După ce a fost recompensat de Ceauşescu cu distincţia “Erou al Muncii Socialiste”, angajaţii i-au făcut o surpriză la întoarcere
Mulţi dintre cei care l-au cunoscut pe Victor Naghi ştiu că viaţa lui erau profesia şi cariera politică şi că avea o ambiţie oarbă să avanseze şi într-un domeniu, şi în celălalt. De asemenea, era cunoscut că îi plăceau fotbalul – motiv pentru care, duminica, era pe stadion – şi biliardul, care îl făcea să se oprească la club, după serviciu, pentru câteva ore de relaxare. Însă sunt puţini cei care ştiu că Naghi nu accepta niciodată de la casieria uzinei bancnote învechite, că întotdeauna, când venea din străinătate, de la aeroport, mergea să-şi viziteze fiica din prima căsătorie şi că, în urmă cu patruzeci de ani, s-a lăsat de fumat, după ce a suferit o pareză care i-a afectat vorbirea. Aceste amănunte nu puteau fi cunoscute decât de unul dintre cei care lucrau direct cu el, printre care s-a numărat, timp de cinci ani, Petre Taină, fostul său şofer. În continuare, vom relata câteva întâmplări al căror protagonist a fost cel mai longeviv director al fabricii câmpulungene, pe care Petre Taină le-a trăit prin prisma sarcinilor de serviciu, aflându-se direct în slujba sa.
Muncitorii l-au primit cu flori şi aplauze pe Naghi, proaspăt “Erou al Muncii Socialiste”
Chiar şi în momentele de bucurie şi de satisfacţie profesională şi, mai ales, de împlinire pe plan politic, domeniu care îi era atât de drag, Victor Naghi tot şef rămânea. Şi tot la disciplina subalternilor se gândea, neacceptând nicio abatere de la regimul de lucru impus, chiar dacă abaterea respectivă avea drept scop elogierea persoanei şi a meritelor sale. S-a întâmplat după ce Victor Naghi a fost recompensat de preşedintele Nicolae Ceauşescu cu distincţia „Erou al Muncii Socialiste”, în cadrul unei ceremonii fastuoase, desfăşurate la Bucureşti, care a reunit numeroase personalităţi ale vremii. Pentru evenimentul respectiv, Naghi fusese reţinut câteva zile în Capitală. Colegii de la uzină s-au gândit să-i organizeze o primire ca unei adevărate personalităţi, care să-l surprindă pe director.
În seara festivităţii, şoferul său, Petre Taină, trebuia să fie la Bucureşti, să-l preia pe Naghi şi să-l aducă acasă a doua zi. La plecare, directorul administrativ Mihu i-a făcut “instructajul”. „Măi, Petre, te duci după Naghi şi, mâine, îi facem o surpriză mare. Tu să nu-i spui că-l aşteptăm la poartă, ca să-l primim cu flori…”, i-a deconspirat Mihu planul pus la cale, pentru a-l întâmpina pe Naghi ca pe un erou al Câmpulungului. Iar Petre Taină s-a conformat. „M-am dus la Bucureşti, ca să-l iau pe Naghi, care parcă avea o presimţire. „Ce mai e, mă, pe la uzină?”, a întrebat el, fiindcă fusese plecat pentru festivitate şi vreo trei zile lipsise. Am intrat pe strada Uzinei… Mihu îmi zisese înainte: „După ce treci strada Uzinei, sună (n.r. claxonează) o dată, ca să ştim că vii.” Când am ajuns, Poarta 1 era deschisă larg, iar muncitorii, înşiraţi, până la intrarea la el, la birou, toţi cu flori în mâini, aplaudau şi strigau: „Trăiască Eroul Muncii Socialiste!” Naghi s-a uitat urât la mine, când am intrat. „De ce nu mi-ai spus, mă?”, m-a întrebat. „N-am ştiut nimic!”, i-am zis eu. „De ce nu mi-ai spus, mă? Că intram noi pe la Poarta 4 şi veneam prin spatele lor şi să vezi ce le făceam eu, fiindcă au părăsit locul de muncă!” Dacă ar fi ştiut că eu am ştiut!… Naghi era cu ale lui şi-i dădea tare cu politica.”, şi-a amintit acel moment, în care autoritarul Naghi a fost pus în încurcătură de subalternii ale căror intenţii erau dintre cele mai bune.
Diagnosticul pus lui Naghi de asistentul medical al uzinei, confirmat de un specialist de la Bucureşti
O altă secvenţă din viaţa directorului fabricii, pe care a cunoscut-o îndeaproape, l-a avut în centru nu pe insul care conducea uzina cu mână de fier, ci pe omul obişnuit, care, asemenea celorlalţi, n-a fost ocolit de suferinţă. Prin ’72, Victor Naghi s-a îmbolnăvit, după ce a suferit o pareză. Într-o dimineaţă, Petre Taină a venit, ca de obicei, să-l ia de acasă, moment în care l-a văzut pe Naghi ieşind pe balconul vilei – fosta Casă a Pionierului, al cărui etaj era ocupat de directorul uzinei – şi chemându-l la el. „Altădată, striga la mine. M-am dus la el şi am văzut că are gura strâmbă. Vorbea foarte rău.”, relata acesta. Crezând că se preface, Petre Taină a zâmbit, însă, după ce a văzut cât de îngrijorată este soţia lui Naghi, şi-a dat seama de gravitatea situaţiei. „Doamna mi-a zis: „Nu râde, domnul Petre. Du-te şi adu-i pe doctoriţa Ciovică şi pe doctorul Băcanu”, care era, pe atunci, directorul Spitalului. Între timp, dăduseră telefon. M-am dus la spital şi m-am întors cu cei doi acasă la Naghi. I-au spus ce are… N-a mers în ziua aceea la uzină. Mi-a zis: „Adu-l şi pe Virgil Ivan”, care era asistent la uzină. L-am adus şi pe Ivan, au vorbit, după care m-a anunţat: „Mâine, mergem la Bucureşti.” Am plecat cu el la Bucureşti, la Spitalul „Elias”, unde l-a consultat un profesor doctor, specialist în astfel de boli. La întoarcere deja vorbea mai bine, îi mai trecuse… „Să ţinem de Virgil ăsta! Ce mi-a spus Virgil, mi-a spus cel mai mare specialist.”, a zis Naghi.”, ne-a relatat Petre Taină păţania care l-a speriat pe Naghi.
Se pare că incidentul medical a avut drept cauză o problemă a inimii. În acel moment, Naghi a lăsat ţigările, asta pentru că era şi un fumător înrăit. „Eu trebuia să am tot timpul în maşină un cartuş de ţigări, pe care îl ţineam în spate, sub pătură. Tot timpul îmi dădea secretara telefon: „Mai adu-i un pachet, adu-i două pachete…” şi le notam mereu. Când lua leafa, îmi dădea banii pe ţigări.”, a continuat relatarea lui Taină, care, aducând vorba de chenzină, şi-a amintit un alt amănunt legat de maniile lui Naghi: „Avea slăbiciune la banii noi. Nu primea decât bani noi de la casierie. Nu primea bani vechi. Şi unde se ducea, plătea cu bani noi.”
Meniul obişnuit al directorului: ciorbă de burtă şi friptură
Când se întorcea din străinătate, directorul uzinei obişnuia să aducă daruri, simbolice, este adevărat, pentru diverse instituţii din oraş. De exemplu, a venit odată din Egipt cu nisip, pentru Liceul Pedagogic. La uzină s-a executat o cutie frumoasă pentru nisipul adus de la piramide, care a fost amplasată într-o expoziţie, pentru viitorii învăţători.
„Când revenea din străinătate, plecam cu bani de acasă. Îmi ziceam: acum vine din afară şi n-are bani româneşti. Când mergem la restaurant, plătesc şi eu o dată. Dar n-am putut să-l păcălesc niciodată. Totdeauna, vedeai că scoate bani din portofelul acela, cu multe buzunare. „Crezi că am ajuns la mâna ta? Am eu bani!”, riposta Naghi orgolios. Meniul lui era, aproape de fiecare dată, acelaşi: ciorbă de burtă şi friptură, acestea erau mâncărurile pe care le comanda când se afla în Bucureşti.
Îi plăceau fotbalul, de aceea, mergea deseori la meciuri, pe stadion, şi biliardul. „Se mai ducea la „Piatra Craiului”, dar nu ca să bea, ci doar stătea lângă bar. Nu se aşeza la masă, unde stăteau consumatorii, căci mai dădea de unii de la uzină, care îl deranjau.”, a adăugat acesta. Victor Naghi era bun prieten cu Ion Solomon, fostul director al Liceului „Dinicu Golescu”, pe care îl absolvise, la seral, la ceva vreme de la instalarea sa la conducerea fabricii. „Solomon i-a băgat în cap să facă liceul. El n-avea şcoală, dar era foarte deştept, îi mergea capul.”
Tot legat de tabieturile lui Naghi: avea o colecţie în regulă de şepci şi pălării. „Odată, pe o vijelie, i-a zburat pălăria de pe cap, la Intercontinental. Cum a purtat-o vântul, s-a lipit ca o ventuză de un balcon, la etajul II. Eu am alergat după ea, printre maşini… Cum s-o dau jos de acolo?, mă frământam eu. Să mă duc la om la uşă, numai că la Intercontinental nu intrai oricum. Cum şi-a schimbat vântul direcţia, a căzut şi, atunci, am găsit-o printre maşini. „Du-te şi du-o la o curăţătorie!”, mi-a cerut Naghi. Ce s-o mai duc, i-am curăţat-o eu, fiindcă doar se umpluse de praf.”, este o altă întâmplare savuroasă aflată de la Petre Taină.
A împrumutat bani de la Naghi ca să achite consumaţia inginerului Albu şi a amicului acestuia
Fostul şofer al lui Victor Naghi a mai păstrat legătura cu acesta şi după ce n-a mai fost directorul fabricii câmpulungene. De fapt, după ce a ieşit la pensie, Naghi a mai venit la ARO o vreme, fiind angajatul unei societăţi care se ocupa de colectarea materialelor neferoase. Iar unii dintre foştii săi subalterni se purtau urât cu el, când îl prindeau în fabrică. Îi strigau tot felul de ocări, îl porecleau după numele fostei sale secretare sau îl atacau cu propriile lui reguli, din vremea în care se afla la conducerea întreprinderii. „Hai, bă, să-ţi dau bani să te tunzi!”, îi strigau. „Naghi a avut, o perioadă, o problemă cu cei care purtau părul lung. Acum, avea şi el părul lung.”
Petre Taină şi-a amintit un episod de demult, legat de Victor Naghi, petrecut pe când acesta nu mai era directorul uzinei. Odată, i-a însoţit la Bucureşti pe inginerul Gheorghe Albu şi pe un inginer nou venit de la Braşov, care au mers la un chef, unde s-au cam întins cu petrecerea. Petre Taină se trezeşte cu Ghiţă Albu, care i-a spus: „Dă-mi nişte bani, căci m-au scos dator ăştia! Eu m-am bazat pe inginerul ăsta că are bani, am tot comandat, el s-a bazat pe mine şi n-avem bani ca să plătim.” Şi-au frecat mâinile cu toţii, s-au „perpelit” gândindu-se de la cine ar putea lua bani, în Bucureşti, ca să achite consumaţia, şi le-a venit ideea: Victor Naghi. A mers la fostul său şef numai Petre Taină, căci celor doi consumatori nu li s-a permis să părăsească barul. Cum inginerii fuseseră „reţinuţi” de ospătari, şoferul s-a dus la Naghi acasă. „Se culcase… erau după zece. „Ce cauţi, mă, la ora asta?”, m-a luat Naghi. „Domnul director, sunt cu Ghiţă Albu, care s-a încurcat… şi nu mai are bani să plătească.”, i-am povestit. Mi-a dat banii şi mi-a spus: „Să-mi dea dimineaţă un telefon (n.r. cu referire la Ghiţă Albu), când ajunge la uzină”. I-a dat telefon şi, după o jumătate de oră, mi-a cerut: „Pregăteşte-te, că mergi la Bucureşti, fiindcă i-am promis lui Naghi.” I-am dus banii în plic, aşa cum mi-i dăduse. I-au mai trimis nişte ţuică şi nişte caş afumat de la Măţău, de unde era Albu.”, a relatat Petre Taină.
Naghi figura c-a donat sânge, deşi numai şoferul îşi îndeplinea obligaţia
„M-a ajutat mult.”, spunea despre Naghi fostul său şofer, căruia şeful, prin comportamentul faţă de el, îi lăsa impresia că îl consideră din familia lui. „Am ţinut la el ca la un părinte. Şi cât mă „teroriza”! Până la trei, erau oamenii toţi în uzină, schimbul II era mai slab. Îi vedeam pe cei care intrau, iar pe ceilalţi cum pleacă acasă. Iar eu mă gândeam: Ăştia, până mâine dimineaţă, stau acasă. De multe ori, mă apuca la serviciu şi schimbul III, iar eu tot acolo eram, ca să-l aştept.” Nu era muncă fizică, dar aşteptarea şi programul lung îl terminau. „Nici nu ştiai programul, ca să ai idee dacă mâine pleci sau nu. El, când cobora din maşină, îţi spunea: „Vezi că mâine mergem la Piteşti”, sau la Bucureşti, sau la Colibaşi, unde avea treabă.”
Deşi era un apropiat al acestuia, n-a avut cine ştie ce avantaj de pe urma directorului. Chiar dacă a îndrăznit să-i ceară să-l ajute cu un apartament într-un bloc proaspăt dat în folosinţă, Naghi era categoric: „Cum să-ţi dau ţie? Dacă-ţi dau ţie, îmi sar toţi în cap! „Uite, îi dă ăluia!”, adică propriului şofer. Aşa că Petre Taină a trebuit să-şi ia gândul de la locuinţa dorită. În schimb, când era de tras de pe urma lui Naghi, nu se punea vreodată problema să spună „nu”. Ca un exemplu, în uzină se făceau donări de sânge. Petre Taină trebuia să se aşeze la rând în faţa lui Victor Naghi, ca să i se ia sânge înaintea lui. După ce termina asistenta cu şoferul, Naghi spunea repede: „Hai să mergem!”, asta ca să nu mai doneze, deşi pe listă figura că şi-a îndeplinit obligaţia.
Şofer pentru directori şi fotbalişti
După ce n-a mai fost şoferul lui Naghi, Petre Taină a avut câteva deplasări în străinătate, în Grecia şi Polonia, unde a lucrat câţiva ani la Service-urile ARO. În luna noiembrie a anului 1988, şi-a încheiat activitatea de asistenţă tehnică prestată în afară. Reîntors la uzină, a primit sarcina de a conduce unul dintre cele două microbuze proaspăt achiziţionate, cu care erau transportaţi directorii la fabrică. Pornea din cel mai îndepărtat punct al oraşului, zona Gară, continua cu centrul, Vişoiul şi, în douăzeci de minute, era cu toţi la întreprindere. „A venit întâi microbuzul meu. Dimineaţa, aduceam toţi directorii la uzină. Mergeam la Gară, de unde îl luam pe Drăcea primul, la ora 06.10, apoi pe Albu… pe toţi. Treceam şi prin Vişoi, luam şi de la Turn. Opream în staţii, îi luam şi, la ora 6.30, erau la uzină.”, ne povestea acesta.
După ce termina cu şefii de la fabrică, se ocupa de echipa de fotbal, lucru pe care l-a avut în grijă din 1990 şi până a ieşit la pensie, în 2000. Petre Taină avea ca sarcină transportul lor numai pe plan local, întrucât pentru deplasări fotbaliştii aveau autobuz. El, însă, îi ducea la stadion, unde se derulau antrenamentele, apoi la masă. Sportivii mâncau la „Ciobănaşu”, după care urmau câteva ore de pauză, în care dormeau. „Îi aduceam la Blocul Tineretului de la Rotunda, unde aveau tot parterul. Urmau două ore de somn, după masa de prânz, apoi îi duceam din nou la antrenament, iar, seara, la masă. Ajungeam şi eu acasă pe la nouă. Dimineaţa, o luam de la început cu directorii, apoi cu fotbaliştii.”
Sarcina cu directorii, era potrivit şefului cel mare al uzinei, în afara programului. Pe atunci, directorii societăţii rămăseseră fără maşini. „N-avea decât directorul general o maşină. Atunci, s-a pus problema în felul următor: dacă tot s-a adus maşina asta (n.r. microbuzul), să-i ia pe toţi de acasă. Prima şedinţă se făcea în maşină, până ajungeam la uzină.”, ne povestea Petre Taină. După o vreme, s-a cumpărat încă un microbuz, iar şoferii de pe cele două autovehicule lucrau prin rotaţie, câte o săptămână, în slujba directorilor. Vehiculele erau folosite inclusiv de angajaţi ai uzinei, care le solicitau pentru evenimente de familie, contra cost, desigur. “Mai taxau oamenii pentru diferite probleme, care se deplasau în alte oraşe. Făceau cerere la uzină şi erau taxaţi la oră, la kilometri, pentru nunţi ori botezuri.”, ne mai spunea acesta. Petre Taină îşi aminteşte că aşa a ajuns la o nuntă în Moldova, dar a mers într-o astfel de ocazie şi în zona Oltului. Şi se ducea, fiindcă nu avea încotro, aceasta fiind meseria sa.