În holul mare al Uzinei ARO, la intrarea în birourile conducerii, a fost o expoziţie de fotografii. Erau imagini de la înfiinţarea uzinei şi până în momentul distrugerii. Însă, în timpul revoltelor de sindicat, au fost unii care au distrus acel registru, l-au furat, nu se mai ştie nimic de el. Sindicaliştii făceau în aşa fel şi vandalizau ce le ieşea în cale. Era un registru în care se putea vedea uzina ca într-o oglindă, cu imagini vechi şi de la expoziţiile din întreaga lume, cu fiecare produs ARO. Toate performanţele maşinii ARO se puteau vedea în registrul de la intrarea în uzină. Dar totul a fost distrus. A mai rămas o ruină, pe care acum o deplâng toţi muscelenii, inclusiv cei care au adus-o în acest stadiu.
Dat afară din Şcoala de Ofiţeri
Un specialist al uzinei şi un apropiat al directorului Victor Naghi este inginerul Corneliu Mercan. A lucrat în uzină încă din anul 1959, până în 1995, cu câţiva ani de întreruperi. În anul 1956, la 16 ani, a terminat Liceul Tehnic, apoi a intrat la Şcoala Militară de Ofiţeri la Câmpulung. Cu numai două luni înainte să termine Şcoala de Ofiţeri, după trei ani de pregătire a fost exclus, pe motive politice. Tatăl său fusese legionar, ceea ce a influenţat activitatea sa ulterioară în nenumărate rânduri. A fost dat afară din Şcoala Militară, lucru foarte dificil în perioada respectivă. În anul 1959, s-a angajat la Uzina ARO, pe postul de pontator în Secţia de Uzinaj, secţie care era condusă de inginerul Smadea. În aceeaşi perioadă, inginerul Ologu (socrul inginerului Nicolae Voicu, care a ajuns, mai târziu, directorul la uzină) conducea Atelierul Mecanic de Întreţinere, unde, în acel an, ginerele său, Nicolae Voicu, era strungar. Pe maşina de radială, în aceeaşi Secţie de Uzinaj, lucra fostul primar, Gheorghe Oancea, ca simplu muncitor. La Secţia Punţi, lucra inginerul Poţincu, care, mai târziu, a ajuns secretar pe probleme economice la judeţ. În aceeaşi perioadă, director tehnic era inginerul Munteanu, care, ulterior, a plecat la Colibaşi. Inginerul Aurel Nicolescu lucra la proiectare. Inginerul Zotta era şef de concepţie, venit din închisoare, dar un bun profesionist. Şeful Montajului General era inginerul Calciu, iar, mai târziu, a venit inginerul Dumitrescu. La Secţia de Aprovizionare era inginerul Ştefănescu, pe care, ulterior, l-a înlocuit inginerul Gelu Popescu. Şeful Serviciului de Control era Vali Ţurcanu. Şeful Serviciului de Organizare era Victor Frântu. La Secţia de Turnătorie era inginer şef Grigorescu. Secţia de Caroserie era condusă de inginerul Grigore Negoiţă. Aici, în caroserie, era perioada în care se lucra pe butuci din lemn de nuc şi la ciocan. Şef de atelier era maistrul Tuică, care, mai târziu, a fost deputat în Marea Adunare Generală. Acesta din urmă era singurul om al uzinei, care avea voie, în acea perioadă, să plece la Bucureşti, cu trenul, la clasa I, în rest, se mergea la clasa II. Acum, toţi au maşina la scară, şoferi şi secretare. În acea perioadă, oamenii lucrau de drag, până şi în zilele de duminică, erau oameni care veneau la muncă.
“Ăştia au pus ochii pe tine… fă contestaţie la Tribunal!”
Era o perioadă grea pentru uzină. Se construiau câte 10-20 de maşini, care erau puse pe şasiu şi le transportau la Colibaşi, pentru carosare. Prin anii 1960, s-a deschis o vopsitorie în uzină şi le vopseau local. Corneliu Mercan, după doi ani de muncă în uzină, în anul 1961, a fost dat afară, pe acelaşi motiv pentru care a fost exclus şi din Şcoala Militară de Ofiţeri. Totul a fost o înscenare. Acesta ne povestea: „Am cerut aprobarea unui bilet de voie, prin care m-am învoit, şi şeful meu, Zărnescu, mi-a anulat biletul fără să ştiu. Eu am plecat două zile, pe bună ştiinţă că sunt învoit şi, pe această bază, m-au dat că am absentat nemotivat. În faza respectivă şi la recomandarea directorului Naghi, m-am adresat justiţiei. Mi-a zis Naghi: „…ăştia au pus ochii pe tine… fă contestaţie la Tribunal!” …După o perioadă de trei luni, am fost reprimit în uzină.” Timp în care a fost spălător la maşini, la o staţie de benzină la IRTA. La întoarcere în uzină, s-a constatat faptul că Mercan era calificat chimist şi avea o şcoală tehnică. Astfel, a fost mutat specialist la Laboratorul Chimic, unde era foarte apreciat.
“Naghi mi-a spus răspicat: “Nu are importanţă ce spune Bădescu!”
În anul 1964, a intrat la Facultatea Institutului Politehnic, din Bucureşti. A fost trimis de Naghi, fără ştirea celorlalţi. Selecţia se făcea de către cei de la „cadre” şi trebuia să treacă de aprobarea acestora, ceea ce nu a obţinut niciodată. Corneliu Mercan ne relata: „În Laboratorul chimic aveam un Laborator de fotografie, de care mă ocupam. Într-o zi, a venit un director din minister în zonă, care a făcut o serie de poze personale. Era bun prieten cu Naghi, care m-a chemat la el în birou, să-mi facă cunoştinţă cu tovarăşul Şova (director în minister). Zice Naghi: „să te duci să înveţi şi să dai la Facultate”. Eu i-am zis că tovarăşul Bădescu este împotriva mea. Naghi mi-a spus răspicat: „Nu are importanţă ce spune Bădescu!” Am avut aprobare să mă înscriu direct la Bucureşti. Am intrat în facultate cu bursă, am luat notă mare. Am venit la Naghi şi i-am spus că sunt admis… De bucurie, a scos un coniac. Avea doi secretari, pe Vali Găiduţ şi Pompi Soceanu.” Majoritatea urmau cursurile universitare la Braşov, în acea perioadă, erau numai doi angajaţi ai uzinei, care erau studenţi la Bucureşti, ceea ce era o realizare, chiar dacă şi fără voia lui Bădescu. După ce a terminat facultatea, Corneliu Mercan a avut repartiţie la Galaţi sau Bucureşti, însă Naghi a făcut cerere şi i-a dat post în Uzina ARO. A venit pe postul de inginer la Secţia de Control. Când a ajuns în fabrică, după un timp, metalurgul şef al uzinei, Ionel Şerboiu, a vrut să-l trimită Corneliu Mercan în Germania, la o Secţie de galvanizare. „Eu am fost o fire foarte statică, nu-mi plăcea să plec. Nu am vrut să plec în Germania şi am plecat de tot din uzină. M-am angajat din nou la IRTA, unde fusesem spălător cu ani în urmă. Reîntors aici, într-un an, am ajuns director. Am condus IRTA timp de şase ani, în perioada 1969-1975. Venisem din facultate, eram membru de partid, eram plecat din uzină cu o vechime, eram privit foarte bine…”, ne relata Corneliu Mercan. Însă, aici, a avut parte de aceeaşi poveste veche, cu tatăl său legionar, fiind exclus şi de aici.
A construit Barajul de la Pecineagu
După ce şi-a încheiat activitatea la IRTA, Corneliu Mercan a plecat inginer şef mecanic pe şantierul de la Pecineagu, a construit Barajul de la Pecineagu, în perioada 1975, până în 1981. An în care s-a întors la directorul Naghi şi i-a cerut să fie reangajat la Uzina ARO, până în anul 1995. Relaţia cu Naghi era una bună, însă mereu îi reproşa inginerului Corneliu Mercan faptul că a plecat din uzină şi-i spunea că, într-o zi, se va întoarce tot de unde a plecat, ceea ce s-a şi întâmplat. A prins o generaţie mai tânără de ingineri, răposatul Bădescu, care s-a stins într-un accident în Grecia, inginerul Vasile Samson, care era director tehnic. Corneliu Mercan se reangajase, de data aceasta, ca şef la Secţia de Finisări şi Probe, apoi a fost numit şeful Secţiei Montaj General. Între timp, a fost numit şeful Secţiei de organizare a producţiei, până în ultima zi în uzină. Se ocupa de organizarea personalului, normele de lucru, protecţia muncii, tehnica nouă şi alte servicii. Acesta ne spunea: „Erau foarte mulţi oameni de valoare în uzină, dar tot aceştia au distrus uzina. A venit Constantin Nicolescu, cu Nicolae Văcăroiu, şi au început tot felul de măgării la uzină. Toate acestea se întâmplau după Revoluţie. Au început sindicaliştii cu grevele, atunci încă era de muncă. Îi puneam la muncă, nu vroiau. Erau liderii care veneau şi agitau lumea, erau manipulaţi de cei de sus. Aşa au reuşit să distrugă tot. De fapt, au fost două forţe care au distrus România: sindicatele şi ţărăniştii pe perioada cât au fost la conducerea ţării.”
Majoritatea oamenilor de conducere din Câmpulung provin din Uzina ARO
Uzină pe care mai târziu tot ei au distrus-o şi desconsiderat-o. Directorul Victor Naghi, când a lansat deviza că „Cea mai înaltă facultate este uzina”, a fost pe bună dreptate. Corneliu Mercan ne relata: „Am alergat mult să refacem judeţul Muscel. Am avut şi o asociaţie a judeţelor desfiinţate. Ion Iliescu ne dăduse organizarea judeţului, însă, când a venit Emil Constantinescu, preşedinte, am zis că refacem judeţul Muscel, dar nu s-a mai făcut nimic. Toţi erau porniţi pe distrugere şi primul punct era Câmpulungul. Cei care se implicau în acest proiect era Dragoş Băjan (inginer care se ocupa de sistematizare în cadrul Primăriei), Nicolae Ghinea (secretarul Primăriei), toţi ne implicam în refacerea judeţului nostru. Nu s-a mai putut face nimic, fiindcă la conducerea judeţului au fost tot oamenii uzinei. Nici când a fost vorba de titlul de „Cetăţean al Câmpulungului”, tot cei care au lucrat în uzină l-au sabotat şi au dat titluri unor necunoscuţi. S-au opus tocmai cei care au muncit în uzină. L-au lucrat tocmai oamenii pe care Naghi i-a promovat şi i-a susţinut în uzină.” Directorul Naghi a ridicat uzina şi Câmpulungul în 25 de ani, iar cei care au venit după el au reuşit, în trei ani, să distrugă tot. Foştii angajaţi se uită acum în urmă cu strângere de inimă. Uzina a fost casă pentru toţi, se muncea, era un patriotism local. ARO devenise o obsesie, o icoană, unde mulţi mergeau cu drag, era o voie bună peste tot. Acum, toţi sunt posomorâţi, fără locuri de muncă şi tinerii fără nicio perspectivă de viitor.
Victor Naghi, “Erou al muncii socialiste”
Se presupune că şi pe directorul Naghi tot un fost om al uzinei „l-a lucrat”. Unul dintre aceştia a fost Sică Bivol, care a fost un maistru din uzină şi ajunsese prim secretar la partid. Acesta, împreună cu Elena Ceauşeascu, a dat ordin ca Victor Naghi să fie scos la pensie. În jurul acestei decizii s-au creat, la acel moment, tot felul de supoziţii, ba că nu avea studii, ba că avea o relaţie cu o secretară Cireşica. De fapt, şi când a murit la Bucureşti, tot aceeaşi secretară Cireşica l-a îngrijit, cât a fost bolnav în spital, povesteau cunoscuţii. În perioada în care a dezvoltat Câmpulungul, a fost numit „Erou al muncii socialiste”. Era o distincţie pe care puţini români o aveau, primeau o stea de aur. De altfel, Naghi era şi membru în Comitetul Central şi fusese deputat în Marea Adunare Generală. Acum, se dau decoraţii la fiecare manifestare, fără niciun merit. În Argeş, în perioada respectivă, erau numai doi oameni decoraţi cu această distincţie şi merite. Trebuia să ai realizări şi să-ţi fie recunoscute meritele.
Directorul de la ARO era prieten bun cu Chivu Stoica
Toţi aveau impresia că Victor Naghi era prieten bun cu Chivu Stoica, care a fost prim-ministru al României în perioada 1955-1961, preşedinte al Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România în perioada 24 martie 1965 – 9 decembrie 1967. A fost înlocuit în această funcţie de către Nicolae Ceauşescu. Mai târziu, s-a sinus, dar, în timpul cât era la putere, Victor Naghi a avut mereu sprijinul lui Chivu Stoica. Acesta avea o maşină 4X4, model Jeep american, cu care mergea la vânătoare. A mers de câteva ori şi cu ARO, dar nu-i plăcea cum se prezenta. S-a supărat şi le-a dat celor de la uzină Jeepul lui şi a cerut să fie făcut şi ARO ca Jepul american. Modelul ARO era adus de la ruşi, nu se compara cu cel al americanilor. După un timp, directorul Naghi a plecat în vizită în Canada. Era foarte încântat de zborul peste ocean şi de amabilitatea stuardezelor. A mers în Canada pentru un contract de maşini. Erau ceva probleme cu adaptabilitatea mărcii româneşti la temperaturile scăzute din Canada. În toată lumea ajungeau maşinile româneşti, erau aşa de multe cereri la fabrică pentru ARO, încât erau perioade în care toţi angajaţii din uzină care aveau carnet de şofer erau trimişi în port, la Constanţa, cu maşini.
Halatele făceau diferenţa în uzină. Inginerii erau cu halate albe. Subinginerii purtau halate maro. Controlorii erau îmbrăcaţi în bleu. Contabilii se îmbrăcau în halat negru. Maiştri erau costumaţi în galben. Pe muncitori îi recunoşteai după salopeta albastră.