Până la Revoluţie, IMS-ul, care a parcurs peste 18.000 de kilometri pe continentul african, s-a aflat la Uzina ARO, după care a dispărut în condiţii neelucidate, nemaiştiindu-se nimic de soarta lui. Unul dintre profesorii universitari, participanţi la Expediţia Românească Transafricană din 1970-1971, spunea, în cadrul evenimentului „Câmpulungul în amintiri”, organizat de Emil Hagi, că maşina şi remorca, fiind ale lui ARO, au fost înapoiate întreprinderii, care le-a dat în custodia grupului, ca să se folosească de ele pe durata călătoriei. O vreme, M-ul a fost expus, după care s-a pierdut, nu se ştie cum. S-a vehiculat ideea că a fost vândut, în schimbul „colosalei” sume de 14 milioane de lei vechi, unui individ, care l-a folosit la căratul verzei! Continuăm în această ediţie povestea celor opt temerari în Africa, unde au trecut prin momente dificile, în care riscau să piară pe acolo.
Duba şofată de Costică Ludu s-a răsturnat pe marginea drumului
Experienţa trăită de cei opt români în Africa a constituit subiectul unor documentare de televiziune. Vizionând, de curând, filmul Expediţiei Româneşti Transafricane, am putea afirma, fără să exagerăm, că materialul concurează producţii minuţios regizate, chiar serialul de aventuri, la modă în urmă cu patru decenii. De pildă, scena traversării cursului de apă de la graniţa dintre Africa Centrală şi Zair a celor două TV-uri şi a M-ului 461 cu un bac improvizat din mai multe pirogi, vâslite de băştinaşi în acelaşi ritm, ca să nu se răstoarne. Alt episod, care le-a dat palpitaţii: avarierea dubei şofate de Constantin Ludu, care a trebuit reparată, pentru ca voiajul să continue. Reamintim că traseul echipajului românesc pe continentul negru a străbătut 12 ţări: Senegal, Mali, Volta Superioară, Niger, Nigeria, Camerun, Ciad, Africa Centrală, Zair, Rwanda, Uganda, Kenya.
Când membrii expediţiei au început să coboare spre Sud, spre Africa Centrală, după ce au parcurs o bună parte a itinerarului, s-au schimbat şi atmosfera, şi peisajul, înlocuit cu pădurile de galerie, care, pe măsură ce înaintau, se uneau şi formau adevărate tuneluri. După ce au părăsit capitala Africii Centrale, s-au îndreptat spre Cascadele Boali. „Erau două maşini. În faţă era ARO, urmat de duba condusă de Constantin Ludu. La un moment dat, a avut o explozie pe dreapta faţă şi maşina a intrat în taluzul drumului. Alţii ne-au ajuns, ne-au anunţat, ne-am întors, i-am depanat, i-am remorcat şi ne-am întors în capitală. După ce am lucrat o zi întreagă la fasonarea maşinii… nu spun că uşa am îndreptat-o urcându-ne pe ea cu cauciucurile de la ARO. Până la urmă, am pus-o pe drum, am revopsit-o şi ne-am putut continua călătoria. A fost unul dintre accidentele, de fapt, i-aş putea spune incidentele de pe drum. Am avut destule în drumul acela greu, de-a lungul Fluviului Senegal, atunci când înaintam cu 80 de kilometri pe zi.”, povestea profesorul Nicolae Coman.
Din capitala Africii Centrale, unul dintre componenţii echipei a fost nevoit să plece la Kinshasa, capitala Republicii Congo, deoarece preşedintele ţării a ţinut să-i cunoască pe membrii expediţiei româneşti. „Am făcut o socoteală şi ne costa mai mult drumul de la Kinshasa şi înapoi decât ne-a costat întreaga expediţie.”, a adăugat profesorul Coman. Atunci, au căzut de acord să-l trimită pe biologul Dragoş Neculce, care, cu acea ocazie, a făcut rost de o serie de vize, pe care românii nu le aveau. Aceştia au plecat din ţară cu două vize şi, până au ajuns în toate statele aflate în program, ele şi-au pierdut valabilitatea.
IMS-ul şi cele două TV-uri au trecut fluviul pe un bac făcut din pirogi legate între ele
În această parte a Africii erau râuri din abundenţă, care puteau fi traversate cu ajutorul bacurilor, mai mult sau mai puţin improvizate. „Unul din drumurile pe care le-am făcut în Africa Centrală a fost pe Râul Lobaye, la întâlnirea primelor triburi de pigmei. Ca să trecem din Africa Centrală în Zair (n.r. actuala Republică Congo), n-am avut altă posibilitate decât o improvizaţie de opt pirogi, legate două câte două, şi maşinile urcate pe ele.”, au povestit profesorii despre istoria grea a conceperii acestui bac improvizat, deoarece localnicii se ofereau fiecare să-i ajute pe români cu piroga proprie. Adică nu acceptau să le pună la un loc şi, în plus, nici nu aveau cu ce le uni. Prima încercare de urcare a vehiculelor pe aşa-zisul bac a dat greş, fiindcă improvizaţia nu era suficient de rezistentă. „Cu ajutorul a două scânduri mai groase oferite de un comerciant portughez, în schimbul cărora i-am tratat fetiţele de febră… bacul a fost încropit, maşinile… urcate, iar traversarea s-a făcut prin vâslirea acestui bac de către băştinaşi.”, a descris dr. Sever Popa o secvenţă parcă dintr-un film.
Apa era la două degete sub marginea pirogilor şi orice mişcare necontrolată sau nearmonizată putea răsturna bacul. Echipa de vâslaşi era condusă de un şef, care le pusese la magnetofon un cântec, pentru a ţine ritmul. Atunci, au traversat, de fapt, cinci maşini: trei ale românilor, plus remorca, plus o maşină englezească şi una franţuzească. O familie de matematicieni englezi şi un chitarist, care a susţinut un concert şi la Cluj, s-au lipit de români şi au mers câteva săptămâni împreună pe drumurile ecuatoriale.
Tehnicianul Ludu a ales să nu urce până pe creasta vulcanului
Iar peripeţiile românilor nu s-au încheiat aici, pentru că la intrarea în Congo au fost găsiţi cu arme. „Şeful grănicerilor de acolo a spus: „Pe paşaport scrie „Walter”. Ce este asta?” La care profesorul Botnariuc (n.r. academicianul Nicolae Botnariuc, conducătorul proiectului) a zis: „Pistolul meu.” „Cum? Aveţi arme?”, am fost întrebaţi la graniţă. „Da.”, a răspuns profesorul Botnariuc. Omul a venit cu noi şi ne-a escortat câteva zile. Până acolo am avut drumuri cu totul şi cu totul aventuroase. Am început să urcăm Fluviul Congo, altă traversare, de data aceasta, cu un bac mai bine construit şi mai sigur. Fiind perioadă de alegeri, la Banalia, era aşteptat ministrul de Interne şi special pentru el au adus un bac cu motor. Am beneficiat şi noi de traversarea aceasta de la Banalia şi am început să urcăm pe Râul Ituri, unul dintre cele mai frumoase râuri ecuatoriale din Africa. Am ajuns până în zona Staţiunii Epulu.”, a continuat prezentarea profesorului Coman.
Ca să treacă prin zone lipsite de căi de acces, expediţionarii au încropit podeţe din trunchiuri de copac, fără să fie unite între ele, aranjate în aşa fel încât să poată merge deasupra lor IMS-ul şi cele două TV-uri. Tot în această parte a Africii, românii au făcut prima traversare a Ecuatorului, din emisfera nordică în cea sudică. Echipajul a ajuns până în punctul fierbinte al continentului african, unde erau patru mari vulcani. În apa care izvora de la poalele acestor vulcani, a cărei temperatură se apropia de 90-95 de grade, localnicii fierbeau ouă. „Am recoltat aici material biologic, având grijă să nu-i deranjăm pe hipopotami, care erau în apropiere. De aici am plecat la Kibati, punctul de unde se urcă pe vulcanul activ Nyiragongo. Ne-am pregătit de urcuş şi, de dimineaţă, fiecare, cu bagajele pe care le avea în dotare, a urcat până la craterul vulcanului.”, comenta profesorul Coman imaginile filmate acum 42 de ani. În timp ce urcau, Constantin Ludu a rămas la un refugiu, iar restul grupului a ajuns până pe creasta conului vulcanic, unde temperatura era destul de scăzută. După câteva minute, s-a pus o ninsoare, care i-a gonit pe români.
Maşinile rămase în Kuweit au revenit în ţară după două luni de la sosirea membrilor expediţiei
Perioada imediat următoare loviturii de stat din Uganda i-a prins la graniţa cu acest stat, relaxându-se la pescuit pe Lacul Albert. Alt ghinion, de care şi-a amintit medicul Sever Popa: „Nu ştiam cum să facem să intrăm în Uganda proaspăt ieşită dintr-o revoluţie de două zile. Aici au fost cei care ne-au ajutat de la Ambasada israeliană şi ne-au arătat un drum secret, pe care să mergem, fără nicio emoţie. Printre alte surprize, am avut-o şi pe aceea de perforare a unui rezervor.” În Uganda, într-o zonă montană, românii au dat de şosea asfaltată, lucru esenţial pentru aceştia, deoarece se cam terminase sezonul secetos şi începea cel ploios. Din Uganda, au ajuns în Kenya, unde au sărbătorit din nou trecerea Ecuatorului. „Pe înălţimile acelea, într-o seară, după ce ne-am instalat cortul şi temperatura era aproape de zero, am auzit Radio Iaşi. Am lăsat toate de-o parte şi am stat până când s-a terminat emisiunea. Au fost primele ştiri din ţară, după câteva luni. Primele şi ultimele.”, şi-a amintit Nicolae Coman.
Punctul final al călătoriei a fost capitala Kenyei, Nairobi, al cărei centru era asemănător multor capitale europene. Ulterior, profesorul Coman a trăit patru ani la Nairobi, ocupând funcţia de reprezentant permanent al României la ONU şi ambasador pentru programe de mediu şi aşezări umane, în Kenya, Tanzania, Uganda, Burundi şi Rwanda, cu reşedinţa în acest oraş. În această capitală, ultima pe agenda de călătorie, au întâlnit o reprezentanţă comercială românească. Pe când se îndreptau spre Mombasa, li s-au luat interviuri de către presă, ziariştii fiind interesaţi să afle cum au traversat continentul, cum au rezistat maşinile, cum au rezistat oamenii, care au fost dificultăţile de drum.
„În sfârşit, după exact 100 de zile, am văzut Oceanul Indian.”, spunea profesorul Nicolae Coman. La Mombasa, maşinile au fost încărcate pe Motonava “Bucureşti”, care, întâmplător, era în port. După două zile de somn, fiindcă ai noştri nu puteau să stea fără să aibă o ocupaţie, după ce şi-au gresat autovehiculele şi le-au ambalat, s-au împărţit şi au stabilit cum să le fie de folos ofiţerilor de pe motonavă. „Cu Motonava “Bucureşti” am mai urcat o dată spre Nord, am trecut pentru ultima oară Ecuatorul, am ajuns în Kuweit şi, de aici, cea mai mare parte dintre noi a plecat cu un avion Tarom spre ţară. Dragoş a rămas alături de maşini şi de materiale şi a revenit în ţară după două luni şi jumătate, cu maşinile, la Constanţa.”, a fost istoria Expediţiei Transafricane de acum 42 de ani, prezentată de doi dintre participanţi, datorită strădaniilor lui Emil Hagi de a-i aduce la cea de-a şaptea ediţie a „Câmpulungului în amintiri”.
