După o agonie de două săptămâni, generată de infecţia ce a urmat unei operaţii de apendicită, tehnicianul Sevastian Miloiu şi-a dat ultima suflare în faţa a doi dintre colegii detaşaţi, în urmă cu 33 de ani, în Columbia. Gică Bomboşi şi Ion Ristea, cărora le venise rândul să facă de pază la uşa salonului în acea zi tristă, au fost martorii morţii lui Miloiu, un bărbat în floarea vârstei, la 42 de ani. Bietul om a fost supus unei intervenţii chirurgicale de apendicită, la o clinică medicală de „mâna a doua”, cum s-a exprimat Gică Bomboşi, colegul aflat astăzi în viaţă, dintre cei doi care l-au păzit până în ultima clipă, pentru că Ion Ristea s-a prăpădit şi el între timp. Din cauza efortului depus pe căldurile din Columbia, operaţia i s-a infectat, iar Miloiu a fost internat, iniţial, la aceeaşi clinică de nivel inferior, apoi transferat, când era prea târziu, la un spital mai bun. După ce bolnavul a agonizat două săptămâni, consulul de la Ambasadă l-a deconectat de la aparatul care îl alimenta cu oxigen, în faţa lui Bomboşi şi Ristea. A fost un moment cutremurător, pe care Bomboşi nu şi-l poate scoate din minte. Nu poate uita ultimul suspin al colegului Miloiu, înainte de a se stinge. Cu Sevastian Miloiu, de la Prototip, cu care a lucrat la Bogota, se ştia din ţară, dinainte de ultima călătorie care i-a adus sfârşitul printre străini.
Bucuros că i-au sosit tehnicienii de la ARO, patronul din Pereira a anunţat venirea lor în ziarul local
Nu după mult timp de la sosirea în Columbia, inginerul Vasile Samson, şeful de service, i-a nominalizat pe Iosif Ciolan, căruia colegii mai tineri îi spuneau „nea Tibică”, şi pe Gică Bomboşi, pentru a pleca la Pereira, unde apăruseră probleme la firma care comercializa ARO. Acolo nu se calcula distanţa în kilometri, ci în ore de mers. Până la Pereira erau aproximativ cinci ore de mers, în jur de 300 de kilometri. Duminică seara, cei doi tehnicieni, ajunşi la destinaţie, s-au cazat la hotel, iar, a doua zi, s-au prezentat la firma Rellantas Pereira, al cărei patron era Hernando Grahales. „Patronul ne-a primit bine, s-a bucurat că am venit. S-a bucurat atât de mult de venirea noastră, încât a anunţat în ziarul local că au sosit tehnicienii de la Uzina ARO. Au fost probleme, dar erau dotaţi cu piese şi, în aproximativ două luni, le-am pus la punct.”, povestea Gică Bomboşi.
După două luni, cei doi trebuia să se întoarcă la Bogota, ca să-şi prezinte raportul de activitate şi să-şi ridice CEC-urile cu banii şi scrisorile venite de acasă. „Gândindu-mă că dau ochii cu cel care m-a căutat, am refuzat să mă duc. „Nea Tibi, du-te dumneata, că eu nu merg.”, i-am spus colegului. La insistenţele mele, Tiberiu Ciolan a acceptat să vină singur la Bogota. Hotelul, însă, trebuia să-l plăteşti.”, a adăugat acesta. Gică Bomboşi a fost de acord să-şi plătească singur camera, pe care, în mod obişnuit, o ocupa împreună cu colegul Ciolan, care şi el trebuia să se cazeze undeva, cât timp era reţinut la Bogota. Practic, de aici se alegeau şi ei cu ceva, fiindcă nu puteau să stea cu 10 dolari, cât dădea uzina pentru o zi, să mănânce, să bea şi să iasă în oraş. Dormeau câte doi-trei în cameră şi, astfel, făceau economie.
Din cauză că se pierdeau mulţi bani, de la nivel central, s-a dat o directivă, prin care se interzicea decontarea cazării la hotel pe o rază de 50 de kilometri în jurul Ambasadei, dacă tehnicienii puteau fi găzduiţi în incinta ei. Ambasada României din Bogota era o clădire enormă, cu cinci nivele. „Doar la etajul I erau ambasadorul, Agenţia Economică, câteva birouri, iar la etajul II locuiau ei, restul era liber. Ceauşescu a dat un decret: dacă se găseşte loc de cazare în Ambasadele României, de oriunde din lume, toţi tehnicienii, inclusiv delegaţiile care vin la contractări, nu mai au voie să deconteze hotel pe o rază de 50 de kilometri în jurul capitalei. Dacă se aflau în afara acestei distanţe, se puteau caza la hotel. După acest moment, a început scandalul! Cine pleacă în afara capitalei? „Vreau să plec şi eu, ca să decontez hotelul!” La Ambasadă erau, într-adevăr, condiţii bune, dar nu mai vedeai bănuţii pentru cazare. Ei încasau CEC-ul şi nu mai rămânea nimic. Plus de asta, la ora 20.00, se închideau uşile. Ai venit peste ora opt, rămâneai afară.” După ce a apărut acest decret al lui Ceauşescu, toţi cereau să meargă în port, aranjau chiar cu patronul din Pereira, ca să le facă chemare, pe motiv că are nevoie de ei. „A dat iar Ceauşescu un decret, ca ambasadorii să nu mai aibă mijloace de transport decât de producţie românească. Fusese adusă pentru Bogota o Dacia neagră. Cine merge s-o ia din Portul Santa Marta? Eu cu Ciolan. Când cădea câte o ploaie, într-un sfert de oră, era apa din bordură în bordură. Când intram cu Dacia prin apă, ne făceam fleaşcă la picioare! Când mergea la un dineu sau la o conferinţă, ambasadorul folosea Dacia, cu şofer columbian şi cu steagul pus pe aripa dreaptă faţă. Iar cel care se ocupa de aprovizionarea Ambasadei, sau consilierul, sau consulul, indiferent unde avea nevoie să meargă, folosea Mercedes-ul sau Toyota Corolla, iar ambasadorul era cu Dacia. Aşa era ordinul dat de Ceauşescu.”, povestea acesta.
Tiberiu Ciolan s-a dus la Bogota o dată, de două ori şi aşa Gică Bomboşi a lungit perioada de şedere la Pereira la şase luni. În acest timp, inginerul Vasile Samson s-a întors în ţară, fiind pus în locul lui, ca şef de service, subinginerul Rică Frântu, fratele directorului tehnic Victor Frântu. Acesta i-a chemat pe toţi tehnicienii din teritoriu, pentru o nouă organizare şi pentru a-i cunoaşte. La revenirea în Bogota, au căutat alt hotel şi astfel s-au cazat la “Teusaka”, într-un apartament foarte bun, la etajul I, dotat cu bucătărie, toaletă, baie în interior. Ulterior, au venit acolo şi ceilalţi colegi. Nu după mult timp, tehnicienii au fost anunţaţi de la Agenţia Economică de sosirea în Portul Santa Marta a unui vapor cu 160 de autoturisme ARO 320 fără benă. Cine erau cei care urmau să plece în port? Ultimii sosiţi, adică Gică Bomboşi, Ion Dafina, Ion Ristea, inclusiv şeful de service Rică Frântu.
Trimis în Portul Santa Marta, unde soseau vasele cu maşini
„După ce cobori din Bogota, timp de o oră, încep căldurile tropicale. Bogota era ca o „farfurie” într-un vârf de munte. Când coborai serpentinele acelea, se puneau nişte călduri teribile. În Bogota era temperatura perfectă, 18-20 de grade. O climă excelentă! La distanţă de zece ore de mers, am ajuns la Santa Marta, ne-am cazat, iar, în ziua următoare, a sosit vaporul cu maşini. Totul a decurs normal, nefiind probleme, căci autoturismele erau verificate şi para-verificate din ţară. Singura problemă a fost cu pompa de alimentare cu benzină. S-a pus o pompă electrică pe şasiu marca Layland, de producţie englezească, şi, din cauza condiţiilor de transport, oxidau platinele din ea. Le desfăceam, le curăţam platinele cu şmirghel, dădeam cu spray şi le montam la loc.”, relata Gică Bomboşi în ce consta munca în Portul Santa Marta, înainte ca maşinile să ajungă la distribuitori.
Ai noştri făcuseră un plan de verificare a fiecărei maşini, care era preluată de un şofer columbian şi dusă la aproximativ 2 kilometri, într-un ţarc păzit. După aceea, muscelenii le supuneau unui control amănunţit şi, într-un final, le predau şoferilor columbieni, care formau un grup de 15-20 de automobile şi plecau în caravană spre Bogota. Se întorceau şi plecau iar în caravană, până la finalizarea lotului, fără a se întâmpina probleme majore.
După ce şi-a încheiat munca în port, Gică Bomboşi a revenit la Bogota, unde a asigurat asistenţa la firma lui Alberto Franco, şi, după vreo patru luni, a plecat iar în Portul Santa Marta, deoarece trebuia să sosească un vapor cu 200 de autoturisme ARO 240 pentru firma Corporacion Financiera del Transporte. Pentru această treabă a fost detaşată tot echipa enumerată mai înainte, cu un ARO 244 de service. Acolo au venit încă doi tehnicieni trimişi din ţară, Gheorghe Voicu şi Dadi Baciu, sosiţi direct în port. „Maşinile nu au avut probleme, le-am făcut verificările de rigoare şi au fost trimise la Bogota tot în caravane de 15-20 de autoturisme. Înainte sosise un vapor cu maşini japoneze, Jeep-uri Toyota, care aveau cutia de viteze în trei trepte. Şoferii erau învăţaţi cu cutia de viteze în trei trepte şi au mers în caravană (nu toţi) în treapta a treia la maximum… vă daţi seama la ce efort au fost supuse maşinile! Cu toate că erau inscripţionate pe capacul manetei vitezele şi mai era şi o tăbliţă pe bord cu schema vitezelor, au picat 22 de motoare.”, a continuat relatarea sa.
Şeful de service Rică Frântu şi-a luat angajamentul că le schimbă muscelenii setul motor, cu condiţia să le dea columbienii piesele de care era nevoie. A urmat pregătirea de vânzare: schimb ulei – filtru, diferite reglaje şi altele. ARO-urile s-au vândut într-un timp foarte scurt, fiind aplicat sistemul de plată în rate.
„I-a luat de pe faţă masca ce-l alimenta cu oxigen. Miloiu nu a schiţat niciun gest. Doar a scos un uşor geamăt şi s-a stins”
Altă etapă a şederii naratorului nostru în Columbia: a fost repartizat la firma Corporacion Financiera del Transporte, împreună cu Androne, Nicoară, Voicu, Baciu, cărora li s-au alăturat şi alţi tehnicieni din ţară. Şeful de service ţinea permanent legătura, telefonic, cu cei de la Bogota. „În timp ce eram în port, am fost anunţaţi, printre altele, că Sevastian Miloiu a făcut operaţie de apendicită la o clinică de lângă hotel, „San Diego”. După o săptămână, ne-au anunţat că i-a venit ok-ul să se întoarcă în ţară. În momentul în care trebuia să te întorci în ţară, întrerupeai activitatea, trebuia să predai firmei la care lucrai diferite scule, să faci rezervare la compania Avianca, pentru avion, să faci decontul, să vezi ce bani mai ai de luat, să faci diferite cumpărături.”, a început relatarea dramei colegului Sevastian Miloiu, care a pierit cu zile în Columbia.
Sevastian Miloiu lucra de cel puţin un an şi jumătate în Columbia, de vreme ce îi venise confirmarea din ţară că se poate întoarce acasă. După operaţie, din câte povestea acesta, pacientul nu s-a menajat, ci a făcut efort, în condiţiile unor temperaturi foarte ridicate, fapt care i-a deteriorat starea de sănătate. Miloiu a făcut peritonită şi a ajuns din nou pe patul de spital, unde, din nefericire, a şi sfârşit. „A avut probleme cu operaţia care i s-a desfăcut şi a început să supureze. S-a internat iarăşi la Clinica „San Diego”, o unitate medicală cam de mâna a doua, dar situaţia lui se agrava din ce în ce mai mult. Au intervenit cei de la ambasadă şi l-au dus la un spital performant, dar era târziu. Într-un sfârşit, am fost anunţaţi să întrerupem activitatea şi să ne întoarcem cu toţii la Bogota. Am sosit şi s-a luat hotărârea să facem de pază în faţa salonului, prin rotaţie. Nu ne permiteau intrarea la el, aşa că discutam cu doctori, cu asistente şi toţi spuneau: „Mal! Mal!”, adică „Rău! Rău!”, ne-a povestit acesta întâmplarea nefericită trăită în Columbia.
Într-una din zile, pe când erau de pază Gică Bomboşi şi Ion Dafina, şi-a făcut apariţia la spital consulul de la Ambasadă, însoţit de un consilier. Au intrat, împreună cu un doctor, la Sevastian Miloiu, moment în care li s-a permis accesul în salon şi celor doi tehnicieni, care erau de pază. „Era singur în salonul cu aer condiţionat, pe un pat mai ridicat, înconjurat de nişte copertine transparente. Miloiu era în slip. Consilierul Berzovan i-a zis: „Ce faci, Miloiule, tu trebuie să te faci bine, ca să pleci acasă!” El nu a deschis ochii, dar a ridicat mâna dreaptă, cred că în semn de salut sau că a înţeles ce a zis consilierul. Cei doi au plecat, iar noi am rămas în afara salonului.”, a continuat acesta.
După câteva zile, a venit la spital consulul Bostan, când s-a nimerit să fie de pază tot Gică Bomboşi, împreună cu Ion Ristea. „Ne-a făcut semn să-l urmăm. Am intrat în salon, acesta a tras la o parte copertina care îl împrejmuia şi i-a luat de pe faţă masca ce-l alimenta cu oxigen. Miloiu nu a schiţat niciun gest. Doar a scos un uşor geamăt şi s-a stins. Au venit cei de la Pompe Funebre, care s-au ocupat de toate cele necesare şi, în ziua următoare, am plecat cu el spre Ambasadă. Noi, care eram acolo, am stat tot timpul cu el şi i-am făcut proces verbal cu toate lucrurile pe care le avea la hotel. Am oprit cortegiul funerar, circa o oră, la Ambasadă, unde au venit şi cei de la Wiegas, firma unde a lucrat el mai mult. După aceea a coborât din Ambasadă un tip, Ionaşcu, şi ne-a zis: „Băieţi, până aici a fost de voi, de aici mă ocup eu.” A trebuit să-l bage în cala avionului cu câteva ore înainte, să nu afle călătorii.”, sunt amănunte aflate de la Gică Bomboşi, care, pentru următoarele cinci luni, cât a mai durat şederea sa în Columbia, şi-a continuat activitatea de service. După doi ani fără cinci zile, i-a venit şi lui ok-ul să se întoarcă acasă. Astfel, a revenit la Câmpulung în 1981.
Funcţionarul de la Ambasadă a însoţit sicriul la aeroport şi, mai mult, şi-a continuat atribuţiile şi în România, aducându-l pe tehnicianul decedat la Godeni, unde era aşteptat de familia îndurerată, pentru a fi înmormântat. Ionaşcu nu s-a dezlipit de sicriu până nu a fost băgat în groapă. Abia atunci, misiunea angajatului Ambasadei României în Columbia a fost îndeplinită.