Timp de două săptămâni, în timpul Revoluţiei din România, nicio cursă TAROM n-a sosit în China
După câteva luni de la revenirea din Maroc, pentru Ion Vlădău a urmat deplasarea în China, în luna august a anului 1985. Prima deplasare, căci a existat şi o a doua. „Când am ajuns acolo, mi-am zis: Gata, aici îmi va fi sfârşitul, căci n-o să mă mai întorc în ţară! Când am intrat în suburbiile lor, în drum spre Ambasadă, unde am văzut mizeria şi sărăcia… dar, uşor-uşor, m-am adaptat.”, mărturisea interlocutorul nostru, care a fost însoţit în China de Nae Ştefan, un bun prieten, cu care, şi acum, când se întâlneşte cu el prin oraş, se salută în chinezeşte. Nae Ştefan a fost trimis la Beijing, iar Ion Vlădău, la Shanghai. După aproximativ două ore de zbor, a ajuns la destinaţie, unde era aşteptat de un alt prieten, Gică Ozoiu. Cât a lucrat în China, ca un amănunt interesant, Ion Vlădău a prins trei vizite ale lui Nicolae Ceauşescu, atât de strânse erau relaţiile dintre cele două popoare. În astfel de ocazii, tehnicienii Uzinei ARO erau chemaţi cu toţii şi fiecare, indiferent în ce zonă îndepărtată a acestei enorme ţări se afla, era prezent, ca să-l întâmpine pe liderul român primit de omologul chinez.
„Când am intrat cu Gică Ozoiu şi Virgil Tarbă acolo… era iad!”
Ion Vlădău s-a dus la Shanghai, pentru descărcarea unui vas şi acolo a şi rămas. „Un oraş imens, cu 20 de milioane de locuitori. Bicicleta, la ei, era baza mişcării. Dumineaţa, plecam ori înainte de ora 07.00, ori după 07.00, căci n-aveam nicio şansă să ajungem la timp, dacă plecam odată cu ei. Prin lege, şoferii erau obligaţi să-i ferească. Mai cu seamă că exista o dogmă a lor, potrivit căreia biciclistul chinez, în timp ce se deplasează, gândeşte, creează, meditează.”, ne povestea el despre obiceiurile asiaticilor.
Mai bine de un an, şi-a desfăşurat munca la Shanghai, unde s-a ocupat de remedierea aceloraşi probleme constatate, în general, în activitatea de asistenţă tehnică şi service. Ai noştri s-au confruntat cu o deficienţă suplimentară celor obişnuite: benzina chinezilor era foarte proastă, cauză din care garniturile de chiulasă se ardeau. „Devenise un reflex schimbarea garniturilor de chiulasă.”, ne spunea Ion Vlădău, care a lucrat în tot acest timp numai cu Gică Ozoiu. „Plus că am prins descărcări ale vaselor. Erau acele vase norvegiene imense, construite special pentru transportul vehiculelor pe mare, în care intrau mii de maşini. Nosac era compania norvegiană de transport pe mare, iar echipajul, în ciuda faptului că vasul de construcţie japoneză era atât de mare, era format din doar 22 de oameni, totul fiind automatizat.”, relata acesta. Reamintim că, în timpul unui transport, 60 de autoturisme s-au făcut scrum într-un incendiu, cu toate că nava era dotată cu senzori de fum, dar probabil că n-au funcţionat în momentul producerii incidentului. Din câte se pare, de la un scurtcircuit, o scânteie a căzut pe perna scaunului unui ARO. Tehnicienii erau obligaţi să lase geamurile coborâte, pe fiecare parte. Autoturismele se aşezau la câţiva centimetri distanţă unul de celălalt. De la acea scânteie, compartimentul a fost cuprins de flăcări. Zona afectată de incendiu a fost numaidecât etanşeizată automat şi izolată de restul vaporului. „Când am intrat cu Gică Ozoiu şi Virgil Tarbă acolo… era iad! Maşinile contorsionate, tot ce era cauciuc, silon, era topit, rămăsese numai fierul. Unde a fost temperatura mare, se topise şi cutia de viteze, carcasa fiind de aluminiu. Groaznic!”, este incidentul cu autovehiculele distruse în timpul acelui transport de pomină. ARO-urile, care erau asigurate, au ajuns, se pare, pe fundul oceanului.
Câteva sute de ARO au fost înşirate pe stradă, nefiindu-le permisă depozitarea în port
După un an şi jumătate, Ion Vlădău s-a întors în ţară, însă, în decembrie 1988, a făcut din nou drumul spre China, împreună cu Ionuţ Rujan şi Ionică Dobrin (fostul viceprimar de la Dâmbovicioara). Pentru început, naratorul nostru a plecat, împreună cu Adrian Lie, la Lianyungang, unde trebuia să descarce aproximativ 700 de autoturisme. Spre deosebire de colegul său, Ion Vlădău mai fusese la Lianyungang, un port de dimensiuni reduse. Din această cauză, autorităţile nu le-au permis să depoziteze maşinile în port şi, astfel, au fost nevoiţi să le înşire pe stradă. Câteva sute de ARO-uri, puse unul lângă celălalt, din care unele porneau, altele nu mai porneau. Tehnicienii trebuia să se ocupe, efectiv, de pregătirea lor, pentru a fi duse în depozit. După ce autovehiculele au fost coborâte de pe vas, a doua zi, a început operaţiunea de pregătire a lor. Muscelenii erau cazaţi la un hotel din apropierea portului, de unde, dimineaţa, îi luau chinezii.
„A început o ploaie mocănească… şi a trebuit să ne ocupăm de maşini, pentru că altfel se plătea o locaţie destul de mare pentru restul, care rămăsese în port. Ne-am apucat să le pregătim, mai mult de pornit, ca să eliberăm strada, după care, în depozite, ne ocupam mai mult de ele. În două zile, am terminat treaba. A doua zi, când eram aproape gata, eram uzi până la piele, din cauza ploii. Am ajuns la hotel înfriguraţi şi terminaţi amândoi. „Nea Lie, ştii ce ar fi bună acum? O ţuică fiartă, bună, de-a noastră!”, i-a spus Ion Vlădău colegului Adrian Lie, după ce s-au încălzit cu un duş, după ziua petrecută în ploaie. Provizia de acasă o terminaseră la Beijing şi Ion Vlădău zisese într-o doară că era bună o ţuică fiartă. „Ionele, o să-ţi fac o surpriză.”, i-a răspuns amicul, care a scos din geamantan o sticlă de ţuică. „N-aveam unde s-o fierbem, dar am găsit o vază cu flori, am aruncat florile, am spălat-o şi, cu fierbătorul, am fiert ţuica în vază.”, este o întâmplare pe care Ion Vlădău este convins că n-o s-o uite toată viaţa.
După ce au încheiat pregătirea de vânzare a ARO-urilor, tehnicienii urmau să-şi ia în primire staţiile de service. Adrian Lie trebuia să plece la Shanghai, pentru a prelua de la Gică Cotenescu, fost maistru la Probe, staţie de service. În cazul lui Ion Vlădău s-a stabilit că va ajunge la Xi’an, unde se afla un alt bun prieten de-al său, Ilie Necula. „După ce am terminat cu Lianyungang, ne urcăm în tren. Exact la Xi’an era un nod de cale ferată. Chinezi mulţi în gară, unde nu ne aştepta nimeni! Ştiam că este Ilie Necula la Xi’an… telefoane peste telefoane! Nu ştiam unde este hotelul, nu ştiam pe unde s-o iau. Stăteam amândoi călare pe geamantane în gară şi tot aşteptam… presimţeam că se întâmplă ceva. Sunam la hotelul unde stătea Ilie Necula şi, cum nu-l găseam, m-am gândit că s-o fi mutat! De la Lianyungang ne-am luat tot, de vreme ce eu preluam staţia de service de la Xi’an. Un oraş extraordinar de frumos, unde se afla faimoasa armată de soldaţi de teracotă. Cum stăteam noi pe geamantane, aşa, amărâţi, văd două figuri. M-am frecat la ochi, fiindcă nu-mi venea să cred. Mă uit din nou: Ilie Necula, cu băiatul de la Dacia! N-am mai ţinut cont de nimic şi am pus mâinile pâlnie la gură: „Ilieee! Vino încoace!” Când ne-a văzut, ne-a întrebat: „De ce n-aţi anunţat, mă?” „Am dat atâtea telefoane şi angajata de la recepţie îmi spunea că nu eşti la hotel?!”, a continuat povestirea sa.
Lui Ilie Necula i se termina mandatul şi trebuia să predea succesorului staţia de service. Două săptămâni a durat procedura de predare-primire, la finele căreia Ilie Necula s-a întors în ţară. Tehnicienii de la uzina câmpulungeană şi cei de la Dacia erau cazaţi într-un apartament aflat în incinta staţiei, după cum se convenise cu ARO şi, în special, cu Auto Dacia. Amuzat, Ilie Vlădău ne spunea că aragazul şi frigiderul aflate în dotarea locuinţei erau româneşti. „A urmat aceeaşi activitate de service, cu probleme la cutii de viteze… norocul nostru că chinezii nu erau atât de pretenţioşi cum erau italienii sau marocanii. Viaţa era foarte ieftină, se găseau de toate, la preţuri derizorii.”, ne spunea Ion Vlădău. Însă nu toţi chinezii o duceau bine. Salariul unui mecanic chinez din service era de 80 de yuani pe lună, plus două mese pe zi asigurate de stat, în timp ce diurna tehnicienilor români era de 600-700 de yuani. Ei o considerau mică, comparând cu cât câştigau ungurii sau polonezii, cu care lucrau în depozite şi care erau plătiţi în valută.
A prins în China protestele din Piaţa Tiananmen, din iunie 1989
După şase luni, tehnicienilor le-au venit în vizită soţiile. În vara anului 1989, la Beijing începuseră protestele studenţilor şi ale intelectualilor, care au culminat cu Masacrul din Piaţa Tiananmen, din 4 iunie 1989. A fost anul în care multe dintre guvernele comuniste din lume s-au prăbuşit. „Ne-am dus la Beijing, freamăt, demonstraţii… într-o ţară socialistă, era de neconceput.”, a continuat musceleanul. Ambasadorul României în China, la acea vreme, era Angelo Miculescu. „Un tip extraordinar, ţinea mult de tot la noi, la câmpulungeni. A făcut Facultatea de Agronomie la Bucureşti şi o parte din practică – după cum ne-a povestit – la Staţiunea Experimentală Pomicolă Bilceşti. Avea o afinitate pentru câmpulungeni. Eram şi foarte săritori. Când era câte o acţiune la Ambasadă, dacă ne aflam la Beijing, participam cu toţii. Ajutam reprezentanţii TAROM. Reprezentantul principal era doamna Munteanu, care n-avea permis, şi ne mai duceam noi cu maşinile la aeroport.” Când au izbucnit mişcările sociale şi politice din Tiananmen, ambasadorul Miculescu i-a sfătuit pe tehnicieni să-şi ia soţiile şi să meargă în centrele de service. „Am plecat cu trenul. Mi-am luat soţia şi ne-am dus la Xi’an, Ionuţ Rujan, la Wuhan, iar Ionică Dobrin, la Dalian, unde erau porturi.”
Muscelenilor li s-a transmis să stea liniştiţi, că în România n-o să se întâmple nimic. „Când ne-am întors din Xi’an, culmea, ne-am întâlnit toţi la Beijing. Soţiile aveau dreptul să stea la noi o lună. Era armată pe la toate podurile! Cu pistoalele în mână, erau pregătiţi să tragă. Am făcut câteva deplasări de la Beijing la Xingang, cel mai apropiat port, la aproximativ 50 de kilometri. La bariere, dacă nu opreai, întindeau plase cu cuie. Erai obligat să opreşti. Ne controlau, vedeau că suntem de la Ambasada României, ne spuneau că suntem prieteni şi ne lăsau să trecem.”, a continuat acesta.
„În ţară sunt probleme foarte grave! N-o să mai facem sărbătoarea Anului Nou”
După plecarea soţiilor, s-a reîntors fiecare la staţia de service la care era repartizat. „De obicei, către sfârşitul anului, ne cam retrăgeam la Ambasadă, pentru pregătirile de Anul Nou. Chinezii intrau şi ei în mici concedii. Cei care erau mai moderni făceau Anul Nou împreună cu restul lumii. Auzisem noi că sunt probleme în ţară, pe la Timişoara… vorbeam cu colegii din centre despre faptul că s-a înrăutăţit situaţia în ţară. Am plecat din staţii şi ne-am întâlnit cu toţii la Beijing. Ambasadorul ne-a chemat într-o şedinţă de partid, în sala mare a Ambasadei. Ambasada României din China era una dintre cele mai frumoase. „Dragi tovarăşi, în ţară sunt probleme foarte grave! N-o să mai facem sărbătoarea Anului Nou. Dacă vreţi, organizaţi în apartamentele dumneavoastră, dar fără gălăgie.”, şi-a amintit vorbele acestuia musceleanul care a luat parte la câteva Revelioane la Beijing, organizate impecabil, cu bucate preparate de soţiile românilor detaşaţi cu serviciul în China, împreună cu Excelenţa Sa Angelo Miculescu şi cu personalul diplomatic al Ambasadei.
În China sosise o delegaţie puternică, de la Auto Dacia, din care a făcut parte şi Costache Dorobanţu, din partea uzinei, pentru încheierea contractelor cu armata. „Trecuseră două săptămâni şi nu venise niciun avion din ţară. TAROM era singura companie din lume care trecea Masivul Himalaya. De fiecare dată, pilotul ne anunţa: „Suntem deasupra Masivului Himalaya. În stânga se vede Vârful Everest.” Înclina un pic avionul, apoi făcea un mic ocol, ca să vadă şi cei din partea dreaptă. Timp de aproape o oră, cât survola Himalaya, n-avea niciun fel de legătură radio. Toate echipajele de pe avion dormeau în Ambasadă şi ne duceam noi şi le luam de la aeroport. Şi atunci, în decembrie 1989, de două săptămâni, nu venise niciun zbor. Ne-am dat seama că este ceva grav în ţară. Delegaţia trebuia să se întoarcă în România. Unii au plecat prin Japonia, alţii, prin India. Costache Dorobanţu a rămas cu noi şi a plecat cu primul zbor, care a venit în ianuarie 1990. Timp de o lună, n-am avut niciun fel de corespondenţă cu România.”, relata Ion Vlădău, care se număra printre cei şapte tehnicieni de la ARO aflaţi la Beijing. „Eram toţi în Ambasadă şi, la un moment dat, ambasadorul ne-a anunţat: „Ceauşescu a fost împuşcat! Suntem liberi! Trăiască România!” Erau în Ambasadă cărţi publicate de soţii Ceauşescu, aşezate frumos, cărora le-am dat foc! Nu ne-am gândit că o să fie mai rău ca pe vremea lui!”, povestea cu nostalgie Ion Vlădău, care a revenit în ţară în martie 1990.