Astfel au fost conduşi Georgel Lovişteanu şi Ion Nania să viziteze Armata de Teracotă de la Xian. Aşa îşi exprimau chinezii aprecierea pentru munca românilor
„Băieţi, acesta este viitorul, de aici o să ieşiţi la pensie!”, erau cuvintele cu care tinerii adunaţi în sala de şedinţe a partidului au fost încurajaţi, la angajare, de Victor Naghi. Georgel Lovişteanu păstrează şi astăzi în amintire acel discurs mobilizator al directorului fabricii, în care ar fi trebuit să se încheie activitatea lui, în momentul pensionării. „Uite că nu s-a întâmplat aşa. Naghi a fost o mână de fier. Cum era oraşul atunci! Fiindcă ţinea şi la Câmpulung, şi la uzină. După ce a plecat…”, viitorul lui ARO n-a mai însemnat decât şapte ani, până la Revoluţie. Naghi a ţinut în frâu un colectiv impresionant de angajaţi pe a căror instruire a insistat permanent. Multe dintre cadrele cu rol de conducere la nivelul secţiilor erau pregătite în cadrul facultăţilor muncitoreşti. Altele proveneau din armată. Cei de care armata se dispensa au fost angajaţi ca maiştri în uzină, fiind nevoie de personal care să se impună în faţa muncitorilor. ARO a fost o tradiţie şi în familia lui Georgel Lovişteanu. Soţia a lucrat la uzină 25 de ani, el, 26, fiind întrecuţi, ca vechime în muncă, de mama soţiei, astăzi în vârstă de 84 de ani, fostă lucrătoare la Vopsitorie.
Produsele de lux nu puteau fi cumpărate decât cu bani convertibili în dolari
Tehnicienii musceleni, care au avut prilejul de a lucra în China, o ţară care i-a primit şi i-a tratat bine, au beneficiat de un regim preferenţial inclusiv în ceea ce priveşte locurile pe care le puteau frecventa pentru cumpărături. Localnicii nu aveau acces în marile magazine, unde se găsea o marfă diferită de cea comercializată pentru populaţia băştinaşă. De pildă, o cămaşă chinezească, din cele exportate în România, pe teritoriul ţării producătoare nu se găsea decât în shop-uri. Banii chinezeşti, renminbi, erau de două feluri, „verzi” şi „roşii”. Cei „verzi” erau convertibili în dolari, iar cei „roşii” reprezentau moneda folosită uzual de locuitori, fără posibilitatea de a fi transformată în valută. Românii beneficiau de o cartelă, care înlocuia banii „verzi”, dar nu puteau cumpăra cu ea orice. Dacă voiau să cumpere o haină de blană pentru soţii, exclus să folosească pentru plată cartela, ci achitau cu bani „verzi”. Altfel spus, produsele considerate de lux nu puteau fi achitate decât cu renminbi convertibili. La fel, o sticlă de whisky de import nu putea fi luată cu cartela. Chinezii aveau propriul whisky, dar pentru o băutură branduită la nivel mondial doritorii trebuiau să scoată din buzunar „verzii”.
Un depozit din Shanghai, rezerva de mâncare a Chinei timp de cinci ani
Interlocutorul nostru nu s-a putut obişnui cu bucătăria chinezească, întrucât conţinea preparate mult prea diferite de mâncărurile tradiţionale româneşti. „La început a fost greu. Când am plecat din ţară, aveam 76 de kilograme şi acolo ajunsesem la aproape 50, fiindcă nu mâncam. Nu puteam să mănânc.”, şi asta din cauza unor tabieturi ale chinezilor care făceau să dispară pofta de mâncare a mesenilor. Nu se găsea pâine, care era înlocuită cu orez, alimentul de bază. Pentru români se preparau nişte chifle foarte mici, din făină de grâu, care erau gustoase. Când erau nevoiţi să întreprindă deplasări, care se făceau pe distanţe mari, evident că nu puteau pleca cu pacheţelul la ei. Dimineaţa serveau un mic dejun săţios, având bucătărie la hotel, la capătul culoarului.
Altă mare deosebire de România anilor ’80, când criza golise dramatic galantarele magazinelor alimentare, consta în faptul că produsele, începând cu carnea, până la cele mai nebănuite fructe, erau din belşug. La Shanghai, Georgel Lovişteanu a intrat într-un depozit frigorific, desfăşurat pe o întindere de trei hectare. „Pe timp de război, ţinea China pe mâncare cinci ani.”, le spunea muscelenilor translatorul, vorbitor a 11 limbi, toate învăţate de la televizor. Se descurca atunci când comunica cu nemţii, polonezii, italienii, românii, ungurii, etc. Revenind la ceea ce se găsea în vitrinele marilor magazine, unde accesul era limitat populaţiei majoritare, iarna, în China puteai cumpăra căpşuni, cireşe ş.a.m.d.
În semn de mulţumire, chinezii făceau cinste cu o masă sau cu o vizită la un obiectiv turistic
Chinezii erau foarte amabili cu ai noştri şi, ca să-şi exprime gratitudinea pentru serviciile prestate, îi duceau la restaurant sau la un obiectiv turistic. De exemplu, la Muntele Parfumat, Palatul de Vară, Palatul de Iarnă. „Dacă erau mulţumiţi de tine, când se termina lotul de maşini, ofereau o masă.”, a continuat relatarea tehnicianului. La ospăţ erau invitate toate rubedeniile gazdei, ca să-i cinstească aşa cum se cuvine pe prietenii români. Nu puteau să le facă alte cadouri, cel mult nişte bibelouri, suveniruri de valoare neînsemnată. Dar gestul conta şi unii dintre specialiştii care au lucrat în China le păstrează şi astăzi în sufrageriile caselor, ca amintire a unor vremuri frumoase.
Ca dovadă a respectului chinezilor faţă de echipele detaşate de la ARO, Georgel Lovişteanu ne-a relatat cum a fost condus el, împreună cu inginerul Ion Nania, ca doi miniştri, la Xian, unde a fost descoperită „Armata de Teracotă”, cei peste 8.000 de soldaţi, cai şi care în mărime naturală. „Ne escortau o maşină în faţă şi alta în spate. Pe mijlocul şoselei era o bandă trasată cu dungă galbenă, şi pe dreapta, şi pe stânga, pe care nu mergeau decât preşedintele şi coloanele oficiale. Şi pe aceea ne-au dus 8 kilometri, de la artera principală până la obiectivul turistic.”, povestea el. Chinezilor le era drag să se pozeze cu românii, lucru care se vede din albumul de fotografii, pe care naratorul nostru îl răsfoieşte când vrea să-şi amintească de China. Regretul lui Georgel Lovişteanu este că nu are nicio fotografie din timpul vizitelor – şi n-au fost puţine – la Marele Zid Chinezesc, din cauză că i s-a distrus filmul. „Cred că am făcut 70 de drumuri. Timp de şase luni, am stat la Beijing, la Ambasadă. Când veneau din ţară tot felul de delegaţii de la întreprinderile care aveau contracte cu China, aveam un microbuz cu nouă locuri şi plecam la Marele Zid Chinezesc.”, ne mai spunea acesta.
Sâmbăta şi duminica, nu lucrau. Se ocupa să le umple timpul liber ambasadorul României în China, Angelo Miculescu, socrul lui Adrian Năstase. „Un om foarte de treabă, fost voleibalist de performanţă, a jucat la Rapid. Sâmbăta şi duminica, mergeam la ambasadele socialiste şi jucam volei.”, a precizat Georgel Lovişteanu. Angelo Miculescu era în putere şi juca foarte bine, având rolul unui antrenor. În China, ambasadele ţărilor comuniste din Europa erau grupate. La fel şi ambasadele din Africa. Singura ambasadă aflată la distanţă de 10-15 kilometri de Beijing era cea a Rusiei, care avea acolo spital, şcoală şi bază militară. În anul lucrat în China s-au alăturat tehnicienilor trimişi de la ARO odată cu interlocutorul nostru Nicu Arsu şi Ilie Necula. Trei luni au lucrat împreună, după care Georgel Lovişteanu şi ceilalţi s-au întors acasă.
A făcut parte din echipa de la Arpechim detaşată în Kuweit, la construcţia unei rafinării
În 1997, când interlocutorul nostru a plecat de la ARO, restructurările începuseră să împuţineze personalul, fiind păstraţi câţiva în fiecare sector. La Control, nu puteau exista 10 controlori la 20 de mecanici. „Noi eram la tactul final, unde ieşea maşina pe banda de montaj şi pleca în probe.”, afirma Georgel Lovişteanu.
La aproape trei ani distanţă după ce a părăsit Uzina ARO, a lucrat în Kuweit, ca membru al unei echipe de 22 de lucrători de la Arpechim, detaşaţi în emiratul arab, la construcţia din temelii a unei rafinării. În timpul războiului dintre americani şi irakieni, a fost bombardată o rafinărie în Abdali, situată în vecinătatea graniţei cu Irak. Între cele două state era o fâşie de aproximativ opt kilometri, care nu aparţinea niciunuia dintre ele. Intervenţiile irakienilor, care au început să foreze inclusiv în zona liberă, au declanşat un veritabil conflict, cu participare americană, care, printre altele, a avut drept consecinţă distrugerea unei rafinării în zona amintită. Georgel Lovişteanu a fost implicat în partea de construcţii metalice, lucrând, pe parcursul unui an şi două luni, cât a durat ridicarea unităţii industriale, ca sudor autogen.
Românii au locuit într-un campus de aproximativ 1.000 de persoane, din care 800 erau numai indieni. Unii dintre ei trăiseră, până la 20 şi ceva de ani, în condiţii atât de primitive, încât nu ştiau să se încalţe. Proveneau din colonii extrem de sărace, în care încălţămintea nu se număra printre bunurile deţinute de o familie. Prin urmare, românii au rămas năuciţi când au văzut că bărbaţi tineri, sub 30 de ani, nu ştiau în ce picior să bage bocancul stâng sau, după caz, pe cel drept.
Prin Crucea Roşie, erau trimişi pe şantiere, pentru diverse munci (în general, munci grele), care să le asigure mijloacele de existenţă. Temperatura, povestea Georgel Lovişteanu, ajungea şi la 60 de grade Celsius. Umiditatea, de asemenea, era la un nivel ridicat. Când gradele din termometre depăşeau pragul suportabil, lucrătorii erau trimişi în campus. Acolo aveau nişte barăci din aluminiu cu ferestre din termopan, prevăzute cu plasă pentru ţânţari. Camerele erau dotate cu frigider şi răcitoare de apă. La fel, lucrul se întrerupea când se simţea gaz în atmosferă. „Acolo, protecţia muncii era individuală. Dacă te prindea fără cască şi fără ochelari, prima dată erai notat într-o evidenţă. A doua oară, îţi lua permisul de muncă. Intrai ca într-un penitenciar: n-aveai voie cu ţigări, cu cuţit. Ţi se făcea control corporal de către pază.”, povestea Georgel Lovişteanu, cu precizarea că aceste rigori se aplicau mai mult indienilor şi mai puţin românilor. Ai noştri aveau maşină separată de cea a indienilor, care călătoreau spre şantier cu alt autobuz. „Erau mulţi filipinezi şi pakistanezi, care aveau rolul de superviser, maiştri şi ingineri. Sirienii erau folosiţi la săpături de adâncime, iar un fel de fierari betonişti erau cei din Bangladesh şi Egipt, pe utilaje (macarale, vole). Noi, românii, eram la construcţii metalice, în colaborare cu egiptenii, care stăteau plecaţi şi câte douăzeci de ani. Erau foarte săraci şi, faţă de noi, aveau salariul mic. Porneau de jos, de la simpli muncitori, şi se specializau pe şantier. După doi-trei ani, deveneau şefi de brigadă, apoi maiştri (erau meseriaşi foarte buni numai în ţevărie: instalaţii de gaz, apă, petrol, păcură). Se lucra foarte mult în conducte de fibră de sticlă. Erau conducte care aveau diametrul şi de doi metri, pe care se scurgeau reziduurile. Asta pentru că petrolul nu era extras pur, ci cu sulf, cu pământ, etc., şi, prin anumite procedee, se separa de ce era rău.”, ne-a descris Georgel Lovişteanu experienţa din Kuweit, de acum 15 ani.
Activitatea lui Georgel Lovişteanu la Arpechim s-a încheiat după un an şi jumătate.