Angajaţii Aprovizionării duceau bătălii la fabricile din ţară, pentru obţinerea pieselor, fără de care maşina nu devenea produs finit
Pe platforma ARO s-au produs, de-a lungul anilor, incidente, în timpul cărora oamenii au făcut dovada unor fapte de eroism, putem spune, fără nicio exagerare, pe care lumea nu le cunoaşte. Câteva exemple de acte de curaj, de sacrificiu al unor angajaţi care au plătit cu viaţa, rememorate împreună cu unul dintre interlocutorii noştri, au avut loc în situaţii extreme. De pildă, după izbucnirea unui incendiu la Motor – situat la parterul clădirii în care erau birourile conducerii, unde muncitorii lucrau în condiţii grele, cu salopetele îmbibate de motorină – un angajat a scos butoiul care luase foc, arzând ca o torţă. Alt caz: într-un accident produs la una din sălile de tratamente piese, la „Degussa”, şi-a pierdut viaţa fostul securist al uzinei, Fulgeanu. El a intrat ca să scoată oamenii din încăperea în care se făceau băi galvanice cu acizi, cuprinsă de un abur imens. Şi câte mâini tăiate la prese au fost! Din păcate, toate aceste lucruri au rămas în anonimat. Gheorghe Mitroiu ne-a relatat o secvenţă din perioada lucrată la Aprovizionare, domeniul cu care şi-a început activitatea la ARO, în care, asemenea multor colegi, a fost „ciuca bătăilor” încasate şi de la şefii întreprinderii, şi de la cei ai fabricilor furnizoare de materiale, în continuarea ideii lansate la început: aceea că munca era una dură şi cerea sacrificii de orice natură.
Ca să-şi procure mărfurile, unii merceologi mergeau la firme cu scandal, ameninţări, intervenţii ori promisiuni false
Unul dintre domeniile cele mai grele de la ARO era Serviciul Aprovizionare, unde Gheorghe Mitroiu a fost repartizat la începutul carierei sale, care a continuat cu CTC Recepţie, Filiala de Proiectare – Atelierul Design, Export – Serviciul Marketing, Publicitate, Reclamă. Pe industria orizontală şi verticală a automobilului erau sute, chiar mii de furnizori, care asigurau sute de mii de piese. Pentru o singură piesă, nu se putea face o maşină. În furnicarul al cărui „zumzet” nu se oprea niciodată, deoarece se lucra pe trei schimburi, un rol important îl avea Aprovizionarea, unde erau grupaţi angajaţii care aduceau din ţară materialele necesare, pe căile clasice de transport, cu trenul, cu TIR-urile etc. În activitatea de producţie a uzinei apăreau momente în care era nevoie urgentă de anumite piese, de ordinul sutelor, şi, atunci, erau aduse cu ARO, fiind mai mici de dimensiune. În aceste condiţii, personalul Aprovizionării depăşea o sută de salariaţi, serviciul fiind împărţit în trei segmente: angajaţii care aveau în urmărire partea de oţeluri, de table; al doilea segment, responsabil de aprovizionare, urmărire, cooperare; corpul principal, care era pentru aprovizionare diverse. Cele trei domenii erau coordonate de câte un şef de birou, iar deasupra tuturor se aflau şeful Serviciului Aprovizionare şi superiorul său, directorul comercial. La rândul lor, angajaţii erau diferenţiaţi după misiunea încredinţată: urmăritorii, care ţineau evidenţa a ceea ce se aducea şi a ceea ce nu se aducea, şi merceologii, care erau trimişi după materiale. Aceştia din urmă erau cei mai numeroşi şi fiecare se specializase pe un anumit tip de repere, pe anumite fabrici.
Greutăţile de care se lovea această categorie de salariaţi constau în faptul că, în afară de celeritatea impusă pentru procurarea diferitelor componente, exista riscul să nu le primească, în lipsa unui contract încheiat în prealabil. O dificultate ivită în activitatea furnizorilor, care îi afecta şi pe beneficiarii lor: materialele din import, care erau „ingredientele” pentru piese, nu se mai aduceau, cantităţile se reduseseră, în condiţiile în care acelaşi material intra în componenţa mai multor autovehicule: ARO, TV, Dacia, Roman. Atunci, s-a iscat o competiţie acerbă şi ţinea de calitatea de bun negociator a trimisului de a face rost de piesele necesare fabricii pe care o reprezenta. Merceologii făceau, pur şi simplu, fapte eroice: îndurau condiţiile vremii, oricât de neprielnice, sufereau accidente, nu mâncau cu ziua, nemaiavând timp pentru masă, erau expuşi pericolului de a le dispărea din produsele achiziţionate, în sensul de a le fi furate şi multe altele.
Se întâmpla ca omul să ajungă la furnizor, care nu putea să-i ofere materialele solicitate, fie pentru că nu erau contractate (se obişnuia ca, la comandă fermă, contractele să fie încheiate pe loc), fie că, abia peste o lună sau două, putea să onoreze comanda. Un alt risc pentru merceolog, a cărui muncă era şi aşa îngreunată de tot felul de privaţiuni, era să nu găsească marfa şi, atunci, stătea cu sabia deasupra capului, fiindcă se afla în situaţia de a plăti transportul.
Fiecare merceolog avea tactica sa de a-l convinge pe partener să-i livreze produsele. „Era o bătălie ca să obţii un material pentru uzină, pentru că altfel maşina nu putea deveni produs finit. Atunci, mergeai acolo ca un detaşament de comando şi fiecare aplica o strategie.”, ne-a explicat Gheorghe Mitroiu cum decurgea această activitate. Unii dintre merceologi mergeau la firme cu scandal, ameninţau cu reclamaţii la minister, interveneau la secretarul de partid. Alţii, în schimb, aplicau o tehnică mai persuasivă: „îmbârligături”, minciunele că vor face şi vor drege sau le promiteau marea cu sarea, după care, odată lansată o promisiune rămasă neonorată, nu mai apăreau a doua oară în faţa furnizorului şi era trimis alt coleg.
Directorul Fabricii de Geamuri de la Buzău: „Dacă l-aş prinde pe unul dintre şefii tăi de la ARO, l-aş nenoroci!”
Gheorghe Mitroiu a fost detaşat la acest serviciu şi, ca proaspăt angajat, a fost bulversat de realitatea de aici şi de faptul că era, practic, în linia întâi. Neştiind ce tactică să aplice, a avut inspiraţia să meargă pe varianta cinstită. Nu-i minţea pe colaboratorii uzinei, ci le vorbea frumos, însă era foarte insistent. „Teroarea blândeţii”, astfel şi-a caracterizat strategia în relaţia cu furnizorii lui ARO. „Mă duceam la director şi, dacă mă dădea afară pe uşă, intram pe geam, dar tot cu vorba blajină. Îi spuneam că nu plec şi că, a doua zi, tot acolo o să mă găsească. Această atitudine a dat mai multe roade decât orice altceva. Unii ne înţelegeau, alţii ne dădeau afară şi ne înjurau.”, a continuat acesta.
Şefii de la ARO, când vedeau că nu pot să rezolve rapid, mergeau cu reclamaţii pe la minister, cu ameninţări, cu telefoane, cu adrese. Şi mai aveau un obicei, ale cărui urmări se răsfrângeau asupra merceologului trimis în „gura lupului”. De exemplu, când era nevoie să se realizeze un lot pentru o ţară care cerea maşinile în regim de urgenţă, conducerea ARO lansa o comandă dublă sau triplă, astfel încât să fie asigurată cantitatea necesară, după care trimiteau notificarea de renunţare la contract. În ce situaţie erau puşi merceologii, care, la faţa locului, erau trecuţi prin glaspapir, fiind frecaţi şi de directorii de la ARO, şi de cei ai fabricilor la poarta cărora ajungeau! „Am primit o lecţie extraordinară de la directorul Fabricii de Geamuri de la Buzău, un cercetător în domeniul sticlăriei, Corneanu. Era un inovator, făcuse invenţii şi inovaţii şi era plătit şi din afară de anumite societăţi. Folosea un alt sistem, vorbea ca de la om la om. M-am chemat de multe ori la el. Omul m-a înţeles după ce i-am spus că sunt trimis de la uzină şi că sunt pus într-o asemenea situaţie dificilă. El îmi spunea: „Eu îţi dau ţie, te înţeleg, dar ţine minte un lucru. Dacă l-aş prinde pe unul dintre şefii tăi, l-aş nenoroci!” Nu-mi dădea cât îmi trebuia, ci câte un pic, câte un pic şi aşa se rezolva.”, a continuat relatarea lui Gheorghe Mitroiu.
De la Fabrica de Geamuri Buzău, Întreprinderea ARO lua parbrize, geam deflector, geam coborâtor, deci, toate geamurile care se montau pe maşina fabricată la Câmpulung. Pentru geamul deflector, care este un triunghi mic, nu ieşea produsul. „Şi pentru ei era dificil, deoarece erau „ingrediente” venite din afară, care, cantitativ, erau limitate. Din aceeaşi „plămădeală” voiau toate fabricile, pentru că geamul de ARO nu semăna cu cel pentru Roman Diesel sau cu cel pentru Dacia. Fiecare avea specificul lui, nu erau repere comune.”, ne mai spunea acesta. În continuare vom prezenta un episod pe care Gheorghe Mitroiu nu l-a dat uitării, fiind o lecţie de viaţă, care demonstrează încă o dată adevărul lozincii afişate de Victor Naghi, „Cea mai înaltă facultate este uzina”.
Interlocutorul nostru a vorbit deseori pe această temă cu directorul comercial şi cu şeful Serviciului Aprovizionare, insistând că, de foarte multe ori, i s-a dat marfa cerută mai mult de mila sa şi la rugăminţile sale, pentru că de ei doi nici nu voiau să audă. Într-un moment tensionat, merceologul a răbufnit şi le-a trântit-o în faţă că, dacă nu merg la Buzău, la Fabrica de Geamuri, ca să lămurească problema, el nu se mai duce acolo niciodată. Ca o paranteză, ARO avea o expoziţie cu tot felul de maşini străine, pe care proiectanţii le desfăceau ca să înveţe ce făcea concurenţa din domeniul construcţiilor de autoturisme. După ce autovehiculele străine erau asamblate la loc, şefii le foloseau pentru a merge la încheierea de contracte sau în diverse deplasări.
„Aceşti inşi erau învăţaţi să urle la noi. A fost un lucru care nu mi-a plăcut deloc. Ca la uşa cortului îi făceau pe subalterni!”
Revenind la relatarea noastră, directorul comercial şi şeful Serviciului Aprovizionare s-au hotărât să meargă la Buzău. Gheorghe Mitroiu, căruia i s-a comunicat să se pregătească de drum, a crezut că-l vor lua cu ei în Ford-ul cu care făceau deplasarea, dar s-a înşelat. „Tu te duci cu dubiţa, căci să iei marfă.”, i-au spus scurt şefii. Geamurile nu aveau cum să încapă într-un ARO, fiindcă erau puse în nişte lăzi de dimensiuni mari. „Am plecat înainte, am ajuns la director – ei nu sosiseră încă – şi i-am spus: „Vă dau o veste bună. Astăzi, vine conducerea. În sfârşit, îi aveţi în faţă.”
Directorul, un tip inteligent, care ştia cum să tranşeze o problemă, i-a cerut secretarei să aducă două cafele, în condiţiile în care erau patru persoane în birou, la discuţii. Scena a conţinut câteva şocuri, unul după altul. Pentru început, secretara a pus ceştile la mijlocul mesei, moment în care directorul comercial de la ARO s-a întins să ia cafeaua, crezând că una este pentru el. Atunci, directorul Corneanu i-a „retezat” elanul: „Nu, nu, cafeaua este pentru mine şi pentru directorul vostru. El este directorul vostru”, şi a arătat către Gheorghe Mitroiu. Contrariaţi, cei doi şefi au ripostat: „Cum să fie directorul nostru? Este merceolog!” „Nu, eu pentru el am onorat comenzile! El vine şi vă modifică toate prostiile, când faceţi contracte aiurea şi semnează pentru ele! El reprezintă uzina, nu voi! Voi mă reclamaţi, voi sunteţi duşmanii mei, m-aţi lăsat cu materialele pe stoc, mi le-aţi trimis…” Le-a spus atât de frumos, fără să ridice tonul. Teroarea blândeţii. Aceşti doi inşi erau învăţaţi să urle la noi. A fost un lucru care nu mi-a plăcut deloc. Ca la uşa cortului îi făceau pe subalterni!”, ne-a povestit episodul cu cei doi şefi Gheorghe Mitroiu, care ar fi preferat să i se taie din salariu decât să le suporte umilinţa şi ţipetele.
Directorul comercial şi şeful Aprovizionării, luaţi pe nepregătite, n-au ştiut ce reacţie să aibă. Într-o jumătate de oră, cât au zăbovit acolo, directorul Corneanu i-a făcut pe cei doi să stea în „pătrăţelul” lor şi să vadă dimensiunea reală a fenomenului. După acest duş rece, a urmat altul, în momentul în care şefii de la ARO au început să se plângă că le trebuie parbrize, geamuri, etc. şi să-l roage pe directorul fabricii de la Buzău să le livreze. „Partea cea mai interesantă a fost când directorul Corneanu m-a întrebat: „Mitroiule, vrei să-ţi dau, căci lor nu le dau? Dacă vrei să-ţi dau, îţi dau ţie!”
Directorul comercial, pus să semneze ca delegat, ca să transpire pentru fiecare geam spart şi să vadă cum e cu imputaţia
Încurajat de atitudinea şefului fabricii de la Buzău, interlocutorul nostru a pus condiţia de a fi delegat directorul comercial. Asta pentru că se împământenise obiceiul ca paguba să pice pe delegat, indiferent dacă a fost cauzată de manevrarea necorespunzătoare a stivuitorului, având drept consecinţă spargerea unor geamuri. „Atunci, i-am spus să semneze directorul comercial, ca să transpire cum transpiram şi eu când se spărgea un geam şi să vadă cum este cu imputaţia.”, a adăugat el. „Eşti nebun!”, a ripostat cel vizat. Cum peste directorul comercial mai era un director, Gheorghe Mitroiu l-a anunţat că va merge la Victor Naghi şi-i va spune că n-a vrut să ia parbrizele de la fabrică. Astfel, şeful Comercialului a fost forţat să semneze. De la Buzău, s-au îndreptat spre Râmnicu Sărat, de unde erau achiziţionate ferodouri. Convorbirea nu s-a purtat chiar la această manieră, dar tot au rămas miraţi de felul deschis în care discuta directorul de acolo cu merceologul de la ARO, ca şi când el era factorul de decizie, iar ei doi nu existau.
Gheorghe Mitroiu lăsase o impresie bună celor cu care intra în contact, pentru că tot timpul pleca la drum aranjat, ca să apară în faţa partenerilor uzinei decent şi manierat, fiindcă reprezenta Întreprinderea ARO Câmpulung. „Eu am avut un cult pentru fabrica aceasta. La un moment dat, pe când eram plecat, au făcut şedinţă, unde au venit unii cu “ciripeala”. La care directorul comercial şi şeful Serviciului Aprovizionare le-au spus-o răspicat: „De astăzi înainte, dacă vă mai auzim că-l „mâncaţi” pe ăsta, e de rău! Aţi venit şi l-aţi „mâncat”, iar el vă ţinea pe voi.” În spatele lui Gheorghe Mitroiu mai erau şi alţii, unii dintre aceştia fiind colegii cu piese de schimb pentru export, pe care le aducea tot el. Fiindcă nu aveau atâta cantitate de piese de schimb necesare la export, el le lua ca piese normale, piese de serie, şi ei făceau transformarea într-o magazie. Pentru Gheorghe Mitroiu, detaşat la Aprovizionare, iniţial, pentru o perioadă de trei luni, detaşarea s-a transformat în câţiva ani. „Eu am constatat pe pielea mea că dai tot în boul care trage. Cei detaşaţi, care făceau năzbâtii şi nu se ţineau de treabă, erau returnaţi. Dar am reuşit să schimb un pic percepţia despre munca aceasta, care era luată în derizoriu.”, a conchis acesta.