Ambasada le-a interzis muscelenilor să se apropie de zonele vestite pentru traficul de droguri, în care nici Poliţia nu intra
Columbia rămâne o experienţă pregnantă pentru tehnicienii de la ARO detaşaţi pentru asistenţă tehnică şi service în această parte a lumii. Printre aceştia s-a numărat Gică Bomboşi, care a lucrat în America de Sud doi ani fără cinci zile, în intervalul 1979-1981. Când a ajuns el în Columbia, şef de service era inginerul Vasile Samson, care ne-a fost descris astfel: „Un om excepţional, un român adevărat, înzestrat cu toate calităţile. Un om cu care îţi era mai mare dragul să lucrezi şi să mergi undeva, atât de frumos vorbea şi se comporta.” Din păcate, sub conducerea inginerului Samson a lucrat mai puţin, în perioada de început a şederii sale, deoarece a fost înlocuit cu Rică Frântu, fratele directorului tehnic Victor Frântu. Dar cât l-a prins pe Vasile Samson în Columbia, Gică Bomboşi, ca şofer pe maşina de service, a făcut, împreună cu acesta, un raid prin toată ţara. „O lună, toată Columbia am umblat-o împreună cu el. Am fost cu el până la Buenaventura, în partea cealaltă a ţării, la Pacific. …Mafioţi, cu droguri… Nu ne băgam noi. Erau zone în care aveau maşini, care se numeau Guajira. Ne spuneau cei de la Ambasadă: „Nu aveţi ce căuta acolo!” Era prăpăd. Erau zone în care nici Poliţia nu intra. Se ocupau cu droguri… culturi de marijuana, n-aveam voie să intrăm acolo.”, povestea Gică Bomboşi. Inginerul Samson era un om integru. Dacă se întâmpla, în vizitele pe la service-uri, ca muscelenii să fie invitaţi să ia prânzul împreună cu columbienii, acesta, foarte politicos, refuza. „Nu vă supăraţi, dar nu putem să mergem.” Găsea motive, se scuza elegant. „Ce facem noi aici? Ne compromitem?”, îmi spunea el. Mergea la toate atelierele, se interesa de maşini, de ce au nevoie, cunoştea mersul lucrurilor. El a băgat în Columbia ARO 10.”, relata fostul tehnician.
Tatăl său, invalid de război, a obţinut la M.I.C.M. anularea contractului cu o întreprindere din Braşov
Gică Bomboşi, şi el muscelean get-beget, s-a născut în comuna Valea Mare Pravăţ, în Bilceşti, în partea de Răsărit a satului, lângă apă, în apropierea intersecţiei Boteni-Târgovişte. Clasele I-IV le-a urmat la Şcoala Bilceşti, situată la o distanţă de aproximativ cinci kilometri de casă, iar clasele V-VIII, la Şcoala Valea Mare, unde, de asemenea, mergea tot pe jos, îndurând gerul şi poleiul iernii, ploile toamnei şi un drum anevoios, lung de 7 kilometri. Gică Bomboşi a făcut parte din prima promoţie de absolvenţi ai şcolii generale cu opt clase. „Pe distanţa cuprinsă între locul în care m-am născut, chiar lângă strada care merge la Târgovişte şi la Boteni, în sus, spre Bilceşti, în trei sute de metri, s-au născut 17 copii, din care patru fete, restul băieţi, în şase familii. În aproape fiecare familie erau câte trei copii.”, povestea, pentru început, Gică Bomboşi. Dintr-o familie cu trei copii, toţi băieţi, provine şi interlocutorul nostru. După finalizarea celor opt clase ale Şcolii Generale, a urmat Şcoala Profesională, de trei ani, la Fabrica de Scule Râşnov – F.S.R. Părinţii lui Gică Bomboşi au semnat un contract cu o valabilitate de trei ani, pentru şcolarizare, cu o întreprindere din Braşov, unde tânărul a fost angajat ca lăcătuş mecanic. Întreprinderea „Răsăritul”, unde a fost încadrat proaspătul absolvent, era axată pe fabricarea de cărămidă. „Tata, fiind invalid de război, a mers la Bucureşti, la Ministerul Industriei Construcţiilor de Maşini – M.I.C.M. şi a reuşit să-mi anuleze contractul.”, ne spunea el.
În anul 1968, a fost angajat la Întreprinderea Mecanică Muscel, la Secţia 1260 Montaj General. „După două zile de acomodare, în care am fost repartizat la tactul 7, cu Nae Măndescu, am rămas singur şi montam la M461 capotă motor, bară faţă şi sistem de acceleraţie. Era binişor, dar aveam categorie mică şi eram plătit în acord, dar în brigadă. Câştigam foarte puţin.”, a continuat acesta. 15 zile din lună lucra câte 12 ore. „12 ore lucram, 12 ore stăteam, în funcţie de cererea de maşini. Nu a durat mult, aproximativ un an, pentru că mi-a venit ordin de plecare în armată. Armata am făcut-o la Braşov, la comandament, la Vânători de Munte, la specialitatea Comenduirea şi Îndrumarea Circulaţiei – C.I.C. După perioada de instrucţie, am fost repartizat la atelierul mecanic. Am fost şi la munci agricole, la Sânnicolau Mare, de asemenea, la multe aplicaţii, dar cea mai grea a fost la polul frigului, Huedin.”, a adăugat el. Per ansamblu, Gică Bomboşi îşi aminteşte cu plăcere de momentul satisfacerii stagiului militar, despre care ne-a mărturisit că a fost o perioadă frumoasă a vieţii sale.
După ce a căpătat experienţă, când prezenta maşinile C.T.C.-ului, controlorii le admiteau din prima probă
Lăsat la vatră, s-a reîntors la fabrică şi a optat tot pentru Secţia 1260, dar la Atelierul Probe (rodaj). „Atelierul, fiind sub Secţia 1224, era unul foarte mic, în care intrau 7-8 maşini. Maistrul Petre Şerban mi-a dat probă de lucru să înlocuiesc discul de ambreiaj la un M461. În urma probei, am primit categoria a IV-a.”, categorie care i-a fost de folos pentru accederea la Şcoala de Maiştri, cu care şi-a completat pregătirea profesională. Pe atunci, nu i-a fost deloc uşor, deoarece toate operaţiile pe care le executa la maşină se desfăşurau sub cerul liber. Maşinile veneau de la Montaj cu prelate de serviciu, scaune de serviciu, cu apă în instalaţia de răcire, fără baterii. „Ţin minte că am prins o perioadă grea, cu timp ploios, şi am înlocuit la o maşină 12 cutii de viteze, din cauză că apăruse defecţiunea de zgomot pe liber (angrenaj) şi zgomot în reducere în treapta a IV-a. Când mergeai cu maşina şi reduceai viteza, făcea un zgomot, brrrr… „Schimbă cutia!”, cerea Controlul. Dar era acceptabil, deoarece lucram în acord individual. La sfârşit de lună, făceam pontajul şi eram plătit în funcţie de automobilele admise şi de agregatele schimbate.”, ne mai spunea acesta.
După o vreme, au fost mutaţi lângă „rotundă”, cum se numea locul în care se făceau încercările maşinii în viraje, întrucât s-a construit Secţia Motor Nou. Situaţia s-a schimbat în bine, pentru că angajaţii beneficiau de 10 rampe acoperite, vestiar şi o sală de mese. În evoluţia fabricii câmpulungene, a apărut ARO 24 şi s-a renunţat la M461, iar noile autoturisme veneau mai complete. Trecuse ceva timp de la angajare, Gică Bomboşi căpătase experienţă, iar, când prezenta maşinile C.T.C.-ului, controlorii le admiteau din prima probă. „De asemenea, executam autoturisme de probe şi expoziţii. Parcurgeam câte 1.000 de kilometri pe drumurile publice, după care le prezentam la C.T.C. Odată primit avizul Controlului, le prezentam Inspectoratului General de Stat – I.G.S., apoi predam maşina Atelierului Finisări. Dar şi de aici am fost mutaţi cu atelierul, pentru că a fost realizată calea ferată în uzină.”, preciza naratorul nostru. Astfel, Gică Bomboşi şi colegii săi au ajuns lângă Atelierul Finisări, unde aveau condiţii bune: rampe cu uşi metalice, baie, vestiar, sală de mese în atelierul amintit.
Pe aeroportul din Madrid a nimerit în mijlocul unei greve a hamalilor
În continuare, Gică Bomboşi ne-a povestit o întâmplare petrecută în primăvara anului 1979, când s-a trezit cu fratele său, pe care îl ştia plecat în Columbia. În acea zi, efectuase rodajul de 15 kilometri pe pistă la un ARO 243 de Ungaria şi aştepta să intre la rampă. Se ocupa de reglaje şi strângeri la autoturism, când, la un moment dat, a observat că vine spre el un bărbat cu mustaţă, bine îmbrăcat. „Era fratele meu, pe care eu îl ştiam în Columbia. Dar el a venit fără să fim anunţaţi.”, relata Gică Bomboşi. „Am discutat cu el şi a zis că nu s-a mai simţit bine, de aceea, a cerut să se întoarcă acasă. A luat un taxi de la aeroport, care l-a adus până la el la bloc. Mi-am luat două zile din concediu, pentru a-l ajuta să întreprindă demersurile necesare la întoarcerea din străinătate. În acea zi, am mers cu el la Serviciul Export din uzină, unde i s-a făcut delegaţie şi, cu maşina mea, am plecat la Piteşti, la AutoDacia, ca să-şi facă decontul. În ziua următoare, dimineaţa, am plecat cu el la Bucureşti, cu o maşină de probe din uzină. Acolo, a predat paşaportul şi şi-a rezolvat toate problemele.”, povestea Gică Bomboşi cum au decurs lucrurile.
Interlocutorul nostru avea şi el actele perfectate pentru Columbia, dar n-a fost posibilă plecarea celor doi fraţi în afară, în acelaşi timp. După câteva zile, Gică Bomboşi a mers la Bucureşti, împreună cu inginerul Ion Chingaru şi tehnicianul Ion Dafina (colegul de muncă, propus şi el pentru Columbia; a decedat, între timp), pentru a rezolva chestiunile obligatorii înaintea deplasării în America de Sud: vaccinul antiholeră, la Spitalul „Victor Babeş”, paşapoartele ridicate de la Serviciul Paşapoarte, de la un funcţionar pe nume Bica – devenit subiect de glume în uzină, atât de cunoscut era pentru cei care asigurau asistenţă tehnică în afară – şi rezervare la avion pe ruta Bucureşti – Madrid – Bogota. La întoarcere, cei trei au făcut o oprire la AutoDacia, pentru a încasa drepturile băneşti (diurnă şi cazare), pentru două luni.
În ziua următoare, Bomboşi şi Dafina au ajuns, cu o maşină de la Export, la Aeroportul Otopeni, de unde au avut zbor către Madrid. „Aici am făcut o pauză de 12 ore, deoarece era în grevă personalul (hamalii) care deservea aeroportul. Am stat în aeroport, cu toate că ni s-a oferit „accommodation”. Într-un sfârşit, a fost anunţat zborul spre Bogota, la poarta 4.” Nici acum Gică Bomboşi n-a uitat ce senzaţie l-a încercat când a traversat tunelul ca o sală de cinema, în drum spre avion, un Boeing 747, cel mai mare la acea vreme. „Am fost conduşi de stewardese, după locurile pe care le aveam pe bilet, în spatele avionului, la coadă. Mai erau lângă noi unii cu ochi mici, asiatici. După opt ore de zbor, am făcut escală în Puerto Rico şi, de acolo, am mai zburat încă patru ore până la „El Dorado” din Bogota. Aici am fost aşteptaţi de câţiva dintre băieţii care erau acolo, după care ne-am îndreptat spre Hotelul „La Magdalena”, unde aveam cameră rezervată. În ziua următoare, am fost repartizat de domnul inginer Vasile Samson la C.E.A., iar Dafina, la firma lui Alberto Franco.”, sunt amănunte interesante despre călătoria în Columbia.
După ce a fost căutat de o necunoscută şi fratele ei înarmat, a plecat din Bogota
La Hotelul „La Magdalena”, hotelul românilor, unde erau cazaţi nu numai tehnicienii, ci şi cei veniţi în delegaţii, din România, nu a stat prea mult, deşi preţul de cazare era bun şi, ca bonus, avea micul dejun inclus în preţul camerei. Motivul pentru care a fost nevoit să părăsească acest loc: patronul a vândut hotelul, iar cumpărătorul a urcat tarifele. Colegul Mircea Adam, căruia i se spunea „Baronu”, a găsit alt spaţiu de cazare acceptabil, Hotelul „Comendador”. Într-una din zile, după ce a venit de la service, Gică Bomboşi, care împărţea camera cu Ion Dafina, l-a invitat pe „Baronu” la ei, ca să bea ceva împreună. „Deodată, ţârrr, telefonul. N-am răspuns nici eu, nici Dafina, ci a răspuns „Baronu”. „Băi, este o tipă care vrea să vorbească cu „Boboci”. Vorbeşte Gheorghe!”, mi-a zis el. Şi am vorbit. Dar ea îmi zicea pe numele fratelui. Cum nu ştiam să vorbesc, i-am spus doar că nu este. Ea, nu. L-am rugat pe „Baronu” să discute el, a şuşotit vreo cinci minute, după care a zis: „Este o prietenă a lui şi te aseamănă la voce cu el. Vrea să ne întâlnim la ora 17.00, la cofetăria de la Cinematograful „Radio City”. Am mers pe jos, fiindcă era aproape de hotel şi, într-adevăr, eram aşteptaţi la locul respectiv. Eram aşteptaţi de o tânără foarte frumoasă, la aproximativ 25 de ani, însoţită de un bărbat de circa 35 de ani, mustăcios, ars de soare, de talie mijlocie. Acesta s-a prezentat ca fiind fratele ei. Femeia ţinea în braţe un bebeluş de patru-cinci luni, alb la faţă, cu ochi negri. Eu nu am zis nimic, a vorbit „Baronu” şi am înţeles că sunt din Cali, un oraş la 1.000 de kilometri de Bogota. „Baronu” le-a explicat că suntem italieni şi el o să revină, căci este plecat, din cauza unor probleme la firmă, în Italia. Pe când stăteam la terasă, a venit o tânără, care a zis: „A la orden” (la ordinul dumneavoastră). Aceasta era vorba lor, oriunde mergeau prin magazine. Tipa a cerut o Coca Cola şi un fel de pateu, iar noi, câte o bere. Odată cu comanda, a adus şi nota de plată, pe care a luat-o fratele ei, ca s-o achite. Cum stătea pe scaun, a luat dintre picioare un diplomat, căci acolo avea banii. L-a pus pe masă, l-a deschis şi ce credeţi că avea pe lângă acte şi bani?! Un pistol cât diplomatul de mare! Poate era cu amortizor. A plătit, a închis diplomatul şi l-a pus iar între picioare. „Baronu”, fiind curios, a început discuţia despre pistol, care, după câte spunea columbianul, era de calibru 38 şi putea perfora blocul motor al unui autoturism. Vă daţi seama ce a fost pentru mine, în 15 minute, am fumat şase ţigări! Ne-am luat „la revedere” şi ne-am despărţit. A fost o perioadă critică pentru mine, nu mai puteam să dorm, îmi era teamă să mai ies prin oraş. Dar este un proverb care spune că: „La barza chioară îi face Dumnezeu cuibul”.”, este incidentul petrecut după o lună de şedere a lui Gică Bomboşi în Columbia.
La ei nu se lucra sâmbăta şi duminica. Sâmbăta, muscelenii erau obligaţi să meargă la Ambasadă. „Aveam maşină de service, mai stăteam pe la Agenţie, mai jucam tenis. Consulul şi consilierii erau nişte oameni foarte cumsecade. Aşteptam să ne dea CEC-ul cu valoarea diurnei şi cazarea pentru luna respectivă, ziarele din ţară, telexuri cu cine mai vine, cine mai pleacă, fiind interesaţi să aflăm veşti noi, diferite sesizări din teritoriu, scrisori din ţară.”, a continuat acesta. La sfârşitul discuţiei, consilierul de la Agenţia Economică i-a anunţat pe ai noştri că sunt probleme în oraşul Pereira şi că patronul de acolo a solicitat doi tehnicieni. Atunci, şeful de service, inginerul Vasile Samson, i-a nominalizat pe Gică Bomboşi şi pe Tiberiu Ciolan, care nu prea aveau de lucru la C.E.A., nemaifiind multe maşini în garanţie. „De acord, ne ducem acolo.” În gândul meu… „Doamne, bine că plec din Bogota!”. Asta s-a întâmplat într-o zi de sâmbătă, am pregătit maşina, iar duminică am şi plecat, împreună cu nea Tibică, spre Pereira.”, ne-a relatat acesta cum a „scăpat” de Bogota.