Prin Legea Învăţământului din anul 1948 s-a hotărât înfiinţarea învăţământului profesional pe lângă Uzina Metalurgică sau I.M.S. Câmpulung. A stăruit foarte mult pentru deschiderea unei şcoli profesionale în oraş directorul Meizel Adalbert, al cărui nume este legat de începuturile întreprinderii metalurgice la Câmpulung. În această ediţie ne vom opri asupra legăturii fabricii cu şcoala care i-a „livrat”, câteva decenii la rând, oameni bine pregătiţi profesional.
Şcoala Medie Tehnică de Cărbune, comasată cu Şcoala Profesională I.M.S.
În anul 1948, s-a luat hotărârea de a se înfiinţa la Câmpulung o Şcoală Profesională, care să pregătească muncitori pentru Uzină, întrucât din grupul venit de la Braşov, în 1944, rămăseseră foarte puţini. Printre aceştia Florea Leonida, Constantin Dănilă, Grigore Negoiţă, Octavian Waschievici, Ştefan Ţiplea şi alţii. Pe lângă faptul că au contribuit la realizarea primului automobil de teren românesc, braşovenii Leonida, Waschievici şi Ţiplea au predat la Şcoala Profesională. „În 1948, a luat fiinţă Şcoala Profesională, cu 51 de elevi, pentru prelucrători prin aşchiere şi mecanici. Primul director a fost Eugen Moarcăş.”, ne spunea Ion Ologu, succesorul celui dintâi conducător al şcolii. În toamna acelui an, s-a format o comisie de verificare a membrilor de partid, ocazie cu care Eugen Moarcăş a fost scos din producţie, pentru a fi inclus în structura respectivă. Ion Ologu, pe atunci, responsabil UTC, deşi foarte tânăr, a fost desemnat şi el să facă parte din comisie. „După terminarea verificării membrilor de partid, Eugen Moarcăş a fost trecut ca activist de partid şi, atunci, am fost numit eu directorul Şcolii Profesionale.”, relata Ion Ologu, care a deţinut conducerea Şcolii Profesionale I.M.S. în intervalul 1949-1950.
Eugen Moarcăş şi-a reluat funcţia de director în 1950, iar Ion Ologu a fost trecut în producţie, la Sculărie, de unde fusese „recrutat”. În acelaşi an, în aprilie-mai, s-a luat decizia ca Şcoala Medie Tehnică de Cărbune de la Bacău să fie mutată la Câmpulung, conducerea instituţiei fiind preluată de Ion Ologu, însărcinat să pregătească unitatea, pentru ca, în toamnă, cursurile să se reia în bune condiţii. Ca o paranteză, Şcoala Medie Tehnică de Cărbune şi Şcoala Profesională I.M.S. au mers în paralel până în anul 1959, dată la care au fost comasate, sub titulatura Grupul Şcolar I.M.S. În 1966, cele două şcoli s-au separat. Revenind la relatarea evenimentelor din anul 1950, Ion Ologu îşi amintea că: „Pe timpul verii, am preluat clădirea Liceului de Fete. Funcţionau separat Liceul de Fete şi Liceul de Băieţi (n.r. „Dinicu Golescu”). Liceul „Dinicu Golescu” avea parter şi etajul I. Etajul II nu era terminat, era făcut „de roşu”. Am primit sarcina să termin partea de sus, etajul II, ca să putem să ţinem cursuri acolo. Am finisat, am zugrăvit, am mobilat cu bănci şi restul materialului etajul II şi subsolul. La subsol am avut laboratoare. Primul laborator seismic din zonă a fost dotat cu toată aparatura de către Ministerul Minelor şi Petrolului.”, şi-a continuat istorisirea povestitorul nostru.
Pe de altă parte, a fost preluată Şcoala Medie Tehnică Economică „Muscel”, care, ulterior, a fost demolată pentru construirea „blocului rechinilor”. Aici au funcţionat cantina, bucătăria, administraţia, iar la etajele I şi II erau amenajate dormitoarele fetelor. „Era o clădire cu ziduri de 75 de centimetri. Au demolat-o…”, îşi aminteşte cu regret fostul director al Grupului Industrial Construcţii de Maşini. La Şcoala Medie Tehnică de Cărbune erau pregătiţi tehnicieni în industria cărbunelui. „Erau elevi veniţi din Banat, din Moldova… Când s-a mutat, s-a mutat cu un număr de 400 de elevi. Dând examen la Câmpulung, s-au înfiinţat patru clase noi.”, povestea fostul director al Şcolii de Cărbune, în perioada 1950-1951. Ion Ologu a punctat un alt lucru important petrecut cam în aceeaşi vreme: preluarea fostului local de pompieri. „În perioada aceea, pompierii aveau cai. În grajdurile cailor şi în podul de fân am amenajat dormitoarele băieţilor.”, completându-se astfel necesarul de locuri pentru elevi.
Clădirea devenită internat şi terenul au fost donate de soţia unui renumit chirurg
Pe 28 octombrie 1951, în urma primirii unei dispoziţii, Ion Ologu s-a prezentat la Institutul Petrol şi Gaze din Bucureşti, pentru a urma cursurile Facultăţii Muncitoreşti, unde se putea intra fără liceu şi fără examen de admitere. Era suficient să fi avut, cel puţin, o şcoală profesională. După cinci ani de studii, în 1956, a absolvit Facultatea Muncitorească Maşini şi Utilaje în industria petrolieră, devenind inginer mecanic. Revenit la ARO, dar neavând repartiţia pentru uzina câmpulungeană, a trebuit să se mulţumească cu un post inferior, timp de un an, până a fost încadrat ca inginer, ajungând, în scurt timp, la conducerea Secţiei Mecanic Şef, unde a rămas vreme de un deceniu. În 1966, după moartea lui Eugen Moarcăş şi după 10 ani de activitate a lui Ion Ologu ca inginer mecanic şef, Ministerul Industriei şi Construcţiilor de Maşini l-a numit director al Grupului Şcolar Industrial. „Cât timp am fost la Uzină, am predat la Liceul „Dinicu Golescu” componente de maşini, fiind plătit cu ora.” , a adăugat Ion Ologu.
Primul local al Şcolii Profesionale I.M.S. a fost sala de şedinţe a Uzinei, iar practica se făcea la Sculărie. La începutul mandatului de director al lui Ion Ologu, în lipsa unui spaţiu corespunzător, cursurile se ţineau în locuinţa colonelului Dumitrescu din Voineşti sau „La Lăzoiu”, cum îi spuneau elevii. „Cât am fost, prima dată, director la I.M.S., primul an de şcoală profesională a fost în uzină. Erau numai 51 de elevi. În anul următor, au apărut încă şase clase şi n-am avut posibilitatea să mai facem cursuri acolo. În timpul acela, am luat clădirea colonelului Dumitrescu. Acesta avea un corp de casă lung. După război, el a rămas în Bucureşti, casa era liberă, prin urmare, am luat-o noi şi am ţinut-o vreo patru-cinci ani. La început, făceam cursurile acolo şi, după aceea, a rămas cu destinaţia de dormitoare. În anul al doilea, ne-am trezit că nu aveam unde să cazăm elevii.”, a povestit Ion Ologu. Clădirea devenită internat a fost a părinţilor Marioarei Combiescu, de fel din Lereşti. „Ea s-a căsătorit cu doctorul Combiescu, renumit pentru operaţiile pe inimă. Doctorul a murit după soţia sa, dar clădirea familiei a rămas a şcolii, dată nouă împreună cu terenul pe care s-a ridicat o nouă construcţie. Vara, mai venea doamna doctor aici, doctorul, nu.”, a spus acesta. Astfel, casa părintească a soţiei medicului Corneliu Combiescu a devenit localul de internat al Şcolii Profesionale I.M.S.
„Elevii dormeau în clădirea aceasta (n.r. de la Industrialul de Sus) şi am mai avut în oraş încă două imobile de internat. Şcoala se dezvoltase, avea vreo 20 de clase. Elevi interni aveam peste 500, de aceea, am făcut din grajdurile pompierilor dormitoare. Am luat şi fosta bancă de pe bulevard, unde, de asemenea, aveam dormitoare.”, a continuat fostul director.
Şcoala beneficia de nouă localuri în oraş
De la 1 august 1959, Şcoala Profesională de Ucenici a I.M.S. Câmpulung s-a comasat cu Grupul Şcolar al Întreprinderii Miniere Câmpulung, devenind Grupul Şcolar I.M.S., a cărui activitate se desfăşura în nouă localuri. Cursurile se făceau la Liceul de Fete (Industrialul de Jos), unde erau cinci săli de clasă, un laborator, cancelaria, cabinetul directorilor, secretariatul şi o sală de gimnastică. „Am avut cursuri şi unde este acum atelierul de reparaţii al Colibaşiului, vizavi de Liceul I.M.S. (strada Negru Vodă, nr.202, „Casa Veche”, actuala Iatsa Câmpulung; aici au funcţionat un atelier de tâmplărie, două dormitoare şi o sală de clasă). Am avut localul care s-a dărâmat, Liceul Economic, din centru (cantina, dormitoarele, contabilitatea, cabinetul directorului, un club, biblioteca şi magaziile de alimente se aflau în acest imobil). Am făcut cursuri vizavi de liceu, unde era un gimnaziu pentru tinerii cu handicap. Atelierele le-am avut şi jos, la „Dinicu Golescu”, în spate. Am mai avut cursuri într-o clădire înaltă, în spatele Primăriei (Vila „Mirea”, devenită „Casa pionierilor”, unde funcţionau o sală de meditaţie şi un internat)”, îşi aminteşte Ion Ologu. Alte clădiri pe care le folosea şcoala: cel denumit „La Pompieri”, pe strada Istrate Rizeanu, nr.4 (pe locul căruia s-a construit actuala BCR), unde funcţionau un atelier de croitorie, unul de lăcătuşerie, patru săli de clasă şi două dormitoare; internatul, spălătoria şi crescătoria de porci erau în imobilul din strada Braşovului, nr.1; un dormitor pentru fete, pe strada Traian, iar câteva ateliere şi şcoala de lăcătuşerie şi strungărie, pe strada Fierarilor, nr.2.
„Cum Uzina se dezvolta, am obţinut aprobarea să facem o clădire nouă, cu 16 săli de clasă, cu 8 laboratoare, birouri şi ateliere. Terenul îl aveam dat de familia doamnei doctor Combiescu. Însă, se punea problema că nu era pe teritoriul oraşului Câmpulung, despărţit de Râul Târgului de comuna Voineşti.”, spunea Ion Ologu. Construcţia noului imobil al Grupului Industrial a început în 1972 şi s-a finalizat în anul următor, cu două cămine a câte 350 de locuri, cantină modernă, unde luau masa aproximativ 600 de elevi, în trei serii, încălzire centrală, dispensare, mai puţin sală de gimnastică, după cum spunea fostul director. „Sala de gimnastică a fost în proiect, dar nu am avut bani. Împreună cu arhitecta, am mers şi am vizitat câteva cantine pe Valea Oltului. Am rămas la o cantină care ne-a plăcut la amândoi şi, după modelul ei, am realizat-o pe cea de la şcoală.”
Grupul Industrial era socotit, la nivel de minister, al optulea pe ţară din 44 de astfel de centre. „Am fost dotaţi cu tot echipamentul de care am avut nevoie. Când am ieşit la pensie, în 1984, am lăsat 101 cadre didactice cu funcţia de bază şi 54 de angajaţi ca personal tehnic-administrativ: pedagogi, bibliotecari, contabilitate, secretariat. Când am plecat, efectivul şcolii era de 2.500 de elevi. Era cel mai mare din judeţ, Colibaşiul nu a avut atâţia elevi, pentru că noi şcolarizam pentru Ministerul Industriei şi Construcţiilor de Maşini, pentru Constanţa, pentru Cluj… unde era nevoie de ei şi nu erau şcoli profesionale.”, ne relata Ion Ologu. În 1971, s-a înfiinţat Liceul Industrial. Din prima promoţie a liceului (1976), s-a aflat şi fiica lui Ion Ologu, care a urmat apoi facultatea la Braşov. În 2011, Elena Balteş, profesor la Colegiul Tehnic, şi-a luat doctoratul în Relaţii Internaţionale. Cealaltă fiică, Maria Voicu, pensionară, a fost profesor de Matematică la Colegiul Tehnic.
“Nu venea niciodată la mine, ca să vadă cum arată şcoala”
Din 1971 şi până în 1978, anul în care Ion Ologu a fost schimbat din funcţia de director, Victor Naghi nu a vrut să mai calce în şcoală. „Mă chema la el întotdeauna, dar el nu venea niciodată la mine, ca să vadă cum arată şcoala. Eu l-am respectat, pentru că a fost un om care a ştiut ce trebuie să facă, care a avut şi relaţii, şi tupeu. L-am respectat, cu tot ceea ce mi-a făcut el! Într-o zi, la ora 12.30, elevii stăteau în faţa porţii de la intrare pe o bancă. Trece directorul pe acolo şi… copiii nu l-au văzut. Unii, probabil, se jucau şi… nu s-au ridicat în picioare, ca să-l salute. Mă cheamă pe mine şi eu l-am văzut că e cu capsa pusă. „De ce nu faci educaţie elevilor, ca să se ridice când trece directorul Uzinei?! Asta e educaţia pe care le-o daţi?!”, a strigat Naghi. „Tovarăşul director, nu v-au recunoscut!”, le-am luat eu apărarea. Ce mi-a făcut! Când am intrat, era într-o şedinţă şi m-a beştelit…! Am plecat tăcut şi mi-am băgat demisia. Am avut cinci directori adjuncţi. Unul dintre ei, profesorul de Română, Gheorghe Căţoiu, s-a dus la el şi i-a spus că mi-am dat demisia. „Să se ducă în…. mă-sii, dacă nu este în stare să facă educaţie elevilor!”, a strigat faţă de acesta Naghi.
Când directorul adjunct a replicat că nu poate fi făcută educaţie fiecăruia din cei peste 2.000 de elevi, Victor Naghi l-a chemat pe Ion Ologu şi i-a spus: „De azi înainte, elevii care vin de la internat la Uzină să fie încolonaţi, cu directorul în frunte, secretarul de partid, secretarul UTC… cu cântec. Împreună cu profesorul care era secretar de UTC, am făcut un plan de bătaie. Erau, dacă nu mă înşel, peste 500 de elevi care mergeau într-un schimb, de dimineaţă, de la internatul şcolii, până la Poarta 2, unde era intrarea în Uzină. De la pod veneau autobuzele cu muncitori, care claxonau, dar noi nu ne-am dat de pe mijloc. Am mers liniştiţi, cu maşinile în spatele nostru, care nu puteau să treacă şi, de aceea, sunau în continuu. Am făcut curba, am oprit toate maşinile, până când am intrat în incintă. Ni s-a spus să mergem pe şase rânduri şi aşa am făcut. Am ocupat mai mult, stăteau autobuzele în spatele nostru! Noi radiam de bucurie, că am blocat drumul! Când am fost chemat la partid, le-am spus că aşa am primit dispoziţie de la Naghi. Secretarul de partid, preşedintele Sindicatului, secretarul UTC, toţi, în frunte, cu drapel!” După acest moment, s-a dat voie la circulaţie liberă în rândul elevilor, pentru a se evita haosul cauzat de coloanele impuse de directorul de la ARO.
O altă chestiune care îl scotea din minţi pe Naghi era frizura băieţilor. „Găiduţ mi-a dat telefon: „Ionele, vino repede, că te cheamă „Împăratul”! Întreb: „E furios?” „E furios!”, mi-a răspuns. Mă prezint la el. M-a luat iar că nu fac educaţie elevilor, după care l-a chemat pe un muncitor aflat la schimbul II, elev în anul IV, la seral. „Îl cunoşti?”, mi-a zis. „Da, îl cunosc.” „Îţi place?” „Nu-mi place!” Ologu îi atrăsese atenţia cu o seară înainte să se tundă, ba chiar îi „promisese” că-l duce personal la tuns, după ce ia salariul. „Tovarăşe director, mai mult ce era să-i fac, când el mi-a promis că se tunde?! A venit la serviciu, când era să se tundă?!”, i-a luat directorul şcolii apărarea elevului cu ciuful mare, care a stârnit iritarea lui Naghi.