Parcă e ciumat locul de sub fosta Poştă Centrală a Câmpulungului, de n-a avut trăinicie nicio activitate care s-a derulat în ultima sută de ani deasupra lui. În clădirea din centrul oraşului a funcţionat o Şcoală de Maiştri, care a fost trecută în subordinea Grupului Şcolar I.M.S. Câmpulung. Pe acelaşi amplasament, s-a deschis, ulterior, Clubul uzinei, unde, în anul 1958, a fost instalat primul televizor din Câmpulung. Locaţia era cunoscută sub titulatura de „Clubul isteţilor” de pe bulevard, a cărui definiţie am găsit-o în cartea lui Ion Chingaru şi Corneliu Filip, „O maşină străbate lumea” (1987). Cei doi descriu cum, la iniţiativa lui Naghi, a luat fiinţă această oază de relaxare destinată angajaţilor uzinei, care nu puteau intra decât dacă se aranjau la patru ace. Nici „Clubul isteţilor” n-a avut viaţă lungă, fiind demolat, pentru ca pe locul lui să fie construită Poşta Centrală. Şi aceasta a fost desfiinţată, la fel ca afacerile care au urmat în imobilul rămas în prezent fără nicio utilitate. În continuare, vom apela la câteva fragmente din lucrarea amintită, pentru a îmbogăţi, astfel, serialul nostru despre ARO cu informaţii inedite.
Sala în care a fost instalat primul televizor, atracţia clubului care a funcţionat pe locul fostei Poşte
„Clubul isteţilor” de pe Bulevardul „Pardon” a fost tot o idee a lui Victor Naghi, îmbrăţişată repede de foarte mulţi şi care s-a dovedit a fi foarte rodnică. În centrul oraşului, între impozanta clădire a Primăriei – reuşită realizare a arhitecturii naţionale de inspiraţie neoclasică (cu motive brâncoveneşti), înălţată în perioada interbelică – şi până în preajma Pieţei (Motelul „Iezer”), de-a lungul străzii Negru Vodă, jalonată de magazine, iar în mijloc existând Grădina Publică, cu şiruri de pomi ornamentali, se află tradiţionalul loc de promenadă a localnicilor. În limbajul lor a primit numele de Bulevardul „Pardon”. A fost şi a rămas pentru ei un loc mult iubit, cu care se mândresc şi astăzi şi pe care se străduiesc acum să-l conserve cu grijă.
Dintr-una dintre clădirile „ultracentrale”, cu camere spaţioase, într-un timp record, de numai două săptămâni, locatarii s-au mutat în alte spaţii, iar imobilul a intrat în patrimoniul Întreprinderii Mecanice Muscel. A fost amenajat acolo Clubul Întreprinderii. În noul lăcaş de ştiinţă şi cultură al constructorilor de automobile se intra numai pe bază de legitimaţie specială, cu costum şi cravată. Principalul centru de atracţie a Clubului a fost, mai întâi, sala în care a fost instalat televizorul. Era prin anii 1958-1960, iar transmisiile televizate se aflau încă la început. În plus, oraşul fiind ascuns între dealuri şi neavând releu de retransmisie, trebuia o antenă specială, deosebit de înaltă, pentru a putea fi captate imaginile. Sub conducerea inginerului Ionaşcu, energicul şef al întreprinderii, au reuşit să instaleze pe acoperiş o antenă uriaşă, capabilă să depăşească înălţimea dealurilor din împrejurimi. Munca le-a fost răsplătită, iar localnicii îi invidiau pe „uzinarii” adunaţi, seară de seară, în faţa ecranului întâiului televizor, ce le aducea mărturii atât de vii, din ţară şi din lume. Lunea, nefiind, pe atunci, program la televizor, tot în sala în care se găsea atât de invidiata „cutie cu imagini”, se întâlneau membrii cercului tehnic. Curând, el s-a transformat într-un adevărat „Club al isteţilor”. Responsabilul „Clubului” a devenit inginerul Ion Zmadea, ajuns destul de repede şeful „Producţiei”. Era singurul care venea cu un carneţel şi nota din proprie iniţiativă prezenţa şi problemele abordate.
În fapt, discuţiile erau libere. Fiecare era îndemnat să vorbească despre greutăţile pe care le întâmpină, ce probleme se ridică pe fluxul de fabricaţie şi câte altele. Toate situaţiile erau analizate, se sugerau propuneri, se căutau soluţii. Peste o săptămână – timp de meditaţii, experimentări – participanţii veneau cu idei şi rezolvări. După ce erau analizate din toate punctele de vedere, multe dintre ele erau apoi concretizate.
Anii au trecut. Nici sala, nici clădirea Clubului de pe strada Negru Vodă nu mai există astăzi, decât în amintirea oamenilor şi în câteva fotografii. Pe locul acela s-a clădit noul edificiu al Poştei. Şi, totuşi, acolo a fost gândită şi îmbogăţită familia mare a maşinilor de teren, acolo s-a hotărât realizarea liniei de strunguri automate din Secţia de Prelucrări prin Aşchiere. În urma unor îndelungi şi „aprinse” dezbateri, în acelaşi cadru, s-a decis, cu îndrăzneala ce-i va surprinde pe unii, ca Vopsitoria cu şase linii de lucru să fie construită în regie proprie. „Cutezanţa” a dovedit încă o dată potenţialul de muncă şi inteligenţă al muscelenilor şi a însemnat pentru economia noastră naţională o economie în valută de circa şase milioane lei. În asemenea dialoguri ale „isteţilor” s-au afirmat numeroşi oameni care au intrat în rândul celor „de bază”. Între aceştia să-i amintim doar pe doi.
De atunci, spun veteranii, directorul l-a „luat în braţe” pe maistrul Mitică Georgescu. Pentru că a fost singurul care a spus că poate monta cu forţe proprii moderna vopsitorie. Şi el, cu mecanicii lui, au făcut-o. Nelipsit la „şedinţe”, la instruirile Clubului, era şi inginerul Manole I. Manole. Acolo, în acei ani, s-a format şi s-a afirmat el ca expert în planificarea producţiei, receptiv la tot ce era necesar. Desigur, dezbaterile la „Clubul isteţilor” de pe Bulevardul „Pardon” erau continuate în faţa planşetelor, în ateliere şi secţii. În cursul lor, paralel cu perfecţionarea întregului flux de fabricaţie, maşinile care ieşeau pe linia de montaj, mereu în formare şi îmbunătăţire, erau aceleaşi şi, totuşi, altele. Concepţia, proiectarea, fabricaţia mergeau mână în mână. Rezultate tot mai bune, am putea spune tot mai „spectaculoase”, au făcut posibile creşteri cantitative şi calitative, diversificarea producţiei.”
Din iniţiativa lui Naghi, primarul venea la uzină pentru oficierea de căsătorii
„Nunta la ARO a fost mai întâi o iniţiativă, care apoi s-a transformat în tradiţie. Ideea a fost tot a celui care înfiinţase „Clubul isteţilor” de pe Bulevardul „Pardon”. Pornind de la faptul că în întreprindere trăiesc şi muncesc o parte din tinerii locuitori ai oraşului, că primarul este şi el pornit din rândurile uzinei şi, în plus, majoritatea noilor căsătoriţi sunt tot de la ARO, de ce nu s-ar oficia căsătoriile chiar aici lângă oamenii alături de care trăiesc şi muncesc. Şi astfel sălile de şedinţe din secţii au mai primit încă o destinaţie. Reprezentanţii Comitetului Sindicatului pe întreprindere au primit sarcini precise. În primul rând, au trebuit să se ocupe de darurile pe care colectivul le punea la „temelia” noii „case de piatră”, în timp ce Gheorghe Ţurlea, secretarul organizaţiei de tineret pe fabrică, a făcut „sondaje discrete”, pentru a se afla care sunt colegii care vor să-şi unească destinele, nu numai la locul de muncă. Fiind prima acţiune de acest gen, nu le era indiferent cine va face întâiul pas.
… Amândoi erau absolvenţi ai şcolii profesionale care fiinţa în cadrul uzinei, erau fruntaşi în producţie, lucrând în acelaşi atelier. Au trecut ani de atunci. Numele primei perechi a rămas înscris în registrul de stare civilă, dar s-a păstrat viu şi în memoria participanţilor care au umplut sala până la refuz. Acel ceremonial a fost oficiat de însuşi primarul oraşului. Venise cu plăcere, doar revenea printre ai săi. Acolo lucraseră părinţii săi la făbricuţa de hârtie şi cherestea, iar el a îmbrăcat halatul de maistru, participând la fabricarea primelor ringuri şi flaiere româneşti. Observând pe masa frumos îmbrăcată cu pânză roşie darurile pregătite, nu a putut să nu spună: -Oho! Ginerică, ginerică! Frumoase daruri. Se cunoaşte că faceţi parte din marea familie a „uzinarilor”. O să plecaţi la drum cam cu ce vă trebuie la început. Mi-ar făcea plăcere să oficiez cât mai multe şi mai trainice asemenea căsătorii!
Şi au fost oficiate. Iniţiativa a făcut „carieră”, fiind preluată şi de alte şi alte colective din judeţ şi din ţară. În preajma Clubului, transformat ad-hoc în „Casă a Căsătoriilor”, pe una dintre alei, se afla o lozincă încărcată de semnificaţii: „Fii mândru că faci parte din marea familie a uzinei!”
Clădiri care astăzi nu mai există
Pentru că am amintit despre clădirea centrală, care a aparţinut Grupului Şcolar şi care nu mai există de decenii bune, vom trece în revistă localurile pe care le-a deţinut şcoala care forma cadre pentru Uzina ARO, pentru a înţelege amploarea procesului de învăţământ derulat prin intermediul acestei importante unităţi a Câmpulungului.
• Localul nr. 1, sediul central al Grupului Şcolar, era o clădire din apropierea Primăriei Câmpulung, care a fost demolată pentru construcţia „blocului rechinilor”. Pe strada Negru Vodă, nr.145, au funcţionat cinci săli de clasă, un laborator, o sală de gimnastică, secretariatul, cancelaria profesorilor, cabinetul celor trei directori. Localul nr.1 era folosit pentru cursuri şi de către elevii Şcolii Generale nr.3. Această clădire construită în anul 1908 a fost localul Gimnaziului Comercial „Carol al II-lea”, transformat, în anul 1948, în Şcoala Tehnică de Administraţie Economică Mixtă – S.T.A.E.M. Doi ani mai târziu, imobilul a fost preluat de Şcoala Tehnică de Cărbune. A ajuns la Grupul Şcolar al I.M.S., după ce Grupul Şcolar Minier a fost unit, la 1 august 1959, cu şcoala profesională a uzinei. După ce a constatat că numărul muncitorilor de care era nevoie la Întreprinderea Minieră Câmpulung şi la Întreprinderea Metalurgică de Stat nu justifica funcţionarea în oraş a două şcoli în subordinea Ministerului Industriei Grele, printr-un ordin din 15 iulie 1959, instituţia a hotărât comasarea celor două, Mina şi I.M.S.-ul, de la 1 august 1959. Din acel moment, Şcoala profesională de ucenici a I.M.S. va fi cunoscută sub titulatura Grupul Şcolar I.M.S. şi va prelua toate localurile Grupului Şcolar Minier: Vila „Mirea”, transformată în „Casa pionierilor”, clădirea din strada Negru Vodă, nr.202, cunoscută sub numele „Casa Veche”, Casa „Edu” (atelierele de tâmplărie) şi imobilul din strada Dezrobirii, unde a funcţionat Şcoala Profesională nr.2.
• Cantina, dormitoarele, Serviciul Contabilitate, cabinetul directorului, clubul, biblioteca şi magaziile de alimente au fost grupate în vecinătatea localului nr.1, în imobilul de pe Negru Vodă, nr.123.
• Pe strada Dezrobirii au fost amenajate sala de meditaţie, iar la etajul localului, internatul.
• În „Casa Veche” (strada Negru Vodă, nr.202), preluată de la Grupul Şcolar Minier, s-au înfiinţat un cabinet de desen, un atelier de tâmplărie, două dormitoare şi o sală de clasă.
• Nu mai există nici imobilul din strada Istrate Rizeanu, nr.4, cunoscut sub numele „La Pompieri”, unde funcţionau un atelier de croitorie, unul de lăcătuşerie, patru săli de clasă şi două dormitoare. Pe acest amplasament, mult mai târziu, s-a construit clădirea în care astăzi îşi desfăşoară activitatea BCR Câmpulung.
• Internatul, spălătoria şi o crescătorie de porci s-au înfiinţat la imobilul din strada Braşovului nr.1, iar, în strada Fierarilor, nr.2, s-au amenajat trei ateliere, şcoala de lăcătuşerie şi un atelier de strungărie.
• Dormitorul fetelor funcţiona într-o clădire situată pe strada Traian, nr.62. „După formarea Grupului Şcolar s-a renunţat la clădirea de la Voineşti, de „La Lăzoiu”, şi cea de „La Şendroiu”, din apropierea varniţelor de la Valea Mare.”, conform monografiei şcolii, scrise de Mihai Cristudor şi Nicolae Moise.
Unul dintre interlocu-torii pe care i-am avut la realizarea serialului despre trecutul Uzinei ARO, Gheorghe Enache, din Lereşti, ne spunea că această maşină i-a fost pusă la dispoziţie de fabrică într-unul dintre cele mai fericite momente din viaţă. “Mi-au dat maşina când m-am căsătorit. Dacă mă vedea Naghi cu ea!”, povestea el zâmbind.
