Detaliul scăpat cenzurii, în momentul realizării unui fototapet impresionant, comandat de directorul Ion Giuvelcă pentru vizita lui Nicolae Ceauşescu la uzină
Când îşi anunţa vizita la Câmpulung Nicolae Ceauşescu, se iscau la uzină o efervescenţă şi o foială atât de mare, încât, din cauza stresului care îi cuprindea, în special, pe şefi, aceştia erau dispuşi să asculte şi ideile subalternilor, legate de pregătirea evenimentului. Dacă, până în acele momente cruciale, şefii se comportau precum zmeii zmeilor, când intrau în tensiunea pricinuită de organizarea găzduirii delegaţiei prezidenţiale, începeau să alerge ca nişte muşte fără cap. Dintr-odată, era importantă părerea oricărui om, numai să-i salveze de pericolul unei primiri care să nu fie pe placul şefului statului. “Era “moartea” pe ei grămadă!”, îşi aminteşte Gheorghe Mitroiu, care ne-a povestit, cu umorul care îl caracterizează, o întâmplare savuroasă, petrecută în preajma unei vizite a conducătorului iubit.
Ion Giuvelcă îi strângea pe cei mai talentaţi din uzină şi le cerea să se gândească cum să-l impresioneze pe Ceauşescu
Printre lucrurile deosebite pe care le-a avut Uzina ARO, în afară de expoziţia de maşini, care, în timpul lui Victor Naghi, fusese amenajată în dreapta intrării, sub un fel de şoproane, în afară de sera cu tot soiul de flori – în special, trandafirii preferaţi de cel mai longeviv director al fabricii – şi de căprioarele din mica grădină zoologică, a fost muzeul, “opera” directorului Ion Giuvelcă. Acesta îşi avea biroul la mezaninul pavilionului central. La parterul imobilului, existând suficient spaţiu, el s-a gândit să realizeze un muzeu, în care să fie incluse toate tipurile de autoturisme produse la Câmpulung, piese, felurite imagini ale lui ARO de la concursuri, cupele obţinute la competiţii, etc. Când sosea o delegaţie străină sau era oficiat un protocol la nivel înalt, oaspeţii lui Giuvelcă erau plimbaţi prin Muzeul ARO, mai cu seamă că era situat în apropierea conducerii.
În acea perioadă, Gheorghe Mitroiu făcea parte din Compartimentul Design, care aparţinea de Filiala de Proiectare şi care, bineînţeles, deservea uzina. Acolo era un grup de şapte-opt inşi, unul mai artist decât altul, dintre care unii înzestraţi cu un talent fantastic. Laurenţiu Sterian, de pildă, realiza desene, masterplan-uri, ale unor viitoare tipuri de maşini, cu totul deosebite. Bogdan Petry se ocupa de grafica agendelor şi a calendarelor, iar Luigi Şuta executa tot ce era pe bază de lemn. Alt coleg, Boghez, realiza machetele şi avea o înclinaţie către lucrurile ieşite din tipar, în sarcina lui Petre Bumbulici intrau desenele pentru caietele service, şi Gheorghe Mitroiu se ocupa cu obiectele de protocol, târguri, expoziţii şi tot ce aparţinea de reclamă şi publicitate. Şeful acestora era arhitectul Mircea Mitoi, o personalitate completă, care se pricepea nu numai la arhitectură, ci şi la obiectele de iluminat, realiza mastermodele, machete ş.a.m.d., îndeplinind rolul unui regizor al Atelierului Design.
Conducerea obişnuia ca pe angajaţii care aveau un anumit talent – de exemplu, talentul de a scrie frumos, cum era Cristian Ticu, dar şi alţii de la Compartimentul de Reclamă – să-i adune laolaltă. Astfel, se strângeau, la cerinţa directorului, 20-30 de persoane, cărora acesta le pretindea să gândească “ceva” cu care să-l impresioneze pe Ceauşescu.
Fototapet cu Ceauşescu într-un ARO, pe un perete întreg al Muzeului ARO
Unul dintre membrii grupului a prezentat mai multe soluţii. Una dintre ele suna în felul următor: pe un perete al Muzeului ARO, pe o suprafaţă de aproximativ 7 metri, cu 3,5 metri, un fototapet cu preşedintele Nicolae Ceauşescu într-un ARO. Ideea a devenit rapid temă de cercetare. “Tovarăşe Mitroiu, te ocupi de treaba asta!”, a ordonat Giuvelcă, îndatorirea fiind primită cu o oarecare teamă de interlocutorul nostru, pe care, vorbea aceea, “cădea mereu măgăreaţa”. De data aceasta, era una delicată, cu repercusiuni severe, în caz de eşec. Gheorghe Mitroiu nu era la prima experienţă de acest fel, fiindcă se îngrijise înainte de executarea unor fototapete cu ARO, imortalizat în natură. “Cum se realizau fotoreportajele cu ARO? Luai un fotoreporter, cu un aparat Hasselblad, performant, şi, prima dată, se făcea un fel de diapozitiv pentru un gen şi negativ pentru fotografii. Iar noi apelam pentru toate prospectele şi materialele publicitare, fie că le făceam prin Auto Dacia, fie că le făceam noi, la fotoreporteri. Această lucrare se numea fotoreportaj.”, a continuat relatarea lui Gheorghe Mitroiu.
După ce a primit această obligaţie, a mers la Casa Scânteii, însă de aici a fost îndrumat către fototeca Comitetului Central, unde erau stocate fotografiile cu tovarăşul Ceauşescu. Evident că era greu de pătruns, din cauza Serviciilor, care protejau astfel de documente. Acolo, trimisul uzinei a cunoscut o doamnă ofiţer de Securitate, foarte frumoasă, dar foarte dură, căreia i-a explicat ce misiune are de îndeplinit. “Mi-am dat seama că are epoleţi pe dedesubt.”, ne spunea el, zâmbind. Aceasta i-a dat de înţeles că în acel cadru nu are acces oricine, dar musceleanul, insistent, a stăruit pentru găsirea unei soluţii. La care responsabila a replicat: “O soluţie există, dar asta comportă următorul lucru. Mie să-mi vii cu o adresă, care să prevadă că “tovarăşul Mitroiu este delegat de conducerea I.A. ARO pentru a studia/comanda un fototapet, fotografii, şi că el prezintă garaţii moral-politice.” Iar aceste “garanţii moral-politice” ale împuternicitului trebuia garantate prin semnăturile directorului general, secretarului de partid, contabilului şef şi ale altor membri ai conducerii, în total, vreo cinci semnături.
Reîntors la fabrică pentru obţinerea delegaţiei, acesta i-a transmis directorului Giuvelcă cerinţa responsabilei de fototeca Comitetului Central, de a alege 30-40 de fotografii-martor, care urmau să ajungă la avizare la Agerpres. “Am făcut aceste fotografii-martor, alb-negru. Acolo era exact ca la o bibliotecă. Fiecare fotografie avea o cotă, adică un indicativ cu un număr, după vizitele întreprinse. Ea mi-a spus: “Alege multe şi gândeşte-te că nu este prima surpriză.” Întâi treceau prin aprobarea politică, pe care o dădea Agerpres, tot la Casa Scânteii, unde era un fel de cenzură. Nişte băieţi politicoşi, dar ca lămâia. Îţi lăsau acru în gură când discutai cu ei şi nu te lipeai de ei, cum nu se lipeşte cocoşatul de gard.”, a adăugat Gheorghe Mitroiu, în acelaşi stil mucalit de a relata istorioara spumoasă.
Cenzura s-a temut de petele de pe faţa lui Ceauşescu, dar n-a văzut direcţia botului labradorului
Iniţial, toate fotografiile-martor au fost respinse, spre disperarea celui însărcinat cu realizarea fototapetului, pe care conducerea pusese o presiune cumplită. Doamna “cu epoleţii pe sutien” de la fototeca C.C. – cum glumise cu ea, la început, tânărul de la Atelierul Design al uzinei, riscând să-i fie răsplătită poanta cu două palme – l-a descumpănit puţin, când i-a spus: “Nu ştiu dacă o să ai succes.” În faţa cenzurii, Gheorghe Mitroiu a pus problema muncitoreşte: “Tovarăşilor, nu plec de aici! Avem un eveniment la ARO, vine tovarăşul şi trebuie să-i prezentăm treaba asta!” “Măi, băiatule, ţi s-a urât cu binele? Nu se aprobă şi cu asta basta!”, a fost răspunsul primit. “Nu s-a aprobat, asta e. Dar fotografia asta ce are?”, s-a înverşunat angajatul lui ARO. Într-o imagine surprinsă la Turnu Severin, Ceauşescu apărea într-un ARO superb. Ca poziţie şi punere în valoare a maşinii şi a preşedintelui, fotografia era reuşită. “Tu te uiţi în partea de sus?”, l-au întrebat pe muscelean cei care i-au respins-o. Sus, apărea un ceas într-un turn. “Bă, berbecule! Cine vede zice că i-a sunat ceasul lui Ceauşescu!” “Îl tăiem!”, a propus Gheorghe Mitroiu. “Nu se poate!”
În altă poză, apărea un splendid ARO 244, în timpul vizitei lui Nicolae Ceauşescu la Colibaşi, pe un covor de flori. Oricum, ceva de vis. “Asta ce are?”, a fost dornic să afle delegatul uzinei, iar curiozitatea i-a fost numaidecât satisfăcută: “Bă, preşedintele nu calcă pe flori! Nu merge.” În alta, Ceauşescu era pozat din profil şi se interpreta că este într-o ureche. În altă fotografie, coana Leana purta o brăţară de aur mult prea evidentă, semn al opulenţei, în timp ce poporul murea de foame. Iar motive de a fi respinse toate imaginile s-au găsit “gârlă”. “Am crezut că înnebunesc. M-am dus la maistrul Goiceanu, singurul fotograf din ţară, care făcea fotografii pe un perete imens. Dacă te uitai la el, ziceai că e un frizer, dar avea un talent extraordinar. Erau role de un metru şi jumătate, iar o poză mare se făcea din trei bucăţi.”, ne-a povestit acesta. La o cafea Melitta, italiană, servită la un local de lux, în spatele Casei Scânteii, unde veneau străinii la expoziţii, fotograful s-a angajat că-l ajută, dar l-a avertizat că-l aşteaptă altă chestie neplăcută: cine ştie ce pete pot să apară pe feţele Ceauşeştilor în momentul în care pozele-martor vor fi mărite!
Cu toate că artistul foto le retuşa, cei de la Agerpres nu riscau şi spuneau din start: nu se poate! În orice caz, fotografiile trebuia refăcute, iar, pentru aceasta, Gheorghe Mitroiu a primit bani şi dezlegare de la Ion Giuvelcă să stea la Bucureşti cât era nevoie. “Într-adevăr, când a făcut o porţiune din poză, avea pete-pete, ce nu se putea! Într-un final, s-a rezolvat şi s-au realizat nişte fotografii imense, pe o lungime totală de şapte metri, din trei părţi. Ce reprezentau? Într-un ARO 244, cu trapă, Elena şi Nicolae Ceauşescu, în picioare, alături de labradorul lor. Uşa maşinii era deschisă. Labradorul unde credeţi că avea botul? În dreptul buricului tovarăşei Ceauşescu, poate, puţin mai jos, şi cu limba scoasă! Nu şi-a dat seama nimeni! Toţi erau furaţi de eveniment. Giuvelcă mi-a dat dispoziţie să-l lipesc pe perete. Asta nu-mi plăcea la conducere, că spunea: “Tu le-ai adus, tu le pui.”, este întâmplarea memorabilă, care nu s-a încheiat, însă, în acest punct.
Pe peretele umed, fototapetul s-a ondulat, câinele avea limba mai lungă, iar Ceauşeştii erau distruşi
Montarea fototapetului a reprezentat altă bătaie de cap. Peretele pregătit pentru lipirea cu Prenadez a imaginii trebuia uscat. Gheorghe Mitroiu a avut ideea de a se folosi nişte faruri de uscat vopseaua, existente în dotarea Vopsitoriei. Dar şefii nu s-au îndurat, ci s-au limitat la utilizarea unor lămpi obişnuite. Atunci, interlocutorul nostru a refuzat să se implice, intuind că Ceauşescu va ieşi cu gura strâmbă, iar asta, pentru că, peretele fiind umed, era lesne de anticipat că fotografia va face “valuri”. Plus că era şi foarte obosit după zilele petrecute la Bucureşti, în chinul alegerii şi măririi pozelor. “L-au pus şi lucrarea s-a strâmbat… câinele avea limba lungă, Ceauşescu era şi el “afectat”, doamna, la fel… începuse să se onduleze toată lucrarea. Atunci, i-a venit ideea lui Giuvelcă de a se executa nişte cadre din stinghii, cu pânză Hessian, şi au astupat tot. A stat şi după Revoluţie şi n-au ştiut decât câţiva ce comoară era acolo. După părerea mea, a fost o chestie extraordinară şi păcat că s-a pierdut.”, este unul din miile de episoade şi întâmplări de la ARO, despre fapte consumate sub presiune, cu “hei rup!”, pe care conducerea le comanda, iar executantul trebuia să găsească soluţia de realizare.