Suntem în cale spre Înviere. Duminica aceasta ni-i dată să odihnim pe cale, să ne tragem sufletul. Nu ştim încă roada săptămânii ce a trecut şi nici de putem continua. Ştim, însă, că Hristos Domnul vindecă, dinaintea ochilor noştri, un paralitic. Nici atunci, în Capernaumul vremii Sale, nici acum, la vremea ce-L contestă parcă tot mai abitir, Domnul nu a făcut-o să dovedească puterea Sa vindecătoare. Ci să dovedească puterea prieteniei între oameni, determinantă în prietenia Mântuitorului pentru ei. Un paralitic, patru prieteni, un acoperiş spulberat de graba aducerii dinaintea lui Dumnezeu a omului bolnav. Şi o mulţime de comentatori pe tuşa minunii, cârcotaşii deloc imaginari ai lumii. Şi o întrebare: „Cine poate să ierte păcatele, afară de singur Dumnezeu?” (Marcu 2.7). Şi un răspuns pe măsură: „Scoală-te, ridică-ţi patul tău şi du-te acasă la tine” (Marcu 2.11). Cu alte cuvinte, numai Dumnezeu poate ierta păcatele, cum tot numai Dumnezeu poate ridica pe cei bolnavi din agonie la bucuria vieţii. Dar Evanghelia aceasta ne vădeşte cât de importanţi sunt cei care ne poartă dinaintea Celui care iartă şi vindecă, ne vădeşte că acolo unde paralizia ne e obstacol ori mulţimile ne blochează pragul întâlnirii cu Hristos, se ridică prieteni de nădejde întru arătarea noastră Domnului. Mântuitorul grăieşte cuvântul (Marcu2.2), prietenii sparg acoperişul (Marcu 2.4), paraliticul se ridică, îndată ieşind înaintea tuturor (Marcu 2.12).
De ce acum, în săptămâna aceasta, pedagogia Bisericii cu privire la Post ne pune la îndemână acest text al Evangheliei? Pentru a înţelege că postul nu-i o simplă acţiune personală, că postul izvorăşte din cuvântul lui Dumnezeu, sporeşte împreună lucrare cu frăţietatea şi dospeşte bucurie prin mărturie. Nu postim singuri. Cu noi o face Însuşi Hristos, prietenii – sfinţii Bisericii, Biserica întreagă. Nu postim doar ca să postim ci, mai ales, pentru a fi lui Hristos bucurie, El fiindu-ne hrană izbăvitoare din paralizia sufletească ce ades ne cuprinde. Cât de minunat scria despre aceasta Sfântul Ioan de Kronstadt: „Dacă vrem să scăpăm de boli, trebuie mai întâi să nimicim pricina lor lăuntrică, păcatele (…). Oamenii n-au decât să-şi închipuie ce pricini ale păcatelor vor, dar dacă vor pătrunde în miezul lucrurilor vor ajunge la cea mai însemnată dintre pricinile lor, şi anume la faptul că firea trupului omenesc a fost cândva vătămată şi acum de o putere lăuntrică, duşmănoasă, şi tocmai de aceea este atât de simţitoare chiar şi faţă de cele mai mici schimbări ale stihiilor, tocmai de aceea a devenit slabă şi lesne de stricat. Acum este vremea de tămăduire a sufletului. Aşadar, să fugim de păcate, care fac sufletul să se îmbolnăvească şi să sufere, şi tămăduirile noastre degrabă vor răsări (Isaia 58.8)” Cuvinte la Postul Mare, 2013, pagina 111). A posti înseamnă, în fapt, a te lăsa văzut de Dumnezeu, şi numai de El, în efortul de a dobândi vindecarea. A posti înseamnă a înţelege Cine iartă păcatele şi Cine ridică din agonie vieţile noastre. A posti înseamnă a participa mereu şi mereu la exerciţiul Învierii. Uimiţi de iertarea lui Dumnezeu. Bucuroşi de ea. Gata de ea!
Pr. Constantin Necula
Iisus a văzut credinţa lor… (Marcu 2.1-14)
