorghe Voinescu – între 1987-1990. Înainte de acest moment, a avut alte poziţii cheie, atât la conducerea FSM, cât şi a societăţii ARO. În cronologia directorilor Fabricii de Matriţe Auto Câmpulung, Nicolae Voicu a fost al doilea lider al acestei „mine de aur” a uzinei. După moartea inginerului Nicolae Herţa, primul director, numit din timpul construcţiei FMA, fiindcă el a coordonat activitatea şi a făcut deplasările în China, după utilaje, la începutul anului 1982, director al Matriţelor a devenit Nicolae Voicu, ocupant al funcţiei respective până la instalarea la conducerea ARO a lui Ioan Giuvelcă. Acesta din urmă l-a pus pe Voicu director comercial al fabricii. Următorul conducător al Fabricii de Matriţe a fost Costache Dorobanţu, şeful Controlului pe Uzină, care era trimis deseori în China, cu loturi de maşini, fiindcă ştia limba chineză. După Dorobanţu, director la Matriţe a ajuns Ion Panaitescu, aflat la conducere până în 1992, când a revenit în această funcţie Nicolae Voicu. N-a stat decât un an, fiind luat înapoi în uzină, ca director comercial. În locul lui, la Matriţe, a fost numit cumnatul său, Dorel Balteş, care, odată promovat în funcţia de inginer şef la ARO, a fost succedat de Gheorghe Voinescu. El a condus Fabrica de Scule şi Matriţe, până când proprietarul Uzinei ARO, John Perez, a vândut-o, pe 19 aprilie 2004, lui Gheorghe Bulugea. Nicolae Voicu a decedat în decembrie 2013.