La Şcoala de Ofiţeri a fost coleg cu Cristian Ţopescu, apoi l-a avut în compania sa pe regretatul Gheorghe Dinică
Una dintre cele mai tulburătoare poveşti de viaţă a unui fost angajat al Întreprinderii ARO am aflat-o de la Ion Bănică, un om pe care destinul nu l-a ferit de nedreptăţi, în plan personal şi profesional. Ba chiar i-a dat cât pentru zece. Provenit dintr-o familie de intelectuali, mama învăţătoare, tatăl, şef de Poliţie la Mangalia, persecutat de comunişti şi trimis la munca din mină, n-a avut parte de părinţi, care au pierit de tineri. Soarta l-a mai lovit brutal o dată, luându-i şi soţia de lângă el. Alinarea i-au adus-o noua familie întemeiată după această nenorocire şi, în special, fiul, unul dintre cei mai buni marinari ai ţării, comandant al unui vas nemţesc. Şirul de întâmplări nefericite nu s-a limitat la tragediile familiale. Deşi avea un intelect strălucit, care l-a ajutat să acceadă la Şcoala de Ofiţeri şi să ajungă al doilea din promoţia sa, Ion Bănică a fost dat afară din cariera militară, din cauză că tatăl său a luptat în Armata mareşalului Ion Antonescu. Ion Bănică şi-a găsit rostul la Câmpulung, unde s-a stabilit pe 1 octombrie 1957, în acelaşi an în care a fost repartizat la Întreprinderea Metalurgică de Stat, dar cu opt luni înaintea sa, Victor Naghi. „Numai că el a venit ca director, iar eu, ca muncitor, categoria a IV-a.”, spunea acesta. Ulterior, a făcut liceul, Şcoala de Maiştri şi Facultatea de Subingineri. La fabrică a avansat treptat, oprindu-se, într-un final, la Prototip, unde nu ajungea oricine.
Mareşalul Antonescu l-a făcut pe tatăl lui Ion Bănică şef de Poliţie la Mangalia
Deşi are rădăcini muscelene, Ion Bănică şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa în Dobrogea, la Mangalia. A văzut lumina zilei pe 24 septembrie 1936, în comuna Boteni. Mama, de profesie învăţătoare, s-a stins fulgerător, pe când băiatul avea numai cinci ani. Un amănunt interesant despre mama lui Ion Bănică: a fost verişoara primară a poetului, prozatorului şi umoristului Tudor Muşatescu, pe care interlocutorul nostru nu a avut ocazia să-l cunoască, deoarece tatăl său, după ce a rămas văduv, s-a recăsătorit tocmai în îndepărtata Dobroge şi pe acolo l-a purtat soarta şi pe fiu. Peste ani, reîntors pe pământurile natale, a aflat că are rude şi la Măţău, de unde se trage dramaturgul. „Tata a luptat în al Doilea Război Mondial, a fost căpitan… După ce românii au cucerit Barasabia şi Odessa, Antonescu a avut grijă de ei, iar pe tata l-a pus şef de Poliţie la Mangalia. Eu ştiu de la tatăl meu ce le-a spus Antonescu: „V-aţi făcut datoria.” Puşcăriaşilor, dacă voiau să meargă pe front, li s-a permis acest lucru şi scăpau de închisoare. Erau neinstruiţi… i-a dus la pieire. Pe adevăraţii luptători, Antonescu i-a eliberat. Tatăl meu a fost decorat cu Ordinul Militar „Mihai Viteazul”, clasa I. Documentul era semnat de Regele Mihai I, mareşalul Ion Antonescu şi de generalul Constantin Pantazi (n.r. ministru al Apărării în perioada 23 ianuarie 1942 – 23 august 1944).”, a început povestirea lui Ion Bănică.
Cu cea de-a doua soţie, văduvă şi ea, după moartea primului soţ, pe front, tatăl său a avut încă doi copii. Fratele naratorului nostru, mai mic cu şase ani, a fost director tehnic la Şantierul Naval Militar Mangalia, iar sora, mai mică cu zece ani, soţie de arhitect, a fost director în ONT şi responsabilă de o parte din staţiunile turistice de pe litoral. Fratele şi sora trăiesc astăzi la Mangalia.
Înainte de a parcurge etapele evoluţiei sale la uzina câmpulungeană, vom puncta câteva secvenţe din viaţa povestitorului nostru, deloc uşoară, din cauza trecutului părintelui, care a luptat sub comanda mareşalului Antonescu, fiind recompensat pentru meritele sale militare cu o funcţie la Poliţia Mangalia. A absolvit, la Constanţa, Şcoala Profesională CFR Palace – Metalurgie Feroviară, unde s-a calificat în meseriile de matriţer-sculer şi mecanic de maşini cu abur (mecanic de locomotivă). „Stăteam într-un cartier, la Constanţa, care, pe vremuri, se numea Brătianu, denumire schimbată în regimul comunist în „Filimon Sârbu”, după luptătorul UTC-ist. Acum, a revenit la numele Brătianu. Stăteam la Ionel Croitoru, care era colegul meu pe locomotivă. Seara, când eram liber… era un căpitan pe lângă mine, cu care jucam table, şah. Eu nu ştiam că el avea sarcină ca să coopteze oameni pentru Şcoala de Ofiţeri. „Tu eşti băiat deştept – îmi zicea el – ce-ţi trebuie ţie să fii murdar? Uite, te trimit la Oradea, la Şcoala de Ofiţeri.” Şi m-a trimis. Mi-am făcut dosarul şi m-am dus la Oradea, fără să ştiu că acolo era examen greu. Ne-au îmbrăcat în haine militare, ne-au ţinut o lună şi ne-au pregătit, ca să vadă ce poate fiecare. Fără să ştiu că eram zece pe loc.”, este relatarea unui episod important, din care veţi afla cum un eşec schimbă complet traiectoria unui om în viaţă.
Cariera militară, întreruptă, pe motiv că era „fiu de element duşmănos al clasei muncitoare”
Din 2.800 de candidaţi, au reuşit 280. 140 dintre ei au format o companie pentru Şcoala de Ofiţeri de Grăniceri, iar diferenţa, pentru Securitate. „Dacă m-au învăţat, mie mi-a mers mintea. Nu ştiam dacă am reuşit sau nu, dar, la fiecare materie, vedeai că trimit acasă sute de inşi.”, a depănat Ion Bănică acest moment consumat pe când avea doar 17 ani. După o jumătate de an de la terminarea Şcolii de Ofiţeri, a fost dat afară, pe motiv că era „fiu de element duşmănos al clasei muncitoare”, aşa scria în dosarul lui. A fost dat afară nevinovat, chit că învăţa bine şi avea note mari, fiind al doilea în promoţia sa. Nici acum, la cei 77 de ani ai săi, nu poate uita acele clipe. „Eram pe graniţă… am demontat gardul de sârmă între Iugoslavia şi România. Ne împăcam cu Tito. Aveam atunci patru sau cinci companii de frontieră. Grănicerii aveau o parte, Miliţia, o parte, la fel Pompierii, tuturor celor care erau din Ministerul de Interne şi de la Apărare ne împărţiseră graniţa cu Iugoslavia, ca să demontăm gardul de sârmă. Mie îmi dăduseră în primire 140 sau 170 de oameni, printre care l-am avut şi pe regretatul Gheorghe Dinică. Era caporal atunci şi l-am avut în compania mea.”, relata Ion Bănică.
La Şcoala de Ofiţeri a fost coleg cu Cristian Ţopescu. „Am făcut şcoala amândoi odată. Tatăl lui era colonel… l-a luat Clubul Dinamo Bucureşti, era bun la călărie, că făceam cavalerie grănicerească, în sfârşit. Asta a fost. A trecut.”, povestea el cu tristeţe una dintre marile nedreptăţi de care s-a lovit pe când era foarte tânăr. A fost exclus din acest domeniu, din cauza tatălui său, care n-a avut nicio vină, dar aceasta a fost conjunctura politică a vremurilor. „În 1952, tatăl meu a fost deportat. Toată familia noastră a fost mutată aici. Unde putea să meargă? Trebuia să părăsească Dobrogea. Atunci, am venit la rudele lui, la Boteni. Aici nu mai avea mijloace de existenţă şi a intrat ca artificier la mină. După un an, săracul, s-a întâmplat un accident mortal. A căzut un cărbune pe el şi a murit la 44 de ani. Am rămas orfani şi ne-am descurcat fiecare cum am putut.”, ne-a împărtăşit Ion Bănică tragediile care i-au marcat viaţa şi care au continuat mai târziu, când s-a aşezat la casa lui.
Deşi matriţer-sculer, a lucrat, la început, la Uzinaj, ca ajustor
Înainte de a se angaja la fabrica musceleană, a căpătat un pic de experienţă de lucru pe locomotivă, la Constanţa. Apoi, a ajuns la o fabrică din Mangalia, unde director era un bun prieten al tatălui său. „Mă luase la el şi-mi spunea: „Dacă rămâi aici, te las în locul meu director.” N-aveam studii pe atunci.”, a încheiat acesta capitolul dobrogean, continuat cu cel muscelean.
Când a sosit la IMS Câmpulung, în prima zi a lui octombrie 1957, a fost pus să dea probă de lucru. „Îmi aduc aminte că era un maistru căruia i se spunea Gore. Maistrul Dumitru Grigorescu. Era împreună cu maistrul Ţuică. M-a întrebat: „Poţi să faci lucrarea asta?” Mi-a dat un hexagon în placă. Bietul Ţuică m-a văzut prea tânăr – aveam 21 de ani – şi mi-a spus: „Nu este făcut de dumneata!” Cum făcusem hexagonul acela? Am executat laturile hexagonului, două câte două, paralele, când îmi scoate Dumnezeu în cale un sas. Un băiat care era mai tânăr decât mine cu doi ani, dar pregătit la şcoala Braşovului, superioară altor şcoli. „Văd că le-ai făcut bine, dar, dacă mai stai puţin, îl greşeşti.”, mi-a spus el. Nu ştiu dacă îl greşeam, dar nu-l făceam la precizie. „Le faci două câte două, paralele, la micrometru”, era din C45, un oţel… l-am călit, m-am dus la o presă cu el, l-am presat, l-am mai şlefuit puţin şi… turna Ţuică al meu benzină şi nu curgea! Îl făcusem la precizie. Hexagonul meu a rămas în locul celui care fusese până atunci etalon.”, astfel a debutat la locul de muncă Ion Bănică. La uzină l-a găsit pe Gheorghe Nistoroiu, care era şeful Cadrelor. La fel, îşi aminteşte de doamna Ţupa, care avea trei fete şi care era tot la Cadre. Pentru început, a lucrat la Uzinaj, ca ajustor, unde realiza diferite piese pentru primele maşini: flanşe cardan, arbori cotiţi, pe care îi fileta, îi ajusta, la maşini de găurit, etc. Asta se întâmpla în condiţiile în care Ion Bănică avea calificarea de bază matriţer-sculer.
Pe parcursul anilor care au urmat, şi-a zis de câteva ori că pleacă de la uzină, dar a renunţat de fiecare dată. Tânăr fiind, nimerise într-un cerc, să-i spunem, vicios. Tinerii din jurul său, printre care Rică Frântu, unul dintre fraţii lui Victor Frântu, îşi umpleau timpul cu jocuri de noroc, cu chefuri, dar pe Ion Bănică l-a ajutat să nu se abată de la calea cea dreaptă faptul că s-a căsătorit. Datorită tatălui, căruia i se spunea „Ulierul”, era bine văzut la Boteni, localitatea de baştină. Doar era băiatul lui Ghiţă Bănică, al cărui părinte, deci, bunicul povestitorului nostru, fusese fabricant de ulei. Familia „împrumutase” supranumele „Ulierul” dat de localnici, de la îndeletnicirea bunicului. La 23 de ani, i s-a născut băiatul, care astăzi are 54 de ani şi o strălucită carieră de navigator maritim. „Este comandant de cursă lungă. Nu i-am îndreptat paşii spre ARO, căci am vrut să-l fac doctor. Dar el mi-a spus: „Tată, vezi bine că din neamul nostru n-a ieşit niciun doctor. Doar n-o să fiu eu!” Ca şi mie, i-a plăcut Matematica şi a urmat şi el tot ingineria. A făcut Academia Navală la Constanţa şi, în 1982, când a absolvit, a fost şef de promoţie. Fostul lui coleg de bancă este secretar de stat în Ministerul Transporturilor. Băiatul meu este comandantul unui vapor german.”, ne-a povestit cu mândrie despre fiul său, Viorel Bănică.
Precizam mai înainte că viaţa nu l-a ferit deloc de necazuri pe Ion Bănică, o altă mare lovitură primind-o în momentul în care şi-a pierdut soţia, la numai 44 de ani. Se întâmpla pe 2 ianuarie 1986. „După ce, în tinereţe, am pornit pe acel drum, am făcut un bilanţ. Eu, după un an, aveam familie, aveam băiatul, aveam casă şi serviciu, iar ceilalţi, doar ce aveau pe ei şi într-o valiză. Dacă rămâneam aşa, eram şi eu tot ca ei.”, a continuat el.
După mutarea Caroseriei de la Colibaşi la Câmpulung, a trecut la Montaj General
„La fabrică n-am stat numai ajustor. Am fost şi lăcătuş mecanic de întreţinere şi, până la urmă, şi matriţer. Cât am fost mecanic de întreţinere la Mecanicul Şef, am lucrat cu nişte oameni care pot fi consideraţi „monştri sacri” ai uzinei: Gică Gomboş, un mare om, Petre Rădulescu, Chilişoiu. De asemenea, colaboram cu fraţii Nae şi Ion Rolea, două nume mari ale fabricii noastre. I-am cunoscut bine şi mă înţelegeam bine cu ei, căci, probabil, oamenii de omenie se înţeleg.”, a continuat descrierea evoluţiei sale profesionale. Aşadar, după intervalul lucrat ca lăcătuş mecanic la maşini unelte, 1958-1959, şi-a schimbat postul, odată cu mutarea Caroseriei la fabrica de la Câmpulung. Înainte de acest moment, M-urile, care se executau la Întreprinderea Metalurgică de Stat, trimise sub formă de module, erau carosate la Colibaşi. „Din ’60, s-au luat măsuri să se facă la noi. În acel an, am trecut şi eu la ei, fiindcă se plătea mai bine.”, ne-a relatat cum s-a produs trecerea la Montaj General, sector în care a activat din 1960, până în 1967.
Aici a fost şi şef de brigadă, perioadă din care datează următoarea întâmplare: „Îmi aduc aminte că, în vara lui 1966, le spuneam băieţilor mei, când eram şef de brigadă: „Eu mă apuc de liceu”. „Cum, mă, Ioane, om „bătrân”, te mai apuci de carte?!”, îmi ziceau. Aveam aproape 31 de ani.” Mi-am luat concediu, m-am pus pe învăţat şi m-am dus la liceu. Trecuseră 13 ani de când nu mai învăţasem. Norocul meu a fost că la scris făcusem foarte bine. La Matematică, mie mi-a dat un rezultat, iar celorlalţi, alt rezultat, dar a fost o chichiţă, din cauza căreia au greşit toţi. La Română, oral, mi-a picat „Partidul” de George Lesnea. Cine o fi George Lesnea ăsta, că nu era pe vremea mea?, m-am întrebat. La Gramatică am făcut, dar de George Lesnea nu auzisem. Nota 5! Ce era să fac cu 5, că eram şapte-opt pe loc?! Eram pornit să-mi iau revanşa la Matematică, dar mi-au picat nişte chestii încurcate!… De-abia am scos 6. I-am spus soţiei: „Mi-au zis bine colegii că sunt bătrân şi să nu mă mai apuc de carte!” Mai aveam o probă, la Istoria României, la care n-am mai învăţat. Dar biata nevastă-mea m-a sfătuit: „Nu fi laş! Dă examenul până la sfârşit! Du-te şi la Istorie!” Şi m-am dus ca un turist. Doamna Gavrilescu, profesoară la Pedagogic, era specialistă în Istorie.”
Norocul lui Ion Bănică a fost că, în acel an, fusese propagandist la învăţământul de partid „Momente din istoria patriei”. Având această funcţie, trebuia să fie mai pregătit decât restul, aşa că a studiat cum trebuie Istoria. Plus că ştia destulă Istorie şi Filosofie de la Şcoala de Ofiţeri. Subiectul de la examen, Revoluţia de la 1848 în Ţările Române, a curs lin, spre încântarea profesoarei Gavrilescu, absorbită de expunerea candidatului. După o avalanşă de note de 5 şi 6 acordate antevorbitorilor săi, a urmat un 10, obţinut de Ion Bănică, pe care a trebuit să-l oprească membrele comisiei din susţinerea subiectului, fiindcă ajunsese aproape de Primul Război Mondial. Aşa a intrat la liceu, cu media 8,66.