Tatăl ce se risipeşte iubirii (Luca15.11-32)

Suntem în urcuşul de lumină ce ne duce spre Înviere. Evanghelia Duminicii, îndeobşte numită a Fiului Risipitor, ne propune un nou exerciţiu de viaţă şi de moarte. De viaţă, pentru că seamănă teribil de mult cu multe din ştirile televiziunilor de astăzi, cu multe din zvonurile care ne ucid liniştea zilelor şi nopţilor. De moarte, pentru că, pentru a accepta să-i rupă fiului din averea sa, pentru a-i elibera actul de succesiune, tatăl acceptă să se autodeclare mort. Un mort în aşteptarea unuia ce se crede viu, dar trăieşte iadul. Un viu în împrăştiere, care zvârle cu munca altuia, ucigând darul tatălui. Şi un altul, fratele fiului risipitor, viu, dar în indiferenţă, în nesimţire faţă de durerea tatălui şi prostia fratelui. Indiferenţă totală. Bucuros, cel din urmă, că nu mai are de împărţit cu nimeni nimic din averea care-o mai strânge. Fiul „cuminte” uită de tatăl său, comportându-se ca şi cum acela ar fi murit cu adevărat. Nu-l vede, nu-l aude plângând, nu-l simte ca tată ce se risipeşte iubirii. Concentrat pe sporirea averii, slujind necondiţionat unui tată pe care nu-l însoţeşte în drama durerii şi nici în bucuria revederii fiului său rătăcit, cuminţelul de serviciu, frate cu fariseul din duminica trecută, se simte neapreciat la justa sa valoare, este îmbufnat ca un funcţionar al duhului…
Teamă mi-e că tocmai în această autoapreciere loveşte pilda vie a Mântuitorului. Într-o cuminţenie căreia nu-i arde inima de tragedia ce mocneşte lângă el, cu sufletele care ar trebui să-i fie singura avere. În cuminţenia înţepenitului în autosuficienţă. Seamănă fiul cuminte cu neamul lui Israel care nu mai crede în inima iubitoare a Tatălui Ceresc, Risipitorul nostru Dumnezeu Viu. Seamănă şi cu noi, creştinii, care uităm adeseori pentru care anume motiv Hrisos S-a întrupat în mijlocul lumii noastre păcătoase: tocmai pentru a ridica păcatele lumii. Care privim de departe zbaterea lui Dumnezeu în recuperarea aproapelui nostru, ne mirăm de ea, dar nu o mai admirăm, nu ne mai facem lui Dumnezeu mână pentru a sprijini pe cei care se întorc în Casa Tatălui, pentru care Tatăl e gata să jertfească, în bucurie deplină, viţelul cel gras. Să luăm aminte dar!
De ce ne trebuie citire de Scriptură la vremea de acum? Am aflat răspunsul la Fericitul Ioan Carpathiul, care zice: „Cine se osteneşte în meditarea Scripturilor dumnezeieşti pentru o simplă învăţătură literară, acela dă prilej intrării în el însuşi gândului slavei deşarte. Dar cine exersează învăţătura cuvintelor dumnezeieşti cu evlavie, pentru a şti a face voia lui Dumnezeu, acela trage el însuşi puterea Duhului Sfânt, care îi dă tărie, preface cuvintele în fapte şi îl arată cunoscător încă şi al cuvintelor nescrise şi al tainelor mai dumnezeieşti ale lui Dumnezeu” (cap. 110, „Scrieri filocalice uitate”, Deisis, 2013, p. 44). Să luăm dar putere de la Duhul Sfânt, pentru a nu-l dezamăgi pe Tatăl, lucrând mereu de partea Fiului! Să nu-l omorâm pe Tatăl Ceresc cu pretenţiile noastre de moştenire, să înţelegem că, pe măsură ce împarte Împărăţia sa moştenitorilor, aceasta se măreşte, devine toată a noastră!
Pr. Constantin Necula