Una dintre cele mai pregnante amintiri ale lui Nicolae Şendroiu din anii lucraţi în America de Sud datează din perioada în care a trebuit să-l înlocuiască pe un bun prieten şi coleg, Nae Mara, care, din motive de sănătate, nu şi-a putut continua munca pe coasta Columbiei, unde erau debarcate maşinile ARO. În zona portului, tehnicienii beneficiau de magazie de piese de schimb şi trei ateliere de service. „Stăteam câte o lună pe coastă, fiindcă erau câte 500 de maşini… o mare de maşini. Numai când probam cheile stăteam o groază de timp. Venea un lot de 10-15 maşini, căci le scoteau pe loturi. Aveam câte două pungi de chei, de-abia le ghiceam, neavând pusă etichetă.”, a început relatarea lereşteanului.
A trăit cu teama că se va îmbolnăvi ca Nae Mara, de febră tifoidă
Doi ani, cel puţin, a stat numai în zona portului, după ce tehnicianul care fusese repartizat aici s-a îmbolnăvit grav. Colegul său, Nae Mare, a fost trimis iniţial pe coasta columbiană, iar Nicolae Şendroiu, abia sosit, a rămas la Bogota. În ’73, România nu avea ambasadă, ci agenţie, cu însărcinat de afaceri. Şeful său avea o casă, ale cărei reparaţii intrau în sarcina tânărului lereştean, aflat în primul an de activitate în această ţară. Colegii săi, Onofre şi Bălaşa, erau în al doilea an de şedere, astfel că ultimul venit a primit şi alt fel de sarcini decât cele presupuse de munca de asistenţă tehnică şi service.
De exemplu, sâmbăta şi duminica, era la dispoziţia şefului de agenţie, care ieşea, împreună cu soţia, la restaurant ori în alt loc unde mergeau, ca să se relaxeze. Nicolae Şendroiu conducea o Nova Americana, maşina şefului de agenţie, un tip de treabă şi foarte bine pregătit. „Când să mă duc şi eu cu băieţii, să jucăm un fotbal, mă lua şeful. Cu toate că era duminică, îl auzeam: „Şendrică”, am văzut că nu prea ai ce face.” Îi puneam grătele la fereastră, că-i era teamă că vin hoţii peste el!”, ne povestea zâmbind fostul angajat al uzinei.
Revenind la colegul său, Nae Mara, acesta a avut nevoie de schimbarea locului de muncă, după ce s-a îmbolnăvit de febră tifoidă, cel mai probabil, din cauza apei. Românii nu erau obişnuiţi cu condiţiile de temperatură şi de trai, până la urmă, din Columbia. Era atât de cald, încât, dacă lăsai cheia pe maşină, nu mai puteai să pui mâna pe ea. Nicolae Mara a tot luat medicamente, dar febra nu i-a trecut deloc. Abia după ce şi-a făcut analizele, a aflat cât de gravă este starea sa de sănătate. Dar, până să ajungă la spital, a dus boala pe picioare. În momentul în care Nicolae Şendroiu şi încă un coleg de-al său, Popescu, au ajuns la el, l-au găsit pe Nae Mara de nerecunoscut: slab, palid, fără putere, încât de-abia se ţinea de masa recepţiei de la hotel, vizibil afectat de maladie. „Măi, Nae, de ce ai stat până acum?”, l-au dojenit colegii.
Reprezentantul agenţiei l-a trimis la spital, să-şi facă analizele şi, eventual, să se interneze. Diagnosticat cu febră tifoidă, a rămas în îngrijirea medicilor, timp de o săptămână, iar, la externare, doctorul i-a recomandat să schimbe clima. Astfel, Nae Mara a făcut schimbul cu Nicolae Şendroiu. Primul a venit la Bogota, iar cel de-al doilea a luat calea coastei Columbiei, îngrijorat, fireşte, că poate avea soarta colegului. A fost ferit de boală, dar teama a existat în permanenţă, mai ales că, din cauza căldurii excesive, consuma apă din abundenţă.
În deplasările prin ţară, lua masa la restaurante, în care îi treceau şobolanii peste picioare
La ora 12.00, tehnicianul trebuia să vină la hotel, pentru masa de prânz. Acesta a fost, de altfel, singurul avantaj, care le permitea alor noştri să câştige un ban. Se înţelegeau cu directorul să le includă în preţul hotelului şi o masă, pe care o serveau acolo. Altfel, nu s-ar fi descurcat, fiind plătiţi cu doar 200 de dolari pe lună. Dacă ar fi mâncat pe la localuri şi s-ar mai fi îmbrăcat, tineri fiind şi tentaţi de ceea ce vedeau în străinătate, nu le-ar fi rămas nimic. În ’73, pentru cazare aveau 10 dolari de fiecare, din care, după cum le impunea şeful de agenţie, cheltuiala nu trebuia să depăşească 8 dolari, pentru că 2 dolari se duceau pe transport. Ai noştri se deplasau şi cu avionul pe distanţe mari. „Au fost zone în care am ajuns cu taxi-ul de şase persoane. Aşa plutea pe marginea malurilor, la ocean, din cauza curenţilor!”, a continuat acesta. La prânz, când trebuia să meargă la masă, Nicolae Şendroiu nu mai simţea deloc foamea, din cauză că bea foartă multă apă. „Dacă beam apă, nu mai mâncam. Mă gândeam că o să mă îmbolnăvesc şi eu, la fel ca Nae Mara. Ajunsesem să mănânc precum curcanul, înghiţeam fără să-mi fie poftă.”, ne mărturisea el.
Columbienii, din al căror meniu nu prea lipsea peştele, aveau preparate culinare pe gustul muscelenilor. „Marţea şi vinerea, ne dădeau pui sau peşte. Peştele chiar îmi plăcea. De pui eram sătul de acasă. Aveau un fel de banană, pe care o prăjeau… nu vedeai pâine acolo. Am mâncat orez, cu sacul, cât n-a mâncat tot neamul meu şi cât om mai trăi! Nu-l mâncam uscat, ci puneam pe el o salsa de tomate. Aşa aluneca mai bine.”, şi-a amintit lereşteanul în ce consta meniul obişnuit.
Fostul tehnician ne-a povestit, amuzat, cum a fost ferit de boală, scăpând de setea cumplită, care îl forţa să bea apă în continuu. Peste drum de hotel era un bar, unde s-a oprit odată, din întâmplare. Venise mai devreme de la serviciu şi încă nu se deschisese restaurantul unde servea masa. În acel bar, a băut o bere columbiană, aguila, care i-a alungat numaidecât setea. Pe lângă faptul că era foarte bună la gust, era şi ieftină. Cu un dolar luai şapte beri. „Era viaţa ieftină acolo. Cu un dolar mâncai masa de prânz.”, ne povestea el, referindu-se la localurile unde mergea cu gândul să facă economie, nu la cele cu ştaif. Muscelenii nu intrau nici în cele mai modeste, dar, uneori, când ajungeau în provincie, n-aveau din ce alege! Astfel, erau nevoiţi să mănânce la restaurante din ţară, în care, vorba interlocutorului nostru, te călcau şobolanii pe picioare. „Era mizerie! Dacă intra musca în ciorbă, o scoteam afară!”
Şeful de agenţie nu i-a lăsat pe tehnicieni până n-au mâncat “furnici cu fundul mare” prăjite
Dacă tot şi-a amintit de insectele pe care le găsea întâmplător în farfurie, ei bine, cu bună ştiinţă şi voinţă, a mâncat furnici! „Se vindeau furnici prăjite. Erau aşa de mari (n.r. cât buricul degetului)! Se chemau „hormigas culonas”, „furnica cu fundul mare!”, a început Nicolae Şendroiu altă istorioară veselă din trecut. Şeful agenţiei, un tip pe nume Manoliu, fost sportiv, a venit şi la Câmpulung, ca să-l viziteze pe muscelean. Manoliu ştia întotdeauna cum să rezolve reclamaţiile care ajungeau la el, fiind şef de agenţie, şi, din acest motiv, căpătase admiraţia tehnicienilor. „După ce ieşea maşina din garanţie, columbienii aveau pretenţia să le-o faci mai bună decât a făcut-o fabrica. Era bună, dar aşa mai reclama câte unul!”, ne vorbea el despre metehnele acestora.
Într-o bună zi, Manoliu i-a spus lui Mitică Pământ, delegatul de la Tractorul: „O să plecăm şi noi de aici… dar sunt nişte furnici care se mănâncă (pe care columbienii le exportau în America). Adu-ne şi nouă o libră de furnici!” Mitică Pământ s-a conformat şi a venit cu libra (unitatea de măsură în Columbia) de furnici prăjite. Pe atunci, tehnicienii nu mai stăteau la hotel, ci se mutaseră la ambasadă, care, la şase seara, se închidea şi ai noştri nu mai aveau voie să iasă. Consilierul Manoliu a adus o sticlă de whisky, cu care furnicile trebuia să alunece mai bine pe gât. „Hai, mă, să vedem cum sunt furnicile ăstea!”, a zis el. „Ce să mănânci?! Aveau picioruşele tăiate şi erau prăjite, la fel ca alunele. Gustul, tot de furnică! Unul, Mircea Adam, care n-a mai venit acasă, ci a rămas în Columbia, a zis: „Tovarăşul consilier, nu mai mănânc!” Eu am mâncat una-două, dar mă cam gâdilau, aşa că am dat repede cu whisky. Le rupeam, mâncam numai fundul. Aşa că am mâncat furnici.”, relata el, râzând cu poftă.
De-a lungul drumului, pulpele de vită atârnau sub nişte copertine
În afară de această experienţă amuzantă, pe care românii au încercat-o din pură curiozitate, cel mai mult au mâncat carne de vită, deoarece localnicii se ocupau masiv cu creşterea animalelor. Era o carne bună, slabă, fragedă, preferată de ai noştri. Ca o paranteză, tehnicianul de la Camioane s-a însurat în Columbia şi n-a mai venit acasă. Doar el şi Nicolae Şendroiu erau necăsătoriţi. Din acest motiv, musceleanului i se trimitea frecvent telex, ca să se întoarcă în ţară. Soţia tipului de la Camioane, din câte se pare, sora şefului instituţiei care echivala cu Securitatea românească, provenea dintr-o familie înstărită, posesoare de ferme de animale. Atât de numeroase erau cirezile familiei şi de răsfirate în zona Amazonului, încât proprietarii ajungeau o dată pe an la ele, ca să vadă câte sunt. „Prin jungla aceea nu mergeau decât cu caii. Ca în filme… le agăţau de coarne, de gât… n-avea nimeni grijă de ele, le mai ştampilau ca să vadă câte au mai rămas. Le ţineau la graniţa cu Venezuela, unde era contrabanda în floare. Şi în Bogota erau crescătorii de vite, numai pentru carne. În piaţă, când ne duceam, erau animalele ca buştenii! Când stăteam la ambasadă şi trebuia să-mi fac mâncare – şi nu ştiam să prepar prea multe feluri – făceam o ciorbă cu un castron de zarzavat şi un calup ca de săpun de carne macră şi aia era!”
De altfel, în timpul călătoriilor pe care le întreprindeau prin ţară, de-a lungul drumului, vedeau pulpe atârnate sub nişte copertine. „Îţi dădeau cuţitul, ca să-ţi tai singur cât voiai, pentru o friptură. Cu cartofi fierţi… acolo era mama lor. Au la specii de cartofi şi aşa de buni sunt! Când am pus prima dată în ciorbă cartofi de-ai lor, nu i-am mai găsit. Atât de fragezi erau! Iar columbienii îi mănâncă şi umpluţi cu carne. Mănâncă foarte multă carne şi, în special, de vită.”, ne descria Nicolae Şendroiu câteva din obiceiurile gastronomice ale localnicilor. Într-o zonă lângă Bogota, o dată pe săptămână, aveau loc tăieri de porci. „Lângă hotelul în care stăteam noi era o carmangerie, de unde luam numai muşchi. Îmi spunea şeful: „Nicule, ia vreo doi muşchiuleţi, că mergem la fotbal.” Aduceam şi o ţuică din trestie de zahăr, aromată şi dulceagă, care te „păcălea” imediat.”
Directorul l-a înlocuit în Columbia cu inginerul Arsene
Toate aceste întâmplări datează din perioada de dinainte de Revoluţie, însă Nicolae Şendroiu a mers în Columbia şi după acest moment, odată înfiinţată o linie de montaj ARO, unde a lucrat câţiva ani. La finalul activităţii sale pe continentul sud-american, a fost înlocuit cu inginerul Arsene, şef de secţie la Montaj. Sub pretextul că Nicolae Şendroiu trebuia să revină în ţară, pentru o reciclare, tehnicianul a fost trimis acasă, în ciuda insistenţelor patronului, care avea nevoie de vechiul său colaborator. „Am început să vând maşini şi n-am pe cine să trimit la service. Trimiteţi-mi unul tot ca el, cel puţin, care ştie, are experienţă câţiva ani şi vorbeşte limba.”, i-a cerut afaceristul directorului, în momentul în care a venit pentru ultimul contract. Însă aceştia l-au trimis pe Arsene, inginer de profesie şi şef de secţie, care nu ştia limba.
Cei de la uzină nu ţineau cont că una vorbeau la faţa locului şi alta făceau în realitate, mai ales că patronul se rugase de director să-l lase pe Nicolae Şendroiu să mai stea. Astfel, după vreo doi ani, tehnicianul s-a întors acasă. Şeful său l-a învăţat să-şi ia nevasta şi copilul – fiind după Revoluţie – şi să vină cu toţii în Columbia. „Copilul era la liceu, îi stricam rostul, nu ştiam dacă mai merge negoţul, deşi puteam să-mi găsesc de lucru în altă parte.”, şi-a spus musceleanul, convins că n-are sens să rişte, stabilindu-se la o asemenea depărtare, când îşi făcuse un rost acasă.
A revenit în ţară, cu speranţa că, într-o zi, se va întoarce în Columbia. Afaceristul n-a mai luat ARO, nemulţumit că preţul maşinii creştea tot timpul şi dezamăgit că cei de la fabrică nu i-au mai permis tehnicianului să lucreze pentru el. Inginerul Arsene, un tip cumsecade, căruia nu i se putea imputa nicio vină pentru încetarea relaţiei cu Columbia, a stat acolo o vreme. Nicolae Şendroiu s-a purtat frumos cu el, ajutându-l să se adapteze vieţii şi realităţilor columbiene. „L-am dus la Medellin, unde e „mama mafiei”, l-am dus unde a murit fotbalistul acela împuşcat (n.r. Andres Escobar, mort în 1994). Acolo chiar am avut un motor „gripat”. A stat şi el cu mine şi l-am învăţat să nu meargă singur nicăieri.” Cu atât mai mult cu cât nu ştia limba, iar Columbia avea reputaţia de „ţară a hoţilor”. În acea perioadă, s-a întâmplat să fie vreo 50 de străini sechestraţi. „Îi spuneam: „Nimeni nu va plăti pentru tine sau pentru mine, ca să te scoată de la ei. Aşa că mai bine nu pleci neînsoţit de un mecanic de-al lor.” În plus, exista varianta în care inginerul să nu se descurce singur. Erau lucruri la care nici columbianul nu se pricepea şi se uita lung la român, ca să-l scoată din impas. „Când m-am dus prima dată acolo, eu munceam, iar columbianul stătea pe bordură şi se uita la mine. Dacă nu-i spuneam ce să facă, nu făcea nimic.” Ca să se înţeleagă cu colegii de la firmă, Nicolae Şendroiu a fost nevoit să înveţe să vorbească. „Contează extraordinar de mult. Am spus-o tuturor: dacă ştii o limbă străină, eşti încă un om.”, a conchis acesta.