Duminica aceasta suntem chemaţi să descoperim bogăţia sărăciei. A sărăciei de dragul smeritei aşezări sociale? Vom afla. Imaginii bogatului – îmbrăcat în purpură şi fineţuri, răsfăţat de propria-i părere de sine, Hristos Domnul opune icoana unui nume: Lazăr. Numele bogatului îl uită, refuză parcă să-l reţină. Nu uită reacţia lui ciudată, de om plin de sine, convins că şi raiul se poate negocia. Vă sună cunoscut? Într-o lume în care copiii noştri învaţă mai mult să negocieze cu viaţa decât să trăiască cu adevărat, când bătrânii noştri gustă din plin din negocierile societăţii cu neputinţa de a-i proteja. De a-i ajuta să moară măcar cu demnitate, când nu contezi ca om, comunitate sau naţiune decât în măsura în care consumi, bogatul acesta ajuns în sălaşul morţilor emoţionează. El măcar acolo, în pragul iadului, descoperă ce a pierdut. Bogaţii neatenţi la rai, nu. Ai noştri par că nici din genune de iad n-ar pricepe nimic, decât că nu mai sunt personajele principale ale glumei de viaţă pe care o trăiesc.
Dumnezeu cunoaşte pe nume săracul. Avraam, părintele popoarelor, dreptul lui Dumnezeu, poartă în sânul său mângâietor pe sărmanul Lazăr. Şi dialoghează cu muribundul bogat, care murise cerului legându-se deplin de pământ. După Învierea Mântuitorului Hristos, Raiul se dilată, cuprinde în laturile sale pe toţi aceia care nu şi-au făurit sărăcia din lene şi micime sufletească, care nu s-au sărăcit din zgârcenie ori obrăznicie, care n-au pariat totul pe cartea propriei minţi mincinoase ori pe minţirea altor minţi. Raiul e clar că nu se poate negocia, nu e cotat la bursele noastre obişnuite. De aceea nu poate fi furat, nu poate fi însuşit prin fraudarea valorilor sale cereşti ori prin forţarea celor pământeşti. Şi totuşi, raiul e pentru oameni. Darul cel mai de preţ al Întrupării, Patimii, Morţiişi Învierii Mântuitorului Iisus Hristos.
Aud tot mai des de creştini iritaţi, porniţi pe bogaţi. Grijă mare. Biserica nu este împotriva celor care-şi zidesc averile pe muncă cinstită şi curăţie în gândire, chiar dacă sunt din ce în ce mai puţini. Nu invidiaţi averile lor dacă nu înţelegeţi cât nesomn şi câtă greutate sufletească adună prin ele. Nu cititiţi doar cifrele ci şi ce conţin ele. Eu sunt cutremurat însă mai ales de răutatea săracilor între ei, de incapacitatea celui sărac de a vedea în celălalt sărac pe fratele său. Am surprins multe rânjete de satisfacţie pe chipurile celor care vedeau pe celălalt, vecinul sau străinul deopotrivă, învins de boală ori vreo nevoie. Foamea prelungită, lipsită de postire, nu creşte calitatea umană, lauda cu sărăcia din nemuncă nu o desăvârşeşte. Săracii ar trebui să ne ştim pe nume, să ne rugăm unii pentru alţii, să ne sprijinim, nu doar să ne plângem de milă.
Se spune că opusul binelui nu e răul, opusul dărniciei nu este zgârcenia, opusul iubirii nu e ura. Opusul lor este indiferenţa. Pentru aceasta S-a întrupat Hristos. El e opusul indiferenţei. El ştie că nici dacă ar învia cineva din morţi (Luca 16.31), fraţii bogatului sătul cu sine nu vor vedea drama din jur. Grav este că lipsa lui Dumnezeu dintre valorile vieţii te face ca, deşi sărac lipit, să nu vezi cu bucurie nimic, să te îmbolnăveşti de indiferentism, să te doară bucuria celuilalt. Să crezi chiar că Dumnezeu Însuşi e de vină pentru nebuna ta sărăcire prin îmbogăţirea cu indiferenţă.
Cu smerenie dar să ne îmbogăţim de Hristos. Ca să ne ştie pe nume la Judecata bogăţiilor trecătoare ale lumii! Şi să ne strige în Rai!
Pr. Constantin Necula
Săracul cunoscut de Dumnezeu pe nume (Luca 16.19-31)
