Pe cât de frumoase sunt multe dintre amintirile păstrate din vremea activităţii sale la uzină, despre colegi, realizările şi proiectele deloc puţine ori neînsemnate, pe atât de brutală a fost despărţirea inginerului Dan Enescu de ARO. În luna mai a anului 1990, s-a întors în ţară, după doi ani în care a coordonat activitatea de asistenţă tehnică în China, ca şef al Service-ului ARO. A revenit la Filiala de Proiectare, unde a continuat să lucreze până în 1995. „A fost urâtă despărţirea de uzină, foarte urâtă. Le trebuia un om care se preta la ceea ce se întâmpla. Începuse jaful. Am spus: fără mine. Mi-au venit nişte hârtii ca să le semnez şi am refuzat.”, mărturisea cu tristeţe inginerul implicat trup şi suflet în proiectul construcţiei şi dotării Filialei de Proiectare de la Câmpulung. Revenit din China, pe funcţia de şef de atelier, acesta îşi aminteşte cu amărăciune că mergea prin Atelierul de Prototipuri, unde erau peste 300 de oameni. Nu muncea nimeni, ci jucau şeptic. „Voi n-aveţi de lucru, nu faceţi nimic?” „Nu, că nu merge podul acela.” Pod pe care nu-l folosea nimeni. Lumea începuse să nu mai asculte. Iar şefii începuseră să dea maşini de probe la X, la Y, care aveau încă subansamble de încercat montate pe ele, căci acestea erau maşinile de prototip. A fost o perioadă tristă, grea. Dacă le ziceai ceva, făceau grevă.”, a fost motivul care l-a determinat să se rupă de ARO, după 25 de ani la fabrica în cadrul căreia visa să lucreze pe când era student.
Inginerul câmpulungean a făcut tehnologia şi normativul la Hotelul Intercontinental, care atunci se construia şi avea nevoie de firme luminoase
Continuăm prezentarea parcursului profesional al inginerului Dan Enescu, punctând câteva secvenţe din perioada de început a activităţii sale. Primul loc de muncă, după absolvirea facultăţii, a fost la Uzina de Pompe „Aversa”. Ivindu-se o oportunitate de neratat, s-a transferat pe un post mai bun, la Direcţia Generală de Industrie Locală a Primăriei Bucureşti, unde a făcut dovada aptitudinilor sale de bun tehnolog, deşi era foarte tânăr. „La Industria Locală mi-au cerut să fac tehnologia la Hotelul Intercontinental, care atunci se construia şi trebuiau făcute firme luminoase, la Secţia de Firme Luminoase. Să fac tehnologie şi normare. Şi le-am făcut un normativ foarte larg, cu multe posibilităţi de aplicare, urmând ca normatorii să cronometreze şi să pună ei timpii. Dar metoda de normare le-am făcut-o. Nu se vedea bine de sus… teama… era schelă pe exteriorul clădirii.”, îşi aminteşte acesta.
Altă lucrare interesantă este următoarea. „După ce lucrasem un pic la Uzina de Pompe şi ştiam despre ce este vorba, m-am trezit la poartă cu şeful unei secţii de mobilă. Undeva, pe Giuleşti, era o secţie de mobilă sculptată, numai unicate, foarte bine dotată cu utilaje aduse din Vest. Aveau o maşină cu covor de cauciuc, care lipea furnirul pe suprafeţe curbe. Maşina respectivă avea o pompă de vid, pentru că asta făcea: punea piesa, punea furnirul, punea covorul peste şi vacuuma. Acesta strângea şi, a doua zi, era lipit. Au desfăcut-o ca să-i facă întreţinerea şi n-au ştiut s-o monteze la loc. Vă daţi seama ce însemna pentru ei să oprească producţia!”, relata inginerul câmpulungean, solicitat să-i scoată din impas. „M-am dus şi le-am pus diafragmele, întrucât diafragmele au nişte ferestre, care trebuie să fie în anumite poziţii unele faţă de altele. I-am dat drumul, a pornit, am tras un riz mare pe toată pompa, căci erau multe etaje, şi le-am dat puncte la fiecare. „Când o mai desfaceţi, ca să o montaţi la loc, vă ghidaţi după aceste puncte.”, i-a învăţat pe angajaţii secţiei de mobilă.
Nu s-a înţeles la fel de bine, cât timp a activat la Direcţia Generală de Industrie Locală a Primăriei Capitalei, cu cei de la Ascensorul. Câmpulungeanul ajunsese şeful lor, în cadrul Direcţiei, şi participa la şedinţele lor de analiză. Slab pregătiţi, de câte ori aveau nevoie de bani, opreau liftul oamenilor şi trebuia să le iasă ceva. Altfel stăteau lucrurile la Metalurgica, unde se realizau tot felul de lămpi, aparatele de proiectare Isis cu pârghii, şi unde era multă seriozitate. „Erau oameni muncitori şi constructivi. Când ridicai o problemă, nu ştiau cum să facă să o rezolve. Ţineau cu firma.”, sunt câteva exemple de colaborare cu societăţile grupate în Industria Locală.
„Dacia a preluat amortizoarele de M 461, care erau şi mai ieftine, şi mai bune”
În decursul carierei sale la ARO, CV-ul profesional al inginerului Dan Enescu a cuprins o serie consistentă de realizări, pe măsura poziţiei deţinute de acesta în cadrul societăţii. Cea mai importantă rămâne proiectul de tehnologie pentru Filiala de Proiectare, derulat înainte de a ocupa funcţia de şef al Service-ului ARO în China. Acestor două momente notabile li se adaugă altele, care se cuvine a fi punctate: proiectarea gospodăriei de şpan din uzină, proiecte de maşini-unelte, de frezat carterul diferenţialului la puntea spate rigidă. „Iniţial, ARO 10 a avut suspensie independentă pe spate. Şi era instabilă. Am reuşit şi acolo să rezolv problema de amortizare. Sarcina dată de tovarăşul era să folosim piese de Dacia. Or pentru o maşină de teren cu greutatea acesteia, care avea cu 300-400 de kilograme mai mult decât Dacia, amortizoarele erau slabe. Primele Dacii au avut amortizoare franţuzeşti, care erau foarte slabe. Am primit temă de cercetare să văd ce se întâmplă cu amortizorul.”, preciza inginerul Enescu. În urma metodelor aplicate – metoda trântire, frecvenţa de oscilaţie, măsurată cu ajutorul unui oscilograf – inginerul Enescu a constatat că, într-adevăr, nu este bun. „Culmea, era mai scump decât cel de M 461. Am plecat la Sibiu într-o delegaţie şi le-am spus clar: Puteţi să-mi faceţi până mâine dimineaţă nişte amortizoare de M 461, cu caracteristicile care ne interesau pe noi, prinderea şi cursele? „Da, le putem face.” S-au apucat băieţii noaptea şi, până dimineaţa, erau făcute. Când le-am pus, s-a schimbat totalmente. Pe urmă, şi Dacia a preluat amortizoarele care erau în fabricaţie la noi, de M, care erau şi mai ieftine, şi mai bune.”, a fost soluţia dată de interlocutorul nostru într-o problemă punctuală.
Împreună cu inginerul Marian Bădiţă, despre care Dan Enescu spunea că era extraordinar ca inginer, un bun automobilist şi un om harnic, a proiectat nişte dispozitive şi instalaţii, standuri de probe, mai exact. „Am avut o mulţime de oameni cu care am colaborat extraordinar. Erau câţiva maiştri, oameni de cuvânt, oameni interesaţi să facă treabă. Nu era nevoie să vorbeşti mult, întrucât prindeau din zbor ce aveai de făcut şi rezolvau treaba.”, a adăugat acesta. De asemenea, oameni buni erau la Mecanicul Şef. În perioada de proiectare de autoutilări, a colaborat cu un colectiv format din cei mai buni mecanici de întreţinere de utilaje, preluaţi la Secţia de Maşini-Unelte. „Dădeai proiectul şi, dacă găsea el ceva, venea şi-ţi spunea ce nu se potriveşte. Rar s-a întâmplat, pentru că trecea prin atâtea filtre. Sau venea cu idei: uite, am o piesă de la nu ştiu ce maşină de la fier vechi, care se potriveşte, şi o facem pe aceasta.”, a continuat relatarea sa.
După omologarea prototipului de ARO 10, Dan Enescu a fost trimis la Târgu Mureş, la Secţia de Cablaje, ca să coordoneze pregătirea pentru cablaje
Coordonator al echipei de radioamatori, care participau la diverse competiţii, Dan Enescu mărturisea că radioamatorismul a reprezentat una dintre pasiunile sale. „Mie mi-a plăcut să lucrez cu mâna mea. Acum poţi să faci acasă orice îţi trăsneşte. Şi avion, dacă vrei, poţi să-ţi faci. Din copilărie, am făcut aparate de radio. M-am apucat de electronică şi mi-a prins bine, pentru că am mai reparat o parte din utilaje, şi pe la instalaţia de poluare, şi mai multe aparate din laboratoare.”
În continuare ne vom opri asupra unor episoade memorabile din cariera sa la ARO, probleme de serviciu descurcate de interlocutorul nostru desemnat să se ocupe de rezolvarea lor chiar şi atunci când nu intra în atribuţiile sale să se implice în găsirea unei soluţii. A fost frumos, spune acesta, când s-a omologat prototipul de ARO 10 şi s-a întocmit documentaţia pentru producţia de serie. „La Târgu Mureş se făceau cablajele. Mă trezesc cu Gică Drăcea, care mă cheamă la inginerul şef. Acolo era şi Petrică Livovschi. „Iei proiectul, tot, şi te duci la Târgu Mureş, la Secţia de Cablaje, să le spui cum să facă pregătirea pentru cablaje.” M-am dus acolo, era o hală plină de fete, care mai de care mai frumoasă, şi un maistru ungur, căruia îi era tare greu să citească proiectul dintr-odată. „Hai să-l facem împreună.” La ei se fac nişte planşe din lemn, cu cuie, şi trag sârmele pe lângă cuie şi se face cablajul. Pe acea placă trebuiau să fie cuiele, desenate liniile pe unde se trăgea sârma, cât de lungi sunt terminalele, ce fel de papuc. Se desena această treabă. Dacă o avea desenată, oricine putea s-o facă.”, povestea inginerul Enescu, pentru care, dată fiind experienţa acumulată de-a lungul anilor de proiectare – în plus, făcea electronică în particular – era o bagatelă.
Maistrul ungur, bucuros din cale-afară că a fost scos din încurcătură, s-a gândit să-l răsplătească pe inginerul câmpulungean, invitându-l, la sfârşit de săptămână, la o nuntă la care cânta el. Cum acesta l-a refuzat politicos, gazdele, ca să nu-l lase să plece fără să-i mulţumească şi alt fel decât cu vorbe, i-au trimis o fată foarte bine educată şi pregătită, care vorbea frumos, pe post de ghid, ca să-l ia de la hotel şi să-i arate Târgu Mureş. „Când am plecat, mi-au pus în maşină nişte saci cu tot felul de terminale, cablaje, colac de sârmă de 50 de metri, din toate culorile. „Mulţumim că ne-ai ajutat.”, s-au arătat recunoscătoare gazdele. Darul a ajuns la grupa de electrice, a depănat inginerul Enescu ceea ce el numeşte un „divertisment” expus cu zâmbetul pe buze.
Altă secvenţă inedită este legată de gărzile patriotice. Inginerul Dan Enescu a fost chemat de secretarul de partid pe uzină, care i-a arătat un dispozitiv de rotit ţinta. L-a întrebat dacă poate să-l facă, iar acesta a răspuns pozitiv. „Ei voiau să facă poligonul pe Grui. S-au dărâmat toate, le-au dat şi pe acestea la fier vechi. Am făcut proiectul, am relevat repede, aveam şi câteva fete în grupă cu care lucram, piesă cu piesă, i-am făcut mapa şi am pus desenele acolo. Le-a dat secretarilor de partid din secţii temă cu ce avea de făcut fiecare. N-am putut să văd cât de repede s-au organizat şi au adunat piesele toate făcute! Pe urmă, le-au băgat la Mecanicul Şef, unde era inginerul Dariciuc.”, a continuat acesta. Amintind numele inginerului Bebe Dariciuc, Dan Enescu a ţinut să precizeze că acesta şi Emil Rolea au fost cei mai buni electronişti pe care i-a avut uzina. Revenind la misiunea încredinţată de secretarul de partid pe fabrică, piesele au fost asamblate. Urmarea: mândria generală că avem poligon de tir automat.
Soţia ambasadorului României în China a făcut Liceul de Fete din Câmpulung şi a fost colegă cu soţia generalului Stănicioiu
Încheiem cu câteva repere din activitatea de şef de service în China a inginerului Dan Enescu, a cărui sarcină era să coordoneze activitatea desfăşurată de cei 13 tehnicieni musceleni în cele şase service-uri mari din tot atâtea provincii. „Atribuţiunile noastre se limitau la pregătirea pentru vânzare. Măcar o dată pe lună, trebuia să trec pe la ei, pe la service, ca să le duc salariul, însă eu treceam destul de des. Dacă aş fi fost pilot, la câte zboruri am făcut, aveam categorie mare.”, spunea acesta. O mare problemă o reprezentau descărcările. Vapoarele încărcate cu maşini erau descărcate în trei, patru, cinci porturi. Atunci se întâmplau şi hoţiile. „Un şofer era plătit cu cinci yuani ca să scoată maşinile de pe vapor. În final, am aranjat cumva cu Ambasada şi cu partea chineză. La ultimul lot de 1.000 de maşini n-au mai fost probleme. Ne-am organizat noi şi ne-au primit în porturi. Nu în toate. La Dalieni (Dalian), de exemplu, care era port militar, nu ne-au dat voie să intrăm. La Tsingtao, tot depozit militar, portul era civil. Şi am organizat foarte bine descărcarea şi n-au mai fost probleme de calitate reclamate. Erau probleme de calitate nu din vina producătorului, ci din vina transportului, pentru că apelam la nave străine pentru transport.”, relata fostul şef de service.
În perioada în care a condus activitatea de asistenţă tehnică în China, 7.000 de maşini au fost livrate de întreprinderea de la Câmpulung, fiind nevoie să fie pregătite de vânzare. „Nu s-au putut pregăti toate, pentru că a venit şi la ei revolta şi au fost probleme de lege marţială o perioadă, nu s-au mai vândut maşini, au avut probleme.”
Inginerul Dan Enescu ne povestea încântat despre norocul românilor cu serviciul în China de un ambasador extraordinar. Reamintim că ambasadorul României în Republica Populară Chineză la acel moment era Angelo Miculescu, socrul lui Adrian Năstase. Doamna ambasador urmase Liceul de Fete din Câmpulung. „Ţinea cu noi, ne ajuta ori de câte ori aveam o problemă. Parcă îl aud: „Dimineaţă, la 9.00, să fii la birou”, când începea activitatea în ambasadă. Când se ţinea şedinţa, ştia deja ce probleme aveam şi ne ajuta. Doamna ambasador a fost colegă cu doamna Stănicioiu, soţia generalului doctor Stănicioiu.”, sunt amănunte interesante relatate de Dan Enescu.
Medicul stomatolog cu origini lereştene Gheorghe Stănicioiu şi-a trăit ultimii ani din viaţă în comuna natală, unde, de altfel, s-a şi stins, în luna februarie a anului 2010, la vârsta de 88 de ani. Timp de trei decenii, generalul a condus Spitalul Militar Central din Bucureşti. Bun prieten, din copilărie, al generalului Vasile Milea şi medic stomatolog al acestuia, a participat personal, în aprilie 2005, la exhumarea corpului conducătorului Armatei Române, mort în decembrie ’89. „Am avut plăcerea să-i primesc pe doctorul Stănicioiu şi pe doamna, care au mers într-o delegaţie în Coreea şi au făcut o escală la Beijing, unde au stat o săptămână.”, povestea inginerul Enescu despre prietenii soţilor Miculescu, în special, ai doamnei ambasador. La o şedinţă, ambasadorul l-a anunţat pe inginerul câmpulungean că urmează să-l primească pe generalul Stănicioiu. „Cu mare plăcere, lăsaţi-mă să mă ocup eu de el.”, s-a oferit inginerul Dan Enescu, de care îl lega, de asemenea, o veche relaţie de familie şi prietenie. „Atunci când tata era comandant la Şcoala Divizionară, la Galaţi, dr. Stănicioiu a fost stomatolog, medic militar, acolo. Locuiam peste drum unii de alţii. Fetiţa soţilor Stănicioiu era cu un an mai mică decât mine. A fost o surpriză plăcută când au venit şi am putut să mă ocup de ei. După o săptămână petrecută la Beijing, şi-au continuat drumul spre Coreea, iar, la întoarcere, la fel, au fost conduşi la aeroport.”, ne-a povestit inginerul Enescu un moment plăcut din timpul şederii sale pe pământ asiatic: revederea în China a unor prieteni dragi. Magda BĂNCESCU