Olga Moiceanu, coordonatoarea Compartimentului Protecţia Mediului Înconjurător de la ARO, începând cu anul 1987
Depozitarea şlamurilor galvanice sau eliminarea uleiurilor, de care Uzina ARO scăpa, pur şi simplu, dându-le foc, după ce erau anunţaţi, în prealabil, Pompierii, au reprezentat principalele probleme de mediu într-o perioadă în care producţia se situa înaintea protecţiei solului, a apei sau a aerului. Asta nu însemna că, în vremurile în care întreprinderea duduia, lipseau controalele de la Mediu ori de la Apele Române sau că nu se aplicau sancţiuni, numai că acest concept, de protecţia mediului, nu coincidea cu “paralizarea” unei activităţi industriale. Galvanizarea, Vopsitoria şi Uleiurile erau domeniile care dădeau cele mai mari bătăi de cap. Iniţial, şlamurile provenite de la Galvanizare au fost depozitate în containere închise, într-un loc prevăzut cu garduri şi lacăte, după care a fost adoptată o soluţie incomparabil mai bună, a unui depozit deschis, cu plasă şi acoperiş, care permitea evaporarea apei din reziduuri. Toate aceste amănunte le-am aflat de la inginera Olga Moiceanu, şefa Compartimentului Protecţia Mediului Înconjurător de la ARO, începând cu anul 1987. A avut o meserie grea şi riscantă. “Dar frumoasă şi aveam satisfacţie, la un moment dat. Decât să stau într-un birou… nu mi-a plăcut munca de birou.”, mărturisea aceasta. În cei 28 de ani, a existat şi o teamă, deoarece lucra cu substanţe al căror nume nouă, celor din afara acestui domeniu, ne dau fiori, dar, după cum ne spunea, asta era profesia pe care şi-a ales-o. Însă, finalul activităţii sale devenise obositor, din cauza controalelor foarte dese, a normelor drastice, a regulilor ce trebuia respectate şi a îmbunătăţirilor ce trebuia aduse în uzină, în condiţiile în care nu erau bani. “Trebuia să luptăm ca să iasă totul bine, pentru că ştiam că orice amendă ne-ar fi dat nu eram în stare s-o plătim.”, relata Olga Moiceanu.
Apele reziduale, tratate în ateliere, se evacuau în canalizarea menajeră
Olga Moiceanu, de fel din Braşov, şi-a cunoscut soţul în perioada studenţiei, la Iaşi, şi astfel a ajuns pe meleaguri muscelene. Aşadar, după absolvirea Facultăţii de Chimie Industrială, s-a stabilit la Câmpulung şi s-a angajat la ARO. Se întâmpla în anul 1975. Primii şapte ani i-a lucrat în cadrul Atelierului de Galvanizare, după care a urmat o perioadă de câţiva ani la Laboratorul Central. Pentru cei străini de ARO, în afară de Laboratorul Central, unde ajungeau toate piesele, unde erau vopselele, metalele şi unde se verifica absolut tot ce se aducea în uzină, fiecare secţie, care necesita acest lucru, avea propriul laborator. Galvanizarea avea laborator, care verifica băile, Vopsitoria, la fel, ca să punctăm cele două mari laboratoare ale întreprinderii.
Din 1987, şi-a desfăşurat activitatea în cadrul Compartimentului Protecţia Mediului Înconjurător, care era înfiinţat de câţiva ani. Înaintea inginerei Olga Moiceanu, compartimentul respectiv a fost coordonat de Rodica Oancea, ulterior, transferată la Policlinică. Compartimentul Protecţia Mediului Înconjurător era format din două laboratoare: Laborator Ape Reziduale şi Laborator Apă Potabilă, care era amplasat în afara uzinei, la pod, “La Herişanu”, cum este cunoscută zona, însă pe partea cealaltă. Spre Calea Marineşti, de la CESAR în sus, erau pompele care alimentau uzina cu apă potabilă.
În perioada sa de vârf, când se lucra pe trei schimburi, personalul compartimentului număra 12 angajate, împărţite între cele două laboratoare. La laboratorul amplasat în afara fabricii era verificată calitatea apei potabile, iar, în partea cealaltă, la Ape Reziduale, calitatea apelor care se evacuau din uzină, plus aerul şi solul, acesta din urmă, mai puţin. Din păcate, pentru că aşa erau condiţiile de lucru ale timpurilor la care ne referim, operaţiunile care intrau în sarcina angajaţilor de la Laboratorul de Ape Reziduale se realizau fără aparatură. “Mergeam şi constatam că cineva a vărsat o baltă de ulei, din ce cauză s-a întâmplat… Eram, într-adevăr, un organ de control şi, automat, întocmeam procese verbale de constatare, în vederea luării de măsuri.”, relata ing. Olga Moiceanu.
Apele reziduale erau tratate în diversele ateliere ale întreprinderii: Galvanizare, Tratament Termic Degussa, Vopsitorie, Sculărie, Presele (unde erau tot uleiuri) şi altele, însă cele enumerate reprezintă cele mai importante domenii, şi din acest punct de vedere, al Protecţiei Mediului. Este adevărat că, în acele vremuri, uzina nu avea un sistem mare de colectare a lor şi, atunci, se evacuau în canalizarea menajeră. Întreprinderea ARO avea două reţele de canalizare: una menajeră şi una pluvială, mai jos, mult mai adâncă, ce colecta apele meteorice. Şi acestea prezentau un grad de risc, pentru că, dacă uzina era murdară sau dacă apa provenită din ploi se scurgea din hale, trecând prin acoperişuri, şi antrena diferite substanţe, ajungea în reţeaua pluvială cu reziduuri.
Cei mai mari poluatori erau Galvanizarea, Vopsitoria şi Uleiurile
Canalizarea menajeră colecta de la grupurile sanitare din uzină, de la cantină şi staţiile de tratare ale atelierelor. “Din toate secţiile, intrau în menajeră, prin patru canale, şi mergeau mai departe, jos, la Staţia de Epurare de la Apa Sărată. Pluviala mergea în Râul Târgului, tot prin patru canale (CP1, CP2, CP3 şi CP4). A patra era jos, la Matriţe. Ca să nu avem probleme, am făcut, unde era parcarea de la ARO, un mare separator de produse petroliere. Sunt nişte camere în trei trepte, care se umplu cu apă şi rămâne produsul petrolier, care se trage într-o parte.”, ne-a prezentat Olga Moiceanu funcţionalitatea separatorului de produse petroliere, care există şi astăzi pe platforma unde erau parcate maşinile, la Poarta 1. “Cea mai mare poluare este cu produse petroliere. Cianura era tratată în Galvanizare, deci, nici nu se punea problema să iasă cianură sau altceva, ci ieşeau ape tratate. Dar produsul petrolier – era uzină de automobile, curgea acolo ulei, dincolo, motorină – în momentul în care ajunge pe râu, mor peşti. Aceasta este o poluare foarte gravă şi, atunci, s-au făcut separatoare de produse petroliere. La Garaj, de exemplu, era separator de produse petroliere.”, a continuat relatarea Olgăi Moiceanu.
Acest separator de produse petroliere a fost făcut spre finalul activităţii la uzină, după ce s-au înăsprit condiţiile impuse de Mediu. “Oricum, a fost costisitor, pentru că este foarte adânc, în funcţie de canalizare, ca să aibă cădere, să intre apele în ea.”, ne mai spunea aceasta. Activitatea sa a constat, printre altele, în verificarea canalelor pe stradă, moment în care era nevoie de oprirea circulaţiei. Erau patru canale, care se verificau, CM1, CM2, CM3, CM4. Cele două reţele, menajera şi pluviala, erau paralele şi nu aveau corespondent una cu cealaltă. Olga Moiceanu ne-a asigurat că ştie cel mai bine cum era realizată instalaţia de canalizare generală. “Că dintr-o greşeală se mai făcea o racordare, mai descopeream, se făcea modificarea… acestea au fost lucruri accidentale.”, a adăugat ea. “Galvanizarea intra la CM2. Unde era acel tanc mare, rezervorul, avea un filtru, care era sigilat. În momentul în care totul era tratat la bazin, ne chemau şi luam probă. După ce laboratorul lor termina tratarea, veneam şi luam şi noi probă şi, dacă ne ieşea bună, abia atunci rupeam sigiliul şi dădeam drumul la apă.”
Întrebată dacă, în trecut, se polua mai mult în Câmpulung, din cauza întreprinderilor locale, Olga Moiceanu ne-a răspuns zâmbind cu amărăciune: “Se muncea mai mult, nu se polua mai mult. Iar Mediul nu ne ierta.” Mai erau scăpări, dar nu atât de grave, încât să intre în categoria accidentelor de mediu. De exemplu, Matriţele poluau, poate, prin operaţiunile de şlefuire, cu pulberi, dar problemele de mediu de aici erau insignifiante. În schimb, cei mai mari poluatori erau Galvanizarea, Vopsitoria şi Uleiurile. “Noi luam uzina de sus, de la Poarta 2 (unde sunt blocurile ARO), şi mergeam până la Matriţe. Zilnic, făceam doi kilometri, dus-întors. Aveam nişte canciocuri, fiindcă trebuia să ridicăm capacele de pe stradă, şi luam probe. A fost un sport. Am ridicat canale, pe ploaie şi vânt, dar asta a fost munca noastră. O parte din fete ducea probele, altă parte rămânea ca să facă analizele. În timp, totul s-a deteriorat, aparatură nu s-a mai adus, n-aveam cu ce face analizele.”, a continuat Olga Moiceanu.
Depozitarea în containere închise a şlamurilor provenite de la Galvanizare, înlocuită cu un bazin deschis
Conceptul de protecţia mediului la ARO a fost implementat destul de târziu, pe la începutul anilor ’80, deci, după aproape patru decenii de funcţionare. “Prima dată, a aparţinut de Mecanicul Şef. Problema la Mecanicul Şef era următoarea: noi constatam, de exemplu, că acolo era defectă o pompă sau că s-a înfundat un canal. Trebuia să-i comunic şefului meu, care îmi spunea: “N-am timp să-ţi trimit acum oamenii.” Şi atunci ne-au mutat de acolo la Organizare. Am lucrat cu domnul Voicu.”, a completat aceasta. Într-un final, s-a creat un compartiment, care a aparţinut de Protecţia Mediului şi colabora, plus că era controlat de cei de la Agenţia de Protecţia Mediului. “În fiecare lună, şi de două ori pe lună, erau controale de la Agenţia de Protecţia Mediului şi, în plus, veneau şi cei de la Apele Române. Ei veneau mai rar. Ne-au impus condiţii de mediu, ce să facem.”, a continuat aceasta.
Un inconvenient al acelor timpuri îl reprezenta depozitarea şlamurilor provenite de la Galvanizare, secţie pusă în funcţiune în perioada 1975-1976. Ei bine, toate aceste şlamuri din Galvanizare, care astăzi poartă denumirea de “substanţă istorică”, foarte des utilizată în contextul neutralizării întreprinse de noul proprietar pe fosta platformă industrială, erau depozitate în spatele Recepţiei, în capătul uzinei, spre Dealul Măgura, într-un depozit deschis. Iată cum a fost adoptată această soluţie. “Noi am ajuns la concluzia că aceste şlamuri care ieşeau din Galvanizare conţineau 70% apă. Normal, pentru că erau apele din băile galvanice, care erau tratate cu sodă, cu hipoclorit, deci, se elimina cianura, era descompusă, iar celelalte metale erau în aşa fel tratate, încât se formau nişte sedimente, nişte săruri, în acest şlam. Şlamul este ca un nisip cu apă. Dacă le depozitam în containere închise – aşa am început, cu nişte depozitări în containere închise, într-un spaţiu special amenajat, închis cu tot felul de garduri şi lacăte – nisipul rămânea la fund, iar deasupra, apa, care devenea corozivă, pentru că era sodă, era acid. Am făcut un alt depozit (60-80 de metri cubi), dar deschis, doar cu acoperiş, ca să nu plouă în el şi să fie foarte bine aerat. Atunci, rămânea ca un nisip, plus că îi scădea şi volumul, căci asta ne înnebunea pe noi, volumul. La un moment dat, scoteam nu ştiu câte butoaie. Ce facem cu ele?”, sunt amănunte interesante aflate de la ing. Olga Moiceanu.
Foraje la adâncime, pentru a se constata, dacă, în ipoteza spargerii unui container, cianura ajunge în pânza freatică
Aceste şlamuri de la Galvanizare au ajuns şi la Baia de Arieş, unde se realiza scoaterea aurului cu ajutorul cianurilor. Aşadar, nu este deloc o noutate procedeul care a generat în zilele noastre atâtea proteste, în minele de aur folosindu-se, iată, şi reziduurile de la Uzina ARO, care avea o mare problemă cu depozitarea lor. “Am dus, o perioadă, la Baia de Arieş şi foarte bine a fost, fiindcă scăpam de ele. După aceea, am dus aproximativ 16 tone şi la Arpechim şi, până la urmă, am rezolvat noi cu acest bazin nemaipomenit, de care chiar mi-e dor să-l văd.”, mărturisea Olga Moiceanu.
“Bazin descoperit” este impropriu spus, deoarece amenajarea are un acoperiş, iar lipsa pereţilor permite aerisirea spaţiului respectiv. Era închis cu plasă, pentru a împiedica pătrunderea vreunui animal sau om, şi prevăzut cu gard. “Acolo unde sunt depozitate aceste “substanţe istorice”, în două locuri am făcut foraje, la adâncime, ca să vedem dacă, Doamne fereşte, se sparge vreun container, să nu ajungă cianura în pânza freatică.”, este o informaţie extrem de interesantă aflată de la coordonatoarea Compartimentului Protecţia Mediului de la ARO. De la plecarea sa din uzină, din 2003, din câte bănuieşte, nu s-a mai făcut analiza. Un lucru pe care, în caz de vreo nenorocire, îl vor afla angajaţii de la Staţia de Epurare.
Depozitul există şi astăzi, căci noul proprietar al fostei platforme industriale nu avea ce să-i facă. Dar, după cum ne-a asigurat Olga Moiceanu, bazinul este făcut în condiţii bune. Tot de la şefa compartimentului amintit am aflat şi ce este în realitate “sarcofagul cu cianură”, care este, de fapt, cianură tratată, aflat lângă depozitul “descoperit”. “Dar fiind acolo şi o serie de metale, cadmiu, cupru, fier, crom, automat, este toxic. Nu ne aruncam în toată uzina cu astfel de şlamuri.”, ne-a explicat aceasta vecinătatea celor două amenajări: depozitul şi “sarcofagul”. Primul este mai bun decât cel de-al doilea, pentru că nu mai are apă, iar nisipul rămas nu atacă nimic. Relatarea Olgăi Moiceanu se referă la ceea ce s-a întâmplat până în 2003, neavând cunoştinţă dacă, după anul respectiv, s-a mai băgat sau nu ceva în acel depozit.
Şi în acele timpuri s-a încercat o neutralizare, termenul cel mai des folosit, în prezent, de operatorii de deşeuri. “Poate, astăzi există nişte metode. Şi noi am încercat. Ne-am dus, pentru recuperarea metalelor grele, la Baia Mare. Era un Institut pentru metale neferoase. Au recuperat cupru, cadmiu. Eu cred că acum se încearcă metoda aceasta de recuperare, refolosire mai mult, fiind şi aparatură mai multă.”, a conchis aceasta. Din păcate, la ARO nu s-a reuşit modernizarea nici a Galvanizării, nici a Vopsitoriei, deşi normele s-au înăsprit, plus că la patru ani, odată cu schimbarea conducerii ţării, s-au adus modificări ale Legii Apelor şi Mediului.