Episodul al doilea al unui mini-serial dedicat vieţii lui Victor Naghi, care s-a destăinuit unui jurnalist de la „Flacăra” în urmă cu aproape 50 de ani – primăvara anului 1975 -, se referă la perioada copilăriei şi cea a uceniciei consumată la Fabrica de turnătorie „Dumitru Voinea” din Bucureşti. Tot un copil era şi atunci, căci lucrul începea, pentru băieţii de condiţie modestă, cum absolveau primele şapte clase. La 13-14 ani, copiii aveau serviciu cu program, care începea la ora cinci dimineaţa. Dacă, în timpul şcolii, mama şi bunica îl trosneau pentru năzbâtii, la fabrică, timp de trei ani, a fost bătut pentru orice. Pentru nimicuri. Şi pentru cinci minute trecute peste ora cinci a dimineţii. Era bătut până şi când producea nemulţumiri vreunuia dintre cei 120 de muncitori care îl trimiteau să le facă piaţa pentru masa de prânz.
În povestirile lui Victor Naghi, care, în momentul interviului, avea 55 de ani, veţi găsi suficiente justificări pentru firea lui temperamentală şi pentru exigenţă. Veţi înţelege şi de ce a transformat curtea uzinei într-un parc, cu arbori, flori şi animale. Atât de urât i-a fost de atmosfera taciturnă a turnătoriei bucureştene, a cărei vedere l-a făcut să plângă pe adolescentul Victor Naghi, încât şi-a dorit ca nou angajaţii de la ARO să simtă căldură, culoare şi că sunt bine veniţi. În 1975, când a fost realizat acest serial pentru revista „Flacăra”, Naghi conducea uzina musceleană de 18 ani.
A doua parte: Nimic nu e greu dacă ai suflet
- „După ce a murit tata, m-am născut eu. Ochii i-am deschis pe mama şi pe mama-mare, care mă alintau şi mă băteau în două schimburi”
„Primul lucru care l-a deosebit pe Victor Naghi de alţi copii a fost acela că nu avea tată încă înainte de a se fi născut. Ioan Naghi, fierar din Ardeal, venit de numai şase ani în Bucureşti, împreună cu nevasta lui, Fănica, murise în Tei, pe strada Calafat.
-Aşa, scrie aşa, eu nu l-am cunoscut pe tata, nici nu l-am văzut. După ce a murit el, m-am născut eu. Ochii i-am deschis pe mama şi pe mama-mare, care mă alintau şi mă băteau în două schimburi, dimineaţa mama-mare, după masă, când venea de la lucru, mama. Eram zburdalnic.
Fănica Naghi era muncitoare la „Moara Asan”, lucra la „planzistere” de dimineaţa până seara, cernea făină la ciur ca să-şi crească băiatul. Mama, după ce îi crescuse pe cei 15 copii pe care îi avusese, venise lângă ea s-o ajute. Stăteau cu chirie, în două camere, săliţa şi odaia, împărţeau pâinea puţină în trei, Victor primind, cum era şi firesc, mai multă. Era un băieţel cu părul castaniu, tuns scurt, cu breton, voinic şi vesel, care toată ziua alerga cu zmeul turcesc deasupra ori juca bile, arşice, căpăcele şi peniţe. Vara se scălda „la şanţ” ca să nu-i fure golanii hainele pe lac şi ca să încalece bivoliţele lăieţilor.
-Eram îmbrăcat, uite cum (desenează): cu pantaloni scurţi şi şorţuleţ cu buzunar în faţă. În buzunarul acela puneam pietricelele pentru praştie. Ai tras cu praştia, ai?
Făcea, însă, şi altceva: strângea beţele de chibrituri arse de pe stradă; când aduna 10.000, primea o minge de fotbal de la „Dârlău”. 10.000 de beţe, nici mai mult, nici mai puţin! Câţi copii să fi avut atâta răbdare ca el, nu ştiu, probabil, însă, că Dârlău n-a dat multe mingi de fotbal, nu i-ar mai fi rentat.
Cei şapte ani de acasă – ani de copilărie în care necazurile sunt în palmele vârstnicilor, iar lacrimile se şterg uşor cu un colţ al cămăşuţei – sunt şi ani de educaţie ardelenească, în spiritul curăţeniei, ordinii şi, mai ales, al respectării cuvântului dat. De atunci i-a rămas lui Victor Naghi aversiunea faţă de cei care nu se ţin de cuvânt, oameni pe care îi consideră ca fiind marii păgubitori ai noştri. Tot de atunci ştie că într-un aşternut de pat nu poţi dormi mai mult de trei zile.
- Pe Victor Naghi l-a dus de mână mama la Fabrica „Dumitru Voinea”. Avea 13 ani şi jumătate
Începe şcoala. Învaţă la Şcoala Primară Tei nr.36, poartă fundă la gât, în clasa întâi roşie, într-a doua albă, într-a treia albastră şi într-a patra neagră. Profesorii erau severi, aveau în mână vărguţa din trestie de mare. Venea la şcoală cu doi pumni de coji de nucă în sac, să aibă pe ce sta în genunchi, după tablă, când era pedepsit.
-Şi-acum ţin minte trei fluvii siberiene din clasa a doua: Obi, Enisei şi Lena (le arată pe hartă). Nu le-am ştiut o dată şi atâta m-a luat de perciuni şi m-a dat cu capul de harta Europei până am ţinut minte. Aşa era şcoala atunci, drastică. Dar şi învăţam. Uite, la lucru manual făceam hărţi de plastilină, toate ţările le-am făcut cu râuri, cu munţi, cu văi, în culorile lor. Şi tâmplărie făceam, satâre de lemn, piedestale de flori, tocătoare, eram îndemânatic.
Îi plăceau poeziile, desenul şi istoria, la matematică era mai greu, premiu n-a luat decât o singură dată, premiul III, în rest promova, cum fac copiii care uită mai greu decât alţii joaca. O uită greu, pentru că ştiu de la părinţi că, la sfârşitul celor şapte ani de şcoală, vor intra ucenici şi nu vor mai avea nici când să doarmă, dar când să se mai joace! Sunt copiii pentru care împlinirea vârstei de 13-14 ani însemna o bătaie pe umăr şi un „gata joaca”, scurt şi definitiv. Ei încep s-aducă pâine acasă, încep să ştie când ajung şi când nu ajung banii.
Pe Victor Naghi l-a dus de mână mama la fabrica „Dumitru Voinea”. Avea 13 ani şi jumătate, trebuia să înveţe o meserie din care să se îmbrace şi să se hrănească el şi, mai târziu, ai lui.
-Acolo am plâns, în faţa porţii fabricii, era blindată cu tablă neagră, nu vedeai nimic decât fumul negru de la turnătorie, praful negru… după şorţuleţul cu fundiţe de elev apăreau palmele negre pe obraz, tabloul acesta mohorât al fabricii. Plângeam încă înainte de a primi prima palmă ca ucenic. Trei ani de zile am mâncat bătaie, cât am fost călfiţă.
- „Se mişca iute, nu atâta, însă, încât să-şi ferească repede ceafa sau obrazul de palma portarului când întârzia cinci minute după cinci dimineaţa”
Victor Naghi n-a uitat niciodată înfăţişarea urâtă şi ursuză a primei uzine în care a intrat plângând. Poate de aceea, astăzi arată cum arată întreprinderea din Câmpulung Argeş, cu brazi şi cu flori în curte, cu fântână în dreptul porţii mari şi cu o lozincă dictată, cuvânt cu cuvânt, de directorul ei general: „Cea mai înaltă facultate este uzina”. Ochii copilului de atunci, speriaţi, pe bună dreptate, în absenţa oricărei sugestii de ospitalitate, de bun venit, de mohoreala fabricii „Voinea” din Obor l-au îndemnat să facă în aşa fel încât prima impresie a oricărui nou angajat al Întreprinderii Mecanice „Muscel” să fie frumoasă, caldă şi apropiată odată ce el ajunge chiar în faţa porţii.
Cum nici florile, brazii, fântâna arteziană, fazanii sau căprioarele, culorile atât de vesele ale şepcuţelor ce deosebesc funcţiile nu alcătuiesc doar un frumos decor, ci şi un mediu de muncă şi un mod de a gândi frumosul şi binele oriunde, chiar şi acolo unde ar părea improprii.
Plânsul noului ucenic nu l-a ajutat prea mult, inimile lucrătorilor nu erau slabe şi nici ei nu erau oameni care să se înduioşeze văzându-l plângând. „Aşa se învaţă meseria, ziceau, aşa am învăţat-o noi, aşa o înveţi şi tu.” Altfel era mai voinic decât alţi ucenici, se mişca iute, nu atâta, însă, încât să-şi ferească repede ceafa sau obrazul de palma portarului când întârzia cinci minute după cinci dimineaţa, când începe „şmotrul”.
-Prima palmă o luam de la el, prima anafură, ca să zic aşa. Trei ani, zi de zi, am luat palme de la unul şi altul, şi eu, şi alţii. Gheorghe Ionescu, care a fost director la „Timpuri Noi” şi acum e la Consiliul Popular al Capitalei, şi Costică Rădulescu, zis Maus, şi mulţi oameni cu care am intrat călfiţă la „Voinea”. Eu eram la strungărie, aveam un maistru Costică Condrea, era sever, mă atingea când trebuia, dar în mintea mea, zic eu, tot el m-a învăţat meserie.
Călfiţa Victor Naghi se scula la patru dimineaţa, la cinci era în fabrică şi, până la şapte treizeci, făcea curăţenia în atelier, căra şpanul şi aprindea focurile. La ora opt veneau lucrătorii, începea treaba propriu-zisă.
-Pe la 11.30 mergeam pe linia de maşini şi-l întrebam pe fiecare lucrător ce vrea să-i cumpăr pentru prânz. Erau vreo 120 şi care mai de care cerea altceva: unul că strugurii să fie albi, ceasla, altul că negri, ăla brânză, acela slănină, care să fie aşa şi pe dincolo, ţigări… era o nebunie de nu mai ştiai de tine, luai coşul acela mare şi fuga în piaţă. La 12. Iarna, la 12.30, veneai înapoi gata îngheţat, lemn erai, şi băgai mâinile în bazinul de la tocilă, unde apa era tot aşa, rece sloi, şi nu mai simţeai decât cum te împung mii de ace în ele.
Când uita să-i cumpere ceva vreunuia, ori cumpăra mai puţin, ori nu era bun ce cumpărase, era luat la bătaie, nu mai mânca altceva decât asta.
Sfârşitul celui de-al doilea episod
„Flacăra”, aprilie 1975