După experienţa dură trăită în Irak, care i-a arătat cât de mult poate să îndure şi să reziste, oriunde a mers în lume, Mircea Cristache a fost urmărit de această convingere: că nu trebuie să cedeze când este pus în situaţii dificile. „Niciodată n-am renunţat la lucruri mai grele. Nu se poate, trebuie să reuşeşti!”, a fost crezul dobândit de muscelean într-unul dintre cele mai „fierbinţi” locuri de pe Glob, în urmă cu peste trei decenii. De încă o încercare a rezistenţei sale fizice şi psihice a avut parte în Africa de Sud, unde a fost trimis de Uzină în anul 1995. Contractul cu ARO a fost preluat de o româncă, de fel din Bucureşti, căsătorită cu un cipriot, care a „încropit” o afacere în această parte a lumii. Planul lor era să realizeze o bandă de montaj, unde să se asambleze SKD-urile trimise de întreprinderea câmpulungeană. Afacerea a prins contur în Namibia, fost teritoriu al Africii de Sud, unde s-au mutat întreprinzătorii, beneficiind de o serie de facilităţi – construcţia, ajutoare şi bani – ca să pună pe roate Fabrica de Automobile ARO Namibia.
Banda de montaj, amenajată într-un abator care n-a fost folosit niciodată
Principala condiţie impusă celor doi afacerişti: adaptarea motorului Ford pe ARO, operaţiune pentru care trebuia să meargă la fabrică, în Africa de Sud, care n-a acceptat, însă, acest lucru. Neprimind licenţa, întreprinzătorii s-au folosit de un tertip. Au făcut modificările la un service, care a adaptat motorul Ford pe maşină, păstrând cutia de viteze a lui ARO. „Unui motor puternic, automat, îi trebuia o altă cutie de viteze, ca puterea dată de motor s-o poţi s-o multiplici, s-o dai la roată… consum, foarte multe lucruri implică treaba asta.”, relata Mircea Cristache. Românca şi-a dezvoltat banda de montaj într-un fost abator, într-o zonă de crescători de animale, la aproximativ trei kilometri distanţă de localitatea Gobabis, unde erau cazaţi tehnicienii musceleni. Gobabis era un orăşel de circa 10.000 de locuitori, numai negri, lipsit de orice activitate industrială. Iniţial, patroana le-a pus la dispoziţie specialiştilor Uzinei o maşină, pentru a se deplasa între oraş şi locul de muncă, traversând o zonă aridă, cu mărăcinişuri. Însă, după ce s-au aprins discuţiile între ea şi musceleni, aceştia au fost nevoiţi să meargă pe jos.
Localnicii, crescători de bovine şi exportatori de carne de vită, transformaseră o clădire enormă pentru hala bandei de montaj. „Ce-am văzut aici, la fel ca în Brazilia, mi-a plăcut enorm de mult! Namibia este o ţară imensă, bogată în diamante, a cărei graniţă se învecinează cu Oceanul pe o distanţă de 4.000 de kilometri. Namibienii construiseră un abator de animale, în care nu s-a tăiat nimic niciodată, complet utilat, cu camere frigorifice, şi l-au predat româncei, ca să facă banda de montaj a maşinilor ARO.”, povestea Mircea Cristache. Când au ajuns aici delegaţii Uzinei, nu era nimic amenajat pentru linia de montaj.
Alt moment pe care interlocutorul nostru l-a păstrat în memorie: la linia de montaj a venit însuşi prim-ministrul Namibiei, care a dat noroc cu muscelenii. „A fost zarvă mare… că vor să facă treabă! Perspectiva era extraordinar de bună, luând în calcul concursurile pe care le-am avut. Trebuia să investeşti un pic şi în publicitate, ca peste tot. Iar service-urile trebuia foarte bine alese, şi ca distanţă, şi ca dotări, iar cel care asigura asistenţa tehnică şi service-ul în garanţie trebuia să cunoască maşina.”, a continuat acesta. Tehnicienii au mers în Namibia pentru şcolarizare, acordare de asistenţă tehnică şi service, nu pentru montarea maşinilor. „Au angajat negri, care ori strângeau de rupeau, ori le lăsau slabe. Astfel, ne-am angajat să montăm noi. Am făcut vreo zece maşini noi, am pregătit şi maşina de raliu, la care am muncit foarte mult.”
Deşi neechipat potrivit, ARO pilotat de Mircea Cristache a uluit asistenţa
Mircea Cristache a alergat la Raliul Namibiei, cel mai dur concurs la care a participat, unde a obţinut un rezultat foarte bun. Competiţia a adunat la start toate tipurile de automobile care existau în Namibia, foarte multe de fabricaţie japoneză. Echipajul de pe ARO putea să se situeze mai sus în clasament, însă o greşeală făcută de patronul cipriot, copilot al lui Mircea Cristache, aflat la volanul pe dreapta al ARO-ului cu motor de Ford, i-a adus locul III. „Ei dădeau un itinerar de vreo 500 de kilometri de probe speciale, cu copilot, care îţi dirija traseul, exact ca la raliuri. Intrai în probă specială, 25, 30, 40 de kilometri, ieşeai din proba respectivă, după care mergeai, 30 de kilometri, în altă parte. Trebuia să intri acolo înainte de start cu doar două minute, te înregistrau şi plecai în altă probă. Pe mine m-au băgat într-o poartă cu o jumătate de oră mai devreme şi, atunci, am primit penalizarea cea mai mare.”, relata Mircea Cristache. Pentru participarea la acest raliu, cei de la ARO Namibia făcuseră în Africa de Sud o comandă pentru un dispozitiv de înregistrat distanţa şi pe roata din dreapta, şi pe roata din stânga. „Montasem nişte senzori. El avea o hartă: curbă la stânga, curbă la dreapta, etc. Copilotul te dirijează şi te conduce în teren: „Vezi că la 50 de metri ai curbă, pe care o ataci cu 50 de kilometri.” Dacă mergeai cu 60, aveai un câştig, dar important era să te avertizeze copilotul asupra a ceea ce urmează în faţă.” Mircea Cristache a avut de parcurs şi probă de zi, şi probă de noapte.
Aşadar, sistemul adus din Africa de Sud a fost montat pe autoturism şi, la un moment dat, s-a defectat. La peste 17 ani distanţă de acel eveniment automobilistic, Mircea Cristache ni-l descria amuzat pe copilot, căruia i se sucea caraghios casca pe cap, ca unui robot, în încercarea de a depista obstacolele de pe traseu. „Când apărea groapa în faţă, striga: „Stop!” Ce să mai pui stop, că o vedeam şi eu tot când o vedea şi el! Dacă frânai, intrai în groapă şi te răsturnai. Eu acceleram, săream… publicul era entuziasmat de sărituri şi de spectacolul cu maşina. De câte ori trecea ARO, era tot o gălăgie!”
După locul bun câştigat la Raliul Namibiei, patroana, fericită, i-a dus pe musceleni la un cazinou, ca răsplată pentru reuşita lor. De fapt, pe toată perioada de concurs, femeia s-a purtat frumos cu tehnicienii, care, practic, îi făceau maşina, fiindcă pe negrii pe care îi angajase îi dăduse afară.
ARO, singurul care a ieşit, fără să fie tractat, dintr-o groapă umplută cu apă şi anvelope
După acest succes, a mai existat un concurs. Cu o seară înainte, Mircea Cristache n-a putut să închidă un ochi. Terenul de competiţie fiind aproape de Gobabis, şi-a zis să meargă să-l vadă. Era atât de înclinat, încât maşina nu rezista să-l străbată, fiindcă, pur şi simplu, se răsturna. „Ne-au băgat pe un teren foarte accidentat, pentru care trebuia să ai maşină special echipată, cu diferenţial blocabil. Atunci, evitai patinajul şi urcai frumos. La ceilalţi se şi auzea când făceau manevra, fiindcă aveau maşini modificate special pentru concurs, cu motoare mari, cauciucuri mari… se bloca sistemul şi mergeau uşor. Eu o făceam mai mult prin viteză.”, a adăugat Mircea Cristache. Concursul cerea şi perspicacitate din partea driver-istului, şi performanţe din partea maşinii puternice, care, din punct de vedere tehnic, trebuia dotată cu sisteme de blocare a roţilor, care nu-ţi permiteau să rulezi cu viteză mare, având în vedere că terenul era foarte accidentat. Ai noştri, din păcate, au intrat în concurs cu o maşină echipată normal, cu cauciucuri de oraş.
Norocul lui Mircea Cristache a fost că a avut numărul 8 de participare în concurs, iar celelalte autovehicule care au trecut înaintea lui au făcut un fel de potecă, dându-i şansa să poată să se încadreze, ca să nu se răstoarne. Tocmai pentru că ARO nu era echipat corespunzător, forţându-l pe Mircea Cristache să execute manevrele prin viteză, a dat un spectacol pe cinste, cu sărituri şi praf săltat în valuri, spre deliciul asistenţei. ARO a fost singura maşină care a ieşit, fără să fie tractată, dintr-o groapă umplută cu apă, în care fuseseră băgate anvelope.
După ce n-a mai putut să producă ARO 24, patroana s-a purtat urât cu muscelenii
Afaceriştii n-au deţinut decât şase motoare Ford, pe care le-au montat pe maşini, după care n-au mai avut ce să pună, pentru că fabrica Ford nu le-a dat. Neputând să producă ARO 24, au intrat cu ARO 10, care n-a avut succes, din cauza motorului mic, subdimensionat, în comparaţie cu maşina. „Cei 200 de kilometri de la Gobabis în capitala Windhoek, trebuia să-i parcurgi cu 130-150 de kilometri pe oră. Cu ARO 10 îi făceai de două ori şi se ducea motorul. În plus, mergând cu pedala la maximum, era şi consumul foarte mare.”, ne spunea Mircea Cristache. Astfel că, nemaiputând să producă ARO 24, n-au avut ce să mai vândă. Patronii au intrat în criză financiară şi muscelenii şi-au dat seama că nu mai au bani. În lipsa fondurilor, pentru a plăti meseriaşii, şefa a ajuns să facă pe vopsitoarea. „Nu era uşor nici pentru noi. Toate autoturismele au fost trimise sub formă de SKD-uri, 5.000 de repere, şi trebuia să faci maşina să funcţioneze!”
Din acest moment, patroana a început să se poarte foarte urât cu ai noştri: îi chestiona pe fiecare în parte, le interzicea să mai vorbească la telefon, le controla camerele, când erau la muncă, îi ameninţa şi câte şi mai câte. Când femeia i-a scos din hotel şi i-a pus să doarmă într-o magazie, muscelenii au refuzat şi i-au cerut să le permită să plece acasă, trimiţându-i o scrisoare directorului Ioan Giuvelcă. Tehnicienii Uzinei câmpulungene au trăit lucruri de groază în Namibia. Afacerista părea că-l agreează pe Mircea Cristache, însă el n-a vrut să se rupă de colegii săi. „A vrut, practic, să fiu „cumpărat” de ea, în timp ce pe ceilalţi îi făcea una cu pământul. Mă duceam în capitală, în Windhoek, de la Gobabis, şi-i aduceam copilul, mă chema să mănânc cu ei, dar eu n-am acceptat să-mi trădez colegii.”, a continuat el.
Atunci, patroana, ca să acopere faptul că nu avea motoare, pentru a le monta pe maşină, a început să invoce că grupurile de la puntea de spate sunt defecte. „Am început să facem grupurile exact cum a zis ea şi, după aceea, le-a luat şi le-a încuiat pe toate, ca noi să nu avem acces. A fost forţată să procedeze astfel, pentru că nu-i mai dădea nimeni motoare. În perioada aceasta, “fierbeau” şi motoarele de Ford. Eu, când am fost la raliu, cu maşină cu motor de Ford, umblam cu bidonul de apă după mine şi, la fiecare ieşire din raliu, puneam apă întotdeauna. “Fierbeau”. Am pus noi ventilatoare în faţă, în spate, dar n-am putut să găsim explicaţia.”, relata acesta.
Problemele tehnice, depistate de directorul Voinescu “din miros”
Patroana i-a reclamat pe tehnicieni la directorul Giuvelcă, iar acesta, ca să rezolve sesizările din Namibia, l-a trimis pe Gheorghe Voinescu (în acea perioadă, nu mai era director tehnic, ci director de Calitate). „Fordul avea şase cilindri în V, trei pe o parte, trei pe o parte. Galeria de evacuare aduna gazele de la toţi şi le ducea în spate. Aşa era conceput. Dar la ARO nu avea cum, fiindcă dădea în torpedou. Atunci, au făcut o modificare, au venit cu evacuarea în jos, au coborât sub baia de ulei – neputând pleca direct în spate, pentru că dădeau în torpedoul maşinii – şi, de aici, a plecat spre spate, spre evacuare. Directorul Voinescu – având o practică foarte bună, fiind la Institute de Cercetare – a întrebat unde este galeria de evacuare originală. Din cauza celor de la service, care au făcut adaptarea motorului Ford pe ARO, secţiunea de evacuare era pe fiecare cilindru mai mică cu zece milimetri. Astfel, nu permitea evacuarea gazelor fierbinţi şi nu se evacua cilindrul, menţinându-se gazul fierbinte. Nici nu alimenta ca lumea cu carburant, căci nu avea unde să intre, din cauza imposibilităţii de evacuare, şi nici nu se răcea, fiindcă se menţinea temperatura ridicată. De aceea, “fierbeau” motoarele. Bineînţeles că aceasta era problema ei. Se depistase încă ceva care nu mergea din cauza ei.”, şi-a încheiat relatarea tehnicianul Uzinei.
Într-un final, relaţia cu lidera de la ARO Namibia s-a terminat cu scandal. Tehnicienilor musceleni nu voia să le dea drumul să plece, iar aceştia refuzau să mai lucreze pentru ea. Chiar şi în ultimele momente, şefa cu sânge de româncă s-a manifestat la fel de dur, ca în toată perioada şederii alor noştri: nu i-a dus la aeroport şi, în plus, le luase şi paşapoartele. Când s-a rupt colaborarea cu afaceriştii respectivi, au plecat toţi muscelenii, până la ultimul. După opt luni pe pământ african, Mircea Cristache s-a întors în ţară.
