-4.5 C
Campulung Muscel
08/02/2025

Fostul director al Uzinei Dacia, ajuns inginer şef la Oltcit, i-a oferit funcţia de şef de secţie

În cei 41 de ani lucraţi la ARO, Ion Bănică a avut două mari ocazii de a lăsa Câmpulungul şi uzina, pentru a o lua de la capăt în altă parte. Prima şansă s-a ivit în 1974, când angajatul de la Prototip şi-a aranjat plecarea la Întreprinderea de Utilaj Chimic Bucureşti. L-a făcut să se răzgândească admiterea la Facultatea de Subingineri de la Câmpulung, înfiinţată în acel an. A doua oportunitate de a părăsi fabrica şi de a se aranja la Craiova i s-a datorat fostului director tehnic Constantin Munteanu, ajuns inginer şef la Oltcit. Acesta i-a oferit fostului coleg de la Proiectare funcţia de şef de secţie. Gândul că se va îndepărta şi mai mult de fiul său, student la Academia Navală, l-a făcut să refuze. Aşa a fost să fie, ne-a repetat Ion Bănică, dând vina pe destin pentru faptul că nu s-a putut rupe de Câmpulung. În relatarea sa despre cariera la ARO, ne-a mărturisit că le poartă un respect profund celor care l-au ajutat să avanseze profesional. Înainte de episodul Oltcit, Costică Munteanu i-a mai întins o dată mâna lui Ion Bănică. Cât a condus Uzinele de la Colibaşi, acesta i-a propus un stagiu de perfecţionare în Franţa, la Renault, unde au fost trimişi mai mulţi salariaţi ai producătorului Dacia. Însă cel mai mare sprijin, pe care l-a şi fructificat, a venit din partea şefului său de la Prototip, inginerul Nicu Bădescu, datorită căruia, în 1977, a primit un post de tehnician la Proiectări, iar, trei ani mai târziu, a ajuns tehnolog de Prototip.

A avut o ofertă de angajare la Întreprinderea de Utilaj Chimic Bucureşti

De la Montaj General, domeniu în care şi-a desfăşurat activitatea din 1960, până în 1967, Ion Bănică a trecut ca reglor, fiindcă cei de la fabrică aveau nevoie de reglori la Prese. La un moment dat, a avut nevoie să lucreze pe un singur schimb, iar la Montaj avea programul pe două schimburi. Astfel, începând cu 1967, la un deceniu de la angajare, a putut să ocupe un post de matriţer-sculer, meseria sa de bază. N-a practicat-o decât doi ani, deoarece a fost promovat la Prototipuri. În acest domeniu, în care a activat din 1969, până în 1998, a decis să-şi completeze pregătirea cu facultatea. Aceasta a fost, pe scurt, evoluţia profesională, care a avut la bază continuarea studiilor întrerupte brutal în tinereţe, după ce a reuşit performanţa de a accede la Şcoala de Ofiţeri de la Oradea. A urmat la seral cursurile liceale, între 1967-1971, apoi Şcoala de Maiştri, în intervalul 1971-1973.
Între 1973-1974, a avut o perioadă de pauză, deoarece a vrut să plece la o întreprindere din Bucureşti, pe un post de maistru. „Aranjasem tot, am dat probă de lucru… l-am găsit pe Gică Gomboş, colegul meu, care plecase la Bucureşti. Îmi spunea Petre Flutur, directorul de acolo: „Domnul Bănică, dacă mai găsiţi pe cineva ca omul acesta, aduceţi-l aici!” Atât de mult l-a impresionat cu priceperea sa Gică Gomboş. „Din păcate, este unicat. Era unicat şi la noi.”, i-am răspuns.” Şeful lui Ion Bănică, la Prototip, era inginerul Petre Livovschi, care l-a sfătuit astfel: „Am nevoie de tine acum. Du-te şi spune-le, că parcă nu se merită să nu dai Câmpulungul pe Bucureşti.” Îmi dăduseră ei apartament, soţiei îi ofereau serviciu. Mă gândeam la băiatul meu, că, fiind la Bucureşti, îi fac un viitor. Dar i-am făcut un viitor şi aşa.”, ne-a povestit Ion Bănică. „Dacă ţin la tine, du-te şi spune-le să te lase să mai stai până la toamnă, fiindcă am nevoie de tine.”, mi-a cerut inginerul Livovschi. Realizam un nou tip de maşină atunci, lucram ARO 320 şi aveam nişte piese importante de făcut.”, ne-a povestit discuţia pe care a avut-o cu inginerul Petre Livovschi înainte de a-şi face bagajul.
Ion Bănică a urmat cerinţa şefului şi a mers la conducerea Întreprinderii de Utilaj Chimic, aflată în Berceni, unde urma să se angajeze. Acolo a anunţat că de la ARO i se permite să plece în luna august, iar cei de la Bucureşti au fost de acord să-i păstreze postul. Revenit la Câmpulung, şi-a continuat munca la Prototip, când, spre norocul tuturor, s-a înfiinţat la uzină Facultatea de Subingineri. „Dacă intru, rămân aici. Dacă nu intru, mă duc la Bucureşti.”, relata, amuzat, la aproape 40 de ani distanţă de momentul acelei alegeri, cum a lucrat soarta încă o dată pentru el. „S-a întâmplat că am intrat. A fost greu examenul, am fost şase sau şapte pe loc. Cum am intrat, m-am şi dus la Bucureşti – am fost cinstit – ca să anunţ că am reuşit la facultate şi că rămân la Câmpulung. Petre Flutur mi-a strâns mâna, mi-a mulţumit că am fost sincer, dar… „după ce termini facultatea, vii la noi”. Nu m-am mai dus.”, a depănat Ion Bănică câteva secvenţe esenţiale ale vieţii sale, până în 1978, când a absolvit facultatea. Aurel Frântu, unul dintre tovarăşii din grupul în care intrase şi interlocutorul nostru în tinereţe, i-a devenit coleg de facultate. Ion Bănică a fost absolvent al primei promoţii a Facultăţii de Subingineri de la Câmpulung, 1974-1978. „Am fost patruzeci de inşi în prima promoţie. Cred că a fost un examen tare, că nu s-au completat toate locurile, au mai adus de la Braşov, de-ai lor, şi aşa s-au ocupat toate.”, ne mai spunea acesta.

Gheorghe Zotta, cel mai mare specialist în proiectare pe care l-a avut uzina

Cu un an înainte să termine cursurile superioare, inginerul Nicu Bădescu, şeful său de la Prototip, a hotărât să-l ajute pe Ion Bănică, uşurându-i munca şi trecându-l pe un post de tehnician. Povestitorul nostru a avut ocazia să-l cunoască îndeaproape pe inginerul Bădescu, „un băiat de toată isprava”, cum ni l-a descris. „Se trăgea de fel din Bughea. Mai avea un frate, Stelică Bădescu, maistru. Nicu Bădescu avea o minte sclipitoare, mi-a plăcut mult de el. El vedea cum mă chinuiam şi, atunci, a zis: „Ia să te trec eu tehnician la Proiectări, ca să nu te mai lupţi cu fiarele.”, a fost o altă etapă a evoluţiei sale la fabrica musceleană, pe care i-o datorează fostului şef al Prototipului.   
Ca o paranteză, când a venit de pe meleaguri dobrogene şi s-a angajat la IMS, Ion Bănică a prins o mare dragoste pentru meserie, deoarece a avut ocazia să aplice în practică teoria şi, mai ales, că a găsit aici oameni precum Grigore Negoiţă, Octavian Waschievici, un as în materie de proiectare, şi mulţi alţii, cu toţii veniţi de la IAR Braşov. „Alt nume mare a fost inginerul Cristian Vandory, iar Gheorghe Zotta a fost o somitate în domeniu, cel mai mare specialist în proiectare pe care l-a avut uzina de la Câmpulung.”, a punctat acesta. 
Inginerul şef al Întreprinderii Metalurgice de Stat Câmpulung, Gheorghe Zotta, a plecat la Dacia, împreună cu inginerul Constantin Munteanu, şi amândoi au ajuns la conducerea Uzinelor de la Colibaşi. Nu după mult timp, Zotta s-a pensionat, fiind mai în vârstă, iar Munteanu, care n-a mai fost pe placul partidului, a fost înlăturat în preajma apariţiei Daciei 1300.
Vom zăbovi cu povestirea noastră asupra lui Costică Munteanu, „ajutorul lui Naghi”, cum îl numea Ion Bănică. „Costică Munteanu a fost un om mare. Nu ştiu dacă mai trăieşte acum, căci, dacă ar mai trăi, ar avea 90 de ani.”, povestea fostul tehnolog, care a avut ocazia să-l revadă, după ani şi ani, pe fostul director tehnic la Amara, de unde se trăgea acesta. „M-am dus odată, fiindcă aveam bilet la Amara. Când au auzit cei de acolo că sunt de la ARO – în 1996, încă lucram – m-au întrebat dacă îl cunosc pe domnul Munteanu.” Fostul secund al lui Victor Naghi se bucura de notorietate în rândul locuitorilor, care îi asociau numele cu cel al Întreprinderii ARO de la Câmpulung. „Când a auzit Munteanu de mine, că vreau să-l văd, a venit şi m-a căutat la staţiune. I se schimbase fizionomia. Îşi lăsase un „cioc”, purta pălărie şi era de nerecunoscut. Soţia, când l-a văzut, l-a întrebat: „Pe cine căutaţi?” „Pe domnul Bănică.”, a răspuns. Când m-am întors de la băi, soţia mi-a spus că m-a căutat Brătianu (Vintilă V. Brătianu, care a înfiinţat Partidul Liberal 1993), căci cu el semăna Munteanu. „Cum să mă caute el? Nu se poate!”, am zis eu. Când ies, apare el. Costică Munteanu. Ne-am îmbrăţişat, am stat o vreme cu el şi, de atunci, n-am mai vorbit.”

Fostul director tehnic Constantin Munteanu, ajuns inginer şef la Oltcit, i-a făcut o ofertă de angajare la Craiova

Interlocutorul nostru ne spunea cu mândrie că a avut şansa să lucreze cu primul director de la Dacia. După terminarea Facultăţii de Automobile şi Tractoare din Braşov, la Câmpulung a fost repartizat inginerul Constantin Munteanu. În scurt timp, a fost numit inginer şef – potrivit unor relatări ale altor colegi, însă, după lui Ion Bănică, funcţia ocupată era cea de director tehnic – apoi a fost transferat la Colibaşi, unde a condus construirea din temelii a Uzinei Dacia, continuând să se ocupe cu asimilarea după licenţă a autovehiculelor Dacia 1100 şi Dacia 1300. În 1968, când s-a trecut la fabricarea Daciei 1300, director la Colibaşi era încă inginerul Constantin Munteanu, venit de la Câmpulung. La Colibaşi funcţiona o întreprindere independentă, care fabrica piese şi subansamble auto: pistoane, segmenţi, pompe de apă, pompe de benzină, etc. După ce s-a hotărât comasarea Uzinei Dacia cu întreprinderea de piese auto, director general a fost numit directorul de la uzina de piese auto. Inginerului Munteanu i s-a propus postul de director adjunct, pe care acesta l-a refuzat. „Fiindcă mă cunoştea, mă luase de la Prototip, ca să mă trimită în Franţa, la specializare. Acolo aş fi stat şase luni. Numai că stagiul a coincis cu reuşita la liceu şi n-am mai plecat. Alţii, probabil, ar fi lăsat liceul şi ar fi mers în Franţa. Dar eu am gândit altfel. Ştiam cât de greu am intrat la liceu şi am preferat să-mi fac studiile, iar pentru mine a fost mai bine decât dacă aş fi mers într-un sejur în Franţa. Pe oamenii lor (n.r. de la Dacia), care au mers în Franţa, la Renault, noi i-am şcolarizat. I-am pregătit aici, la uzina de la Câmpulung.”, a continuat relatarea sa. 
Reîntors de la Renault, Constantin Munteanu nu şi-a mai luat funcţia de director general în primire, fiind schimbat de partid cu altul. I s-a oferit alt post la Dacia, însă acesta l-a refuzat. „Mă duc şi mă apuc de Proiectare la ARO.” S-a întors la Câmpulung. Din orgoliu, n-a mai rămas acolo, dacă nu l-au mai lăsat director.”, a adăugat acesta. După ce Constantin Munteanu a revenit la Câmpulung, lui Ion Bănică i-a fost dat să lucreze cu acesta. „Vreo doi ani a lucrat cu mine la Proiectare. Aveam planşetele faţă în faţă. El îmi zicea mie „doctore”. De ce îmi spunea astfel? Pentru că, înainte de a pune pe planşetă, dacă aveam mână de lucru, mă duceam jos, la Prototip, şi vedeam dacă merge lucrarea. O şi încercam. Atunci, Costică Munteanu îmi spunea: „Doctore”, vezi dacă merge şi lucrarea mea.” Colaboram bine cu el.”  
După câţiva ani la Colibaşi, Constantin Munteanu a mai lucrat încă doi la Întreprinderea Mecanică Muscel, la Proiectare. Graţie unei relaţii la Ministerul Industriilor Construcţiei de Maşini, a ajuns la Oltcit, pe funcţia de inginer şef. „Domnul Bănică, hai cu mine la Oltcit!”, îi spunea Costică Munteanu colegului de birou. Fiul lui Ion Bănică studia, pe atunci, la Academia Navală, iar tatăl s-a gândit că, plecând la Craiova, se distanţează şi mai mult de el. „Vino, că te fac şef de secţie!”, îl ispitea inginerul Munteanu, însă câmpulungeanul a rămas de neclintit în hotărârea de a nu pleca de la ARO. „Mi-a făcut el mie socoteala şi-mi spunea: „Ajungi mai repede de la Craiova la Constanţa decât de la Câmpulung la Constanţa” şi avea dreptate, dar nu l-am ascultat. Am rămas fidel Câmpulungului, căci aşa a fost să fie.”

Tot Nicu Bădescu l-a ajutat să ocupe un post de tehnolog de Prototip

În 1978, Ion Bănică a terminat facultatea şi a rămas în continuare la Proiectare, domeniu în care îşi desfăşura activitatea din 1977. Aici l-a avut ca şef pe Nicolae (Bebe) Copăescu, unchiul renumitului medic Cătălin Copăescu, specialist în chirurgia obezităţii. „Fratele inginerului Copăescu – şeful meu de la Proiectări – era tot inginer, dar la Colibaşi, unde ocupa funcţia de şef de serviciu. Şi el, şi inginerul Bădescu erau nişte somităţi. Din păcate, puţini au rămas.”, spunea cu nostalgie Ion Bănică. Prin ’79-’80, a primit următoarea propunere de la inginerul Nicu Bădescu: „Bănică, vii cu mine la Prototip, căci am nevoie de tine.” Astfel, a primit un post de tehnolog de Prototip, unde a rămas în următorii 18 ani, până la pensionare. Aici a colaborat foarte bine, în acea perioadă, cu Ilie Pietrăreanu, Tudor Negru, maistru la Prototip, care l-a înlocuit pe Grigore Negoiţă, Costică Butoi. Alţi băieţi cu care a lucrat: Vasile Creţu, Ion Şendroiu, care a făcut Şcoala de Maiştri odată cu naratorul nostru. „Pe Ninel Şendroiu l-am ţinut pe lângă mine de când am intrat, până am terminat. Am lucrat şi ca muncitor, şi ca maistru, şi ca tehnician, am parcurs toate etapele profesionale la uzină. Când am ajuns tehnolog de Prototip, eu eram cureaua de transmisie între ARO şi Dacia. Ce luam de la Dacia, puneam pe hârtie, proiectam, iar ceilalţi veneau şi copiau de la mine concluziile la care ajungeam. Am participat cu inginerii Voinescu şi Chioncel (şeful Pregătirii Fabricaţiei).”, a continuat acesta. Un specialist bun, care s-a stins din viaţă în urmă cu mai mulţi ani, inginerul Chioncel are doi fii medici, unul la Spitalul „Fundeni”, celălalt la Spitalul Universitar.
După ce Nicu Bădescu a fost propulsat în funcţia de director tehnic, acesta a continuat să vină la Prototip, unde, potrivit spuselor lui Ion Bănică, se consulta cu el pe anumite subiecte. De altfel, inginerul Bădescu a fost recunoscut pentru felul deschis de a discuta şi de a cere părerea subalternilor, lucru pe care l-au confirmat toţi foştii lui colegi cu care am realizat interviuri. Ion Bănică profita de prezenţa directorului tehnic la serviciul respectiv şi-i mai povestea ce dificultăţi întâmpina. De pildă, se întâmpla ca inginerul Nicolae Copăescu să-l mai tachineze, bineînţeles, cu chestiuni de natură profesională. Altfel spus, nu se puneau tot timpul de acord asupra unor probleme tehnice. „Lasă, măi, că, după ce mă întorc din Grecia, te iau la mine, te pun şef la o secţie, undeva. Te iau de aici, dacă nu te înţelegi cu ei.”. Dar nu s-a mai întors, săracul!”, povestea acesta.

De munca atâtor generaţii s-a ales praful

„Pot să spun că n-am trecut prin viaţă ca valiza prin gară, ci am muncit în credinţă.”, mărturisea el. Pentru promptitudinea cu care îşi îndeplinea sarcinile de serviciu şi pentru ritmul de lucru, a fost decorat cu „Medalia Muncii”, fiind o onoare să primeşti o asemenea distincţie. „Odată făceam o „prezidenţială” pentru Ceauşescu, maşina prin a cărei trapă ieşea ca să salute mulţimea. La noi s-au făcut maşinile lui… din ciocan. Ca să o terminăm la timp, stăteam şi câte 24 de ore la serviciu, nu mai plecam acasă. Când a apărut Naghi, unul i s-a plâns: „Tovarăşe director, n-am dormit de două nopţi.” „Bă, un om deştept doarme într-o oră cât doarme un prost într-o noapte întreagă!”, i-a răspuns Naghi. Ne dădea nişte prime, ne stimula, ştia cum să ne determine să ne îndeplinim sarcinile la timp.”, a precizat acesta.

Postări asemănătoare

Acest site utilizeaza cookie-uri. Prin continuarea navigarii sunteti de acord cu utilizarea cookie. Pentru mai multe informatii puteti consulta Politica de confidentialitate a datelor personale. Accept Mai mult

error: Content is protected !!