Inginerul Nicolae Dogaru
Timp de 16 ani, inginerul Nicolae Dogaru a condus Reparaţiile Mecanice, o secţie a Mecanicului Şef, care grupa cinci ateliere: reparaţii, electrice, prelucrări, reparaţii poduri rulante şi punere în funcţie. Aproximativ 300 de salariaţi intrau în responsabilitatea specialistului care, înainte de a i se încredinţa de către directorul Ioan Giuvelcă acest post, a căpătat experienţă în funcţii de conducere la întreprinderi din Târgovişte şi Titu. Nicolae Dogaru se numără printre inginerii Uzinei, ridicaţi dintre muncitori, lucru care l-a ajutat în cariera viitoare, în modul de a lucra şi colabora cu oamenii şi de a înţelege problemele din producţie. Munca grea la Secţia Motor, unde a fost repartizat după absolvirea clasei de frezori-rectificatori a Şcolii Profesionale IMS, l-a determinat să-şi continue pregătirea şi să urmeze o facultate.
A absolvit Şcoala Tehnică, după care s-a ambiţionat să facă o facultate
Nicolae Dogaru s-a născut în Câmpulung, pe 1 martie 1945. După terminarea Şcolii Elementare, neavând posibilitatea să urmeze cursurile liceale, fiindcă fratele său mai mare era student, a mers la Şcoala Profesională. După absolvirea profesionalei, în anul 1962, pe durata căreia s-a calificat în meseria de frezor-rectificator, a fost angajat la Uzină, fiind repartizat la Secţia Motor. Cât a fost angajat, şi-a continuat pregătirea profesională, urmând liceul la seral. „Am fost o perioadă pe trei schimburi, după aceea, făceam un singur schimb. În timpul acesta, am urmat liceul seral. Îmi aduc aminte că am avut nişte profesori foarte buni acolo: la Română, pe doamna Iana, la Matematică, l-am avut pe domnul Bărbulescu, ulterior, profesor la facultate.”, sunt doar doi dintre dascălii din liceu, dintr-o mulţime de cadre didactice foarte bune, care i-au instruit pe elevii proveniţi dintre absolvenţii Şcolii Profesionale IMS şi nu numai. Printre aceştia s-a aflat şi tânărul Nicolae Dogaru, care, la câteva decenii distanţă, îşi aminteşte că profesorul Bărbulescu îl ţinea numai în note „aşa şi aşa”, ca să scoată ce era mai bun din el. Liceanul şi-a luat odată inima în dinţi şi l-a întrebat de ce l-a notat atât de puţin, în condiţiile în care el a ştiut să rezolve cerinţele date.
Profesorul, văzând ce potenţial are elevul său, a intuit că va merge mai departe cu studiile, lucru, pe care, de altfel, i-l spusese în faţă acestuia. Însă tânărul a negat vehement ceea ce dascălul său anticipase că se va întâmpla. „Până la urmă, aşa a fost. Am luat Bacalaureatul, câţiva dintre noi, n-am fost prea mulţi, după care am plecat la facultate.”, ne povestea inginerul Dogaru. N-a reuşit din prima la Politehnica Braşov şi, când să încerce a doua oară, părinţii i-au cam retezat avântul de a urma studiile superioare, pentru că n-aveau cu ce să-l întreţină pe durata facultăţii. În tot acest timp, a lucrat la Secţia Motor. Atunci, Nicolae s-a orientat către Şcoala Tehnică, ale cărei cursuri le-a făcut timp de trei ani. „Când am plecat de acolo, unde era atât de muncă – şi ce muncă grea! – m-am pus pe învăţat.”, ne spunea inginerul Dogaru.
A fost şef de secţie de schimb la o uzină de maşini-unelte din Târgovişte, apoi şef de secţie la o întreprindere de electrice din Titu
Fratele său, care ajunsese asistent la o facultate, i-a deschis ochii lui Nicolae în privinţa manierei de studiu, pentru a fi admis la o şcoală superioară. El a pus eşecul primei încercări a fratelui mai mic de a intra la facultate pe seama faptului că acesta nu ştia cum să înveţe. După ce i-a arătat cum trebuie să se pregătească, al doilea examen a fost trecut cu bine.
În acea vreme, avea câţiva prieteni buni, Constantin Vintilă, care a fost director la Avicola, iar, în prezent, este proprietarul unei păstrăvării, şi Ion Pârşe, împreună cu care Nicolae Dogaru s-a hotărât să meargă, totuşi, ca să dea la facultate. Dorinţa lor era normală, deoarece vedeau la Uzină ingineri nou sosiţi, care li se părea că sunt mai slab pregătiţi decât ei. O realitate firească, de vreme ce teoria studiată la facultate nu se compara cu lucrul efectiv din Uzină şi cu realizările meseriaşilor care au făcut să se vorbească despre ARO în ţară şi în străinătate.
Prin urmare, a încercat tot la Politehnica Braşov, unde interlocutorul nostru a fost admis. La acea vreme, nu erau decât trei Secţii de Maşini-Unelte în ţară: Bucureşti, Iaşi şi Braşov. A dus-o chiar bine, după cum mărturiseşte, pe perioada facultăţii, după ce a prins bursa, care era destul de consistentă ca valoare. „Aveam cazare, masă şi bani de buzunar.”, motiv pentru care nici nu mai era nevoie prea mult de suportul părinţilor. A luat statul cu 10, dar, după cum recunoaşte Nicolae Dogaru, rezultatul său bun nu l-a ajutat prea mult în viitoarea carieră.
După terminarea facultăţii, a ajuns la Târgovişte, la o uzină de maşini-unelte, unde a lucrat vreo doi ani, timp în care a fost propulsat în funcţia de şef de secţie de schimb. Dată fiind conjunctura familială, obligat să facă naveta, a plecat de la Târgovişte la Titu, unde funcţiona o întreprindere de electrice. În acest punct al carierei sale, a lucrat la Proiectare. Fiind un apropiat al directorului întreprinderii, întrucât lucra direct cu el, acesta i-a propus un salariu mai mare, cu condiţia înscrierii în partid. La prima şedinţă – i-a cerut directorul – trebuia să se facă membru de partid, lucru pe care Nicolae Dogaru îl respinsese până în acel moment, pentru a promova profesional. Astfel a ajuns şef de secţie la Autoutilări.
Giuvelcă l-a pus şef la Reparaţii Mecanice
În 1986, inginerul Dogaru s-a întors în Câmpulung şi s-a angajat la Întreprinderea ARO, la Proiectare, tot la Maşini-Unelte. În acea perioadă, s-a întâmplat să fie vacant un post de şef de secţie la Mecanicul Şef. „Îmi aduc aminte, în 1987, cu o zi înainte de 23 August, m-a chemat directorul Ioan Giuvelcă, am stat de vorbă cu el (a fost prima dată când a purtat o discuţie cu directorul Întreprinderii ARO)… şi m-a pus şef de secţie la Mecanicul Şef. Directorul Giuvelcă mi-a spus: „Mâine vii la serviciu.”, a relatat Nicolae Dogaru cum a început ascensiunea sa la fabrica musceleană.
Pe 23 August, când toată lumea era liberă, inginerul a trebuit să se prezinte la muncă, să-şi ia noua funcţie în primire, cu atribuţiile şi responsabilităţile pe care le presupunea. Pe atunci, inginer şef mecano-energetic era Victor Savu. Acest Savu, superiorul lui Nicolae Dogaru, era, practic, legătura între directorul Ioan Giuvelcă şi şefii secţiilor din cadrul Mecanicului Şef. În tot timpul cât a fost angajatul Uzinei, Nicolae Dogaru n-a mai avut nicio discuţie faţă în faţă cu directorul general, cu excepţia şedinţelor operative, la care erau chemaţi toţi conducătorii secţiilor din fabrică. „În rest, n-am mai discutat niciodată cu el. Apoi, a venit directorul Ivan, care mă chema mereu, de fiecare dată când făcea vreunul câte o prostie. Era împreună cu secretarul de partid Poteraşu şi, când era prins câte unul la poartă cu o piesă furată, mă chema. „Mă, ce facem, mă, cu ăsta?”, aşa îmi vorbea. Eu îi spuneam să-l lase, că e băiat bun, chiar dacă nu era aşa. Ne mai întâlneam când făceam de serviciu, de la trei, până dimineaţa. Atunci, trebuia să ai grijă ce intră în Uzină, ce iese din Uzină, câte maşini s-au făcut la schimbul II, câte maşini s-au făcut la schimbul III, ce a lipsit, etc.”, a continuat acesta. “Munca era şi grea, dar şi plăcută, povestea Nicolae Dogaru, pentru că erai tot timpul în activitate.”
“Am avut nişte oameni foarte buni”
Mecanicul Şef avea în structura sa două secţii. Secţia de Reparaţii Mecanice cuprindea mai multe ateliere. „Am avut parte de nişte maiştri foarte capabili. Era un atelier de reparaţii condus de maistrul Nicolae Ceauşescu. Mai era un atelier de electrice, unde era maistru Gheorghe Pârvan (care a decedat, la fel ca şi colegul amintit mai înainte). Cel de-al treilea era un atelier de prelucrări, condus de maistrul Dobrescu. Aici erau meseriaşi foarte buni. Aveam un atelier de reparaţii poduri rulante. Apoi era un atelier de punere în funcţie. Când veneau maşini din afară, de undeva, de la altă fabrică, şi le aduceau în Uzină, le descărcau de pe trailere, de pe ce erau aduse, le puneau pe poziţii, le alimentau şi le puneau în funcţie. Aveam multe maşini grele, motostivuitoare, tractoare… aveam mecanizare pentru aşa ceva. Aici era un maistru Grecu.”, ne-a descris inginerul Dogaru cum erau repartizate, pe ateliere, activităţile din cadrul Secţiei de Reparaţii Mecanice.
Un maistru foarte bun pe care l-a avut naratorul nostru a fost şi un mare sportiv. Anghel Iancu, un boxer renumit, a făcut parte din echipa naţională şi a jucat cu Steverson. Anghel Iancu era maistru la atelierul de punere în funcţie şi nu mai boxa în timpul la care a făcut referire interlocutorul nostru. Era foarte de treabă, şi-l aminteşte acesta, şi apreciat de subalterni. Când inginerul Dogaru îi cerea să mobilizeze oamenii pentru o anumită sarcină, acesta, de îndată, le solicita muncitorilor să rămână peste program. „A fost unul dintre oamenii şi ascultători, şi muncitori, şi de încredere. Am avut nişte oameni foarte buni.”, a adăugat el. Ca peste tot, pădurea conţinea şi „uscături”, însă sancţiunile erau făcute de inginerul Dogaru doar pe hârtie, fără a le da drumul, pentru a îmbrăca forma penalizărilor la salariu.
Toate atelierele enumerate se aflau sub conducerea sa. Organizarea Mecanicului Şef şi, în special, a Secţiei de Reparaţii Mecanice în maniera prezentată de inginerul Dogaru a funcţionat până în 1990, după care, încet-încet, activitatea a luat-o pe o pantă descendentă.
Secţia pe care a condus-o atâţia ani a fost transformată într-un atelier
Ca număr de salariaţi, secţia, din care, în prezent, doar amintirea a mai rămas, număra aproximativ 300 de persoane şi a funcţionat lângă poarta veche, în apropierea fostei Uzine de Apă. Nicolae Dogaru a condus Reparaţiile Mecanice din 1987, până în anul 2003. Tot în cadrul Mecanicului Şef îşi desfăşurau activitatea încă o secţie, paralelă cu cea coordonată de povestitorul nostru, plus un atelier de proiectare, condus de Gheorghe Buzatu, fostul director adjunct al Grupului Şcolar Industrial Construcţii de Maşini. Cealaltă secţie se ocupa cu instalaţii sanitare, zidăritul, bobinajul, etc. şi la cârma ei s-a aflat Emil Nicolescu, care, între timp, a decedat şi el.
După Revoluţie, activitatea la Uzină a început să regreseze, din lipsa investiţiilor şi încetarea exportului. O perioadă mai bună a fost atunci când s-a permis vânzarea maşinilor în ţară, dar, după ce piaţa s-a umplut de ARO, s-a produs, treptat, declinul societăţii. În 2003, când Nicolae Dogaru a pus punct activităţii sale la Uzină, foarte mulţi salariaţi fuseseră disponibilizaţi. Din acest motiv, secţia pe care a condus-o a rămas să funcţioneze ca un simplu atelier, unde activitatea era coordonată de inginerul Dobre.
