Datorită relatărilor foştilor angajaţi ai fabricii, o mică parte din trecutul ei va fi transmisă mai departe
În timpul celor nouă drumuri dus-întors parcurse între România şi Portugalia, câmpulungeanul Ion Bulacu n-a fost scutit de peripeţii, fie la vamă, fie pe traseu. Dar, aproape de fiecare dată, a depăşit impasul în care s-a trezit, cu sprijinul românilor şi al străinilor ieşiţi în cale, care l-au ajutat fie cu o plăcuţă cu însemnul României pentru maşină, fie cu un telefon, pe care proprietarul localului i-a permis să-l dea oriunde a avut nevoie, la Ambasadă, la Agenţia Economică, etc. La hotelurile unde trăgea sau la localurile unde obişnuia să-şi bea cafeaua, se apropia de patroni ori angajaţi, graţie asemănării dintre români, italieni, spanioli şi portughezi. De două ori, în decursul atâtor deplasări, s-a întâmplat să înnopteze în maşină: o dată, în Austria, când, pur şi simplu, n-a găsit un motel cu camere libere, la ora târzie la care ajunsese în acea ţară, cu excepţia unuia cu tarife exorbitante; a doua oară, în Germania, tot din cauză că n-a avut unde să tragă pe traseu. „Mă duceam pe un naţional spre autostrada de Nürnberg şi n-am găsit un loc de dormit. Am ajuns într-o parcare unde erau mai multe maşini, am băgat-o şi eu pe a mea între două TIR-uri şi m-am culcat acolo. De două ori am dormit în maşină, de câte ori am circulat în afară.”, ne povestea Ion Bulacu.
La graniţa dintre Slovacia şi Cehia, vameşul nu l-a lăsat să treacă, fiindcă nu avea inscripţia “RO”
O întâmplare prin care a trecut musceleanul, în primii ani după Revoluţie, s-a produs la graniţa Slovaciei cu Cehia. A pornit spre Portugalia, pe ruta Ungaria, Slovacia, Cehia, Germania, Franţa, Spania, şi puţin a lipsit ca la cehi să fie întors din drum. „Am trecut de Slovacia şi am ajuns la graniţa cu Cehia. Deschid geamul, dau paşaportul, iar vameşul strigă: Zürück, zürück (înapoi, înapoi)!” Ce-ai, mă, cu mine?”, îşi zicea în sinea lui Ion Bulacu, nevoit să tragă maşina într-o parte şi să aştepte cât vameşul i-a luat paşaportul şi a intrat cu el în interior. „După un sfert de oră, iese cu paşaportul meu în mână, se urcă în maşină şi-mi face semn să mă ţin după el. M-am ţinut după el, m-a scos din vamă, înapoi spre Slovacia, mi-a dat paşaportul şi mi-a mai zis o dată: „Zürück!”, a continuat acesta. Pentru ce-l întorsese vameşul? Că n-avea inscripţia „RO” pe spatele maşinii. „Uite, mă, „RO” pe număr (cum aveau numerele noi)!”, i-am zis.”, a adăugat tehnicianul care n-a reuşit să-l facă pe vameş să se răzgândească. „Mergeam cu maşina, încet, înapoi către Slovacia. E distanţă de mai bine de un kilometru între vame. Pe margine îl văd pe unul. Opresc maşina, dau spre dreapta şi deschid geamul. Era român. Îmi spune: „Domnule, ia-mă şi pe mine până în vamă.” „Lasă-mă – îi spun eu – că nu merg în partea aceea, merg în partea cealaltă, m-au întors ăştia din vamă, că n-am „RO” pe maşină. Pe partea cealaltă era coloană de TIR-uri, care aşteptau să intre în Cehia.”, a continuat relatarea lui Ion Bulacu. Românul a strigat un alt conaţional, pe care l-a pus să caute o emblemă cu „RO”. „Caută acela vreo cinci – zece minute, după care iese din maşină: „Nu găsesc, n-avem!” Când mă uit, avea pe bară, în faţă, două. „Dă-mi una din acelea, că tu ai două!”, îi zic. M-am dus, am dezlipit-o, am trecut în partea cealaltă, am venit iar înapoi… am şters acolo bine, nu se mai lipea… într-un final, s-a lipit. Întorc printre TIR-uri şi mă duc iar în vamă. Acolo, o doamnă. Deschid iar geamul, arăt paşaportul şi… liber! Depinde şi de persoana care este în vamă.”, este episodul care i-a cam dat palpitaţii.
Era să fie întors din vamă şi la nemţi, neînţelegând că i se cere permisul
Tehnicianul muscelean a trecut în Cehia şi a ajuns în localitatea Pilsen. „Aici erau două indicatoare: unul spre un drum naţional, pe care eu îmi stabilisem traseul şi aşa ajungeam în Germania, tot pe drum naţional; celălalt era pe autostradă.” Lui Ion Bulacu i-a ieşit în cale un TIR, în al cărui şofer, care s-a oferit să-l îndrume, n-a avut încredere. „Dacă mi-am stabilit drumul ăsta, eu pe ăsta merg. M-am dus pe drumul acela şi ajung în vamă la nemţi. Dau paşaportul, talonul maşinii şi-mi cere şi permisul de conducere. Întâi, îmi zice: „Tabaco”. Scot pachetul de ţigări, îl desfac, mi se pare că aveam un pachet de Sofiane luate din Ungaria.” Însă cel de la vamă îi arăta prin semne o cantitate mare de ţigări. „N-am, mă, multe, dacă vrei o ţigară.”, i-a răspuns musceleanul, care evident că înţelesese ce-l întreba vameşul: dacă avea ţigări, alcool, pe care voia să le treacă peste graniţă. „I-am dat paşaportul, talonul şi-mi cerea şi permisul. Nu pricepeam o boabă. Şi acesta îmi cerea, la fel ca celălalt: „Zürück, zürück!” Mă întoarce şi ăsta, mă gândeam. Până la urmă, nu ştiu cum a zis, că am înţeles ce voia: permisul. Atunci, i-am dat şi permisul, în care aveam cartea de vizită a managerului de la firmă şi a consulului onorific, un portughez. Uitasem de ele şi erau băgate în permisul acela cu copertă, permisul vechi, de pe vremuri. S-a dus cu ele în ghereta lor acolo, la vamă. Am stat vreo zece minute, după care vameşul a venit înapoi, cu altă atitudine.”, a adăugat Ion Bulacu.
După ce a văzut, probabil, cărţile de vizită ale celor două personalităţi, introduse în coperta permisului, foarte calm şi foarte amabil, vameşul l-a întrebat pe Ion Bulacu dacă ştie drumul şi alte politeţuri legate de călătorie.
Datorită amiciţiei cu un inginer electronist, a vizitat baza aeriană de lângă Abrantes
Între câmpulungeanul Ion Bulacu şi colegii portughezi se închegase o legătură puternică, bazată nu numai pe înţelegere profesională, ci şi pe respect şi amiciţie. De pildă, seara, când mai stăteau la restaurant şi urmăreau un meci de fotbal la televizor, dacă musceleanul făcea cinste cu o bere, imediat, co-meseanul îi întorcea gestul. Şi nu doar aici, căci aceeaşi experienţă a avut-o şi în fosta Iugoslavie, unde cel cinstit de tehnician ţinea cu tot dinadinsul să-i permită să-l omenească, la rândul său. La portughezi, ca şi la spanioli, vinul roşu este vinul Tinto, care se serveşte, de obicei, la măsura denumită „penalti”, un pahar de 250 ml. Băutura tradiţională, cum e ţuica la români, era „aguardente”, care era de mai multe calităţi.
La Tramagal, Ion Bulacu s-a împrietenit cu şeful Poliţiei, care avea un frate plutonier în armată. „În Insulele Azore au nişte baze militare NATO.”, a început tehnicianul relatarea altui moment din activitatea sa în afară. Localul în care musceleanul mergea de obicei ca-şi bea cafeaua era patronat de o doamnă în vârstă, al cărei ginere era inginer electronist la o bază aeriană, lângă Abrantes. „Când a fost ofiţer de serviciu, m-a dus şi am vizitat baza aeriană.”, a precizat acesta. În acea perioadă, era şi soţia lui Ion Bulacu în vizită, în Portugalia. Când s-au dus să bea cafeaua, s-au întâlnit cu inginerul, care, la vederea românului, a exclamat: „Jo (n.r. Ion), hai să bem un Bagaso!” Musceleanul, care deprinsese obiceiurile localnicilor, a insistat să ofere şi el un Bagaso. La Tramagal, tehnicianul dormea într-o vilă asemănătoare Cabanei Voina. De vineri seara, până luni dimineaţa, era singurul locatar.
În acelaşi local s-a întâlnit cu şeful Poliţiei şi cu fratele lui. „Mai era unul, care îmi prindea peşte pe Tagus (Teju), care vine din Spania şi ajunge în Portugalia, unde se varsă în Ocean, la Lisabona, în Estuar. Şeful Poliţiei zice: „Mâine, pleacă fratele meu în Azore. Să fac cinste!” Era şi pescarul.” Mesenii s-au oprit la unitatea de măsură „penalti” şi la vreo şase de fiecare. „A doua zi, mă întâlnesc cu pescarul. „Hai, vii la un „penalti”?”, l-a întrebat românul. „Pleacă de aici! Nu mai beau „penalti” în viaţa mea!”, s-a stropşit la el pescarul. „Nu voi m-aţi chemat, ce să vă fac?” Sunt latini ca şi noi. Francezii sunt un pic mai naţionalişti, dar cu portughezii, spaniolii, italienii mă înţelegeam de parcă erau români de-ai noştri.”, ne spunea el.
Şi nu doar în ţara în care lucra obişnuia să se apropie de cei cu care intra în contact. Odată, în Italia, musceleanul a ieşit din autostradă – pe parcursul căreia nu găseşti niciun local de dormit, ci eşti obligat să intri într-o şosea naţională – cu gândul să înnopteze undeva. A ajuns la un motel, s-a împrospătat, apoi a coborât din cameră la bar. Gazda, un tip bine clădit, la vreo 60 de ani, s-a trezit înconjurat de o droaie de copii ai neamurilor şi cunoştinţelor. Ocupat cu prezentarea celor mici, tipul de la motel s-a prins cu întârziere că interlocutorul lui, cu care schimbase câteva cuvinte, nu era italian. „Nu sunt, domnule.”, i-a confirmat Ion Bulacu. „Şi ce eşti?” „Român.”, a venit răspunsul acestuia. „Romania, Ceauşescu!”, a exclamat italianul.
Patroana unei benzinării din Franţa i-a permis să sune unde voia
În Franţa, de pildă, a fost ajutat de patroana unei staţii de benzină, ca să-şi rezolve o problemă de serviciu. Plecat din vamă, a tot mers şi, după ce a trecut de Perpignan, a intrat într-un parking, cu restaurant şi benzinărie. „M-am dus în restaurant, cu gândul să mă lase să dau telefon la Ambasadă. Aveam o agendă cu numerele de telefon de la ambasadele din toată lumea. Am băut o cafea. Le-am explicat că nu sunt vagabond, nu sunt imigrant, nu sunt transfug, ci sunt în interes de serviciu şi vreau să iau legătura cu Ambasada. M-au lăsat să dau telefon, formez numărul, dar intra robotul: număr eronat. Atunci, am întrebat pe una dintre fetele din local dacă au acolo o carte de telefoane. „Cred că are şefa, dar nu este aici. Peste o oră vine.” M-am mai dus în staţia de benzină şi, când mi-am luat un suc, un sandviş… o fată care făcea ordine acolo era portugheză. Şi m-am înţeles cu fata aceea de minune! M-a băgat la patroană, iar fata îi traducea franţuzoaicei ce povesteam eu. Patroana mi-a permis să dau telefoane, faxuri, ce voiam, în toată lumea, numai să-mi pot rezolva problema. M-am dus înapoi la restaurant şi fata îmi spune: „Acesta este numărul”. Deja îl scrisese pe o bucăţică de hârtie. Am sunat direct la ambasador şi mi-a răspuns secretara. „Vreau cu şeful Agenţiei Economice”, am cerut. Era domnul Pop. Mi s-a răspuns că este în altă clădire şi că are alt telefon. Mi-a dat numărul, am sunat… de la staţia de benzină am vorbit unde am avut nevoie.”, ne-a povestit acesta cum a ieşit din impas cu ajutorul străinilor, care i-au permis să intre în contact cu autorităţile române. Seara, după câteva ore bune de mers, era în Italia, în Ventimiglia.
După trei ani, a dormit în acelaşi hotel, în aceeaşi cameră. „În Spania, la Medinaceli, era un domn, cu părul alb. După trei ani, se uită el la mine şi-mi spune: „Dumneata ai mai dormit la noi.” „Cuarto numero quatro.” Camera numărul 4.”, şi-a amintit Ion Bulacu, a cărui filosofie de viaţă sună astfel: „Trebuie să gândeşti pozitiv şi să fii optimist, căci altfel nu e bine.”
Revenit la uzină, ca director, Matea a insistat să-şi revadă fostul coleg
În ’84-’85 erau doi asociaţi, care importau tractoare, şi cu unul dintre aceştia s-a împrietenit şi interlocutorul nostru. Acesta şi-a făcut o firmă în ţară. „De sărbători, l-am sunat, iar el mi-a spus: „Sunt acasă, în Leiria. Când mă întorc, te sun.” Atunci, când am fost în 1999, de la el a preluat afacerea firma care lua ARO. El importa Dacia acum.” Asociatul lui murise de mult, afacerea cu tractoare se dusese şi ea, iar omul de afaceri se profilase pe importul de Dacia. „Avea un „papuc” acolo, de care mi s-a plâns odată: „Nu ştiu ce are. Face zgomot rău.” M-am urcat în ea şi i-am spus: e rulmentul spart la o cruce cardanică, la spate. Am pus-o pe rampă, s-a uitat şi el… „Da, aşa e. De unde ştiai?”, a întrebat afaceristul, care a primit un răspuns absolut firesc: musceleanul cu aşa ceva se ocupa, diagnoze, service, etc.
Pentru finalul discuţiei purtate de curând cu Ion Bulacu am păstrat un moment nu neapărat profesional din viaţa acestuia, cât, mai ales, personal, legat de fostul director Nicolae Matea, cu care a fost coleg de strung şi coleg de liceu. „Când a venit Matea director în 2003, trimisesem doi băieţi la o reclamaţie la o maşină de şcoală. Eu le-am spus: „Luaţi chiulasă cu voi!” „Nu, e garnitura.”, au zis ei şi n-au luat chiulasă. Şi au dat telefon de unde erau, ca să le pregătesc o chiulasă, că aceea era de vină. Dacă nu-mi venea să le zic, în frunte cu şeful de serviciu! A trebuit să le pregătesc foaie de parcurs, combustibil, piesa, să le las pregătite la poartă, ca să vină seara şi să plece dimineaţa din nou. În ziua aceea, când era întronarea directorului, în ultima maşină, mi s-a părut că-l văd pe Nae Matea. Ce să caute el la ARO? Nu era nicio vorbă, nimic, ca, până la trei, să aflăm că director este Matea. A doua zi de dimineaţă, mă duceam la Sergiu Marcu. În capul scărilor era şoferul, care îl ducea şi-l aducea de la Piteşti pe Nae Matea. „Bine că vă văd. Pe drum, venind încoace, m-a întrebat domnul director dacă vă cunosc.”, îmi zice el. „Tu ce i-ai spus?” „I-am spus că vă cunosc şi mi-a mai zis că, dacă vă văd, să vă transmit să vă duceţi până la el.” Nu m-am mai dus la Marcu, m-am dus la el. Ne-am pupat, ne-am îmbrăţişat… Eram apropiaţi încă din liceu. Liceul l-am făcut după ce am terminat profesionala, eram înainte de armată.”, ne spunea Ion Bulacu despre Nicolae Matea, fostul său coleg de serviciu şi de şcoală, de loc din Coşeşti, înainte de a conchide cu nostalgie: „Istoria lui ARO se pierde în timp.”
Totuşi, datorită relatărilor foştilor angajaţi ai uzinei, care şi-au povestit amintirile păstrate din vremuri de demult, despre fabrică şi colegi, o mică parte din trecutul ARO Câmpulung va fi transmisă mai departe.
