În 1971, Aurel Nicolescu şi Savu Radu au mers la New York şi Detroit
Activitatea lui Savu Radu la Uzina ARO, pe care a ales-o în detrimentul unor fabrici din Bucureşti, unde ar fi fost plătit mai bine, a cunoscut şi suişuri, şi coborâşuri. Provenit dintr-o zonă de ceferişti, a optat pentru munca de lăcătuş mecanic la Întreprinderea Mecanică Muscel, unde a fost promovat în funcţia de şef de Grupă de Control la Probe şi Încercări. Ceva n-a mers în relaţia cu Victor Naghi şi, chiar dacă Savu Radu n-a dorit să vorbească despre acest subiect, se simţea tensiunea în vocea lui de fiecare dată când îi pronunţa numele. Odată, s-a simţit nedreptăţit de Naghi, care, timp de 12 ani după întoacerea lui Savu Radu din SUA, nu l-a mai propus pentru altă deplasare în afară. A doua oară când a avut de suferit a fost în momentul retrogradării sale din funcţia de maistru, ajungând muncitor.
După patru ani la “Griviţa” şi “Semănătoarea”, a ajuns la IMM
Savu Radu este de loc din Titu Târg, unde a venit pe lume pe 3 februarie 1938. După parcurgerea Şcolii Generale în localitatea natală, a urmat cursurile de lăcătuş mecanic ale Şcolii Profesionale, la Bucureşti. În intervalul 1958-1960, şi-a satisfăcut stagiul militar, la Lugoj, la Artilerie Antitanc. Şi cu armata este o poveste, la fel cum a fost cu toată activitatea sa profesională, influenţată de destin. Unchiul lui Savu Radu era şeful Raionului Titu. De la el a aflat că de la Securitate, unde fusese repartizat, va fi trecut la Marină. Aici ar fi făcut trei ani, lucru care nu era pe placul său. Rudele tânărului l-au contactat telefonic pe şeful comisariatului şi, în urma intervenţiei lor, a fost trimis să facă armata undeva unde stagiul militar era de doi ani: Artilerie Antitanc. „După primul an de răcan, m-am dus la Şcoala de Gradaţie, instructor.”, ne-a povestit el. După ce a urmat, timp de şase luni, şcoala, a obţinut gradul de caporal, apoi de sergent, ajungând în civilie maistru militar clasa a IV-a.
Înainte de a veni la Întreprinderea Mecanică Muscel, Savu Radu a acumulat aproape patru ani de experienţă la două mari fabrici din Bucureşti. La „Griviţa” a fost angajat doi ani, după care a fost transferat la „Semănătoarea”, unde începuseră să se construiască combinele C12. „Semănătoarea” a cerut şi a primit muncitori de la mai multe întreprinderi. „Perioada în care am lucrat la Bucureşti, şi la „Griviţa”, şi la „Semănătoarea”, a fost de patru ani.” La ARO, în schimb, a lăsat 38 de ani din viaţă. La Câmpulung a venit printr-o întâmplare. Doi tineri care lucrau la IMM au coborât din maşină în apropierea porţii familiei Radu, la Titu. „Îi cunoşteam şi, atunci, i-am întrebat: „Ce e cu voi, de unde veniţi?” „Noi suntem angajaţi la Uzină, la Câmpulung Muscel.”, au zis ei. „Mai au nevoie de muncitori… că şi eu am venit din armată.” În Bucureşti nu puteam să-mi iau de lucru decât în construcţii.” „Dacă vrei să vii cu noi, să fii mâine la gară, fiindcă mergem la Câmpulung.”, mi-au spus aceştia.” Aşa a prins rădăcini în Muscel Savu Radu, a cărui angajare s-a produs în perioada în care se realiza M461. „Am fost angajat la Sectorul 2 (Punţi, Motor şi Montajul maşinii). Pe mine m-a repartizat inginerul Smadea la Atelierul Punţi, la maistrul Nicolae Moloiu.”, a rememorat episodul angajării sale produse în 1960.
Inginerul Calciu nu l-a vrut în secţia lui, crezând că este “vagabond”
Atelierul Punţi era condus de maistrul Nicolae Moloiu. „Când m-am angajat, mi-a spus: „Tu n-o să rămâi aici. O să pleci la Bucureşti.” Am lucrat două săptămâni, pentru care am primit 800 de lei. După Revoluţie, o savarină costa 800 de lei.”, spunea acesta cu amărăciune. „M-am dus acasă, cu rufe, ca să mi le spele mama… când ea îmi pune pe masă: „Uite cererea ca să te duci la Şcoala de Mecanici de Locomotivă.” Un unchi de-al mamei, mecanic de locomotivă la Bucureşti, făcuse o cerere pentru mine. În zona aceea, majoritatea erau ceferişti. Dar eu i-am spus: „Mamă, nu mai plec de acolo. M-am angajat, am primit şi salariu…”, şi-a amintit el cât de hotărât a fost să rămână la Uzina câmpulungeană. În timp ce tânărul se afla în perioada de acomodare în Muscel, familia i-a căutat de lucru în Capitală. Tot în perioada armatei a devenit candidat la înscrierea în Partidul Comunist Român, primind carnetul de membru la scurt timp, după liberare.
Venit la Uzină, era vorba să fie angajat la Sectorul 3, condus de inginerul Calciu. „Dar el nici nu a vrut să audă. Aveam mustaţă… „Ăsta e vagabond.”, şi-o fi zis. Atunci, m-am dus la Personal, la Ion Bădescu, el era şeful Cadrelor. I-am spus că inginerul de la Sectorul 3 nu vrea să mă angajeze. „Lasă, mă, că te dau la Sectorul 2, la inginerul Smadea. M-am dus acolo, unde se montau motoarele. Maistrul Ţiplea, care era mai în etate, m-a testat, ca să vadă cât sunt de calificat. În perioada aceea, Uzina nu avea cadre, maiştri, ci erau dintre cei vechi, mai în vârstă. Maistrul Ţiplea m-a întrebat: „Tu ştii să faci „o coadă de rândunică”? „Coada de rândunică” era un triunghi care intra în altă piesă, fără să se vadă. Atunci, eu i-am răspuns: „Mi-e greu să fac aşa ceva şi nici nu am scule ca să fac „coadă de rândunică”. Când se uită pe cererea mea, nu era semnată de şeful secţiei.”, povestea Savu Radu, căruia i s-a cerut să-l caute pe inginerul Smadea.
Tânărul i-a explicat şefului secţiei că a fost trimis de la Personal, pentru a fi angajat în subordinea lui. „Te dau, nu la Motor, ci la Moloiu, la Punţi.” În timpul discuţiei avute cu inginerul Smadea, acesta i-a arătat unde este atelierul. Şi acum, la cinci decenii distanţă, Savu Radu şi-l aminteşte pe maistrul Moloiu, în halat galben, care abia terminase şcoala. Potrivit „legendei”, care a circulat în rândul muncitorilor din Uzină, decizia directorului Naghi cu halatele colorate a apărut după ce acesta s-a enervat la vederea unui inginer cu halatul murdar. În acel moment, a „decretat” ca inginerii să poarte halate albe, funcţionarii, negre, maiştrii, galbene ş.a.m.d.
A fost şeful Grupei de Control la Probe, apoi maistru la Montaj
Maistrul Moloiu i-a verificat cunoştinţele elementare de lucru, după care i-a făcut angajarea. „Uite care e treaba: eu pot să-ţi dau categoria a IV-a.”, a fost începutul relaţiei cu şeful său direct. „La Punţi montam axele maşinii, lucram pe două schimburi şi eram în jur de 50-60 de băieţi.”, ne spunea despre munca sa în perioada de început. Şi-a dorit să rămână la IMM, deşi nu câştiga ca în Bucureşti, unde salariul, la „Semănătoarea”, de exemplu, era de 4.000 de lei, iar la Uzină lua pe jumătate. Şi nici nu era mai grea munca în Capitală. „La Bucureşti, ce lucram noi, doi inşi, în alt schimb, lucrau trei inşi. De aceea, aveam salariul mai bun, fiindcă banii se împărţeau la doi. Şi, oricum, maistrul de la Bucureşti nu ne plătea cât munceam. De la „Semănătoarea” mi s-au repartizat aragaz, covor de iută…”, sunt alte beneficii primite cât a fost angajatul fabricii.
Doi ani mai târziu, a susţinut examenul la Şcoala de Maiştri, pe care a urmat-o în intervalul 1962-1965. Tot în anul 1962, în luna august, s-a căsătorit. Şi-a cunoscut soţia, absolventă a Şcolii de Meserii, prin intermediul unui văr de-al ei, Nicolae Moise, coleg de serviciu cu Savu Radu. Un foarte bun meseriaş, absolvent al Şcolii Profesionale, a terminat liceul la seral, după care şi-a continuat pregătirea cu studiile superioare, la Bucureşti. „Pe mulţi dintre băieţii care au lucrat cu mine i-am instruit. Pentru pregătirea a trei băieţi am primit 1.000 de lei primă.”, relata el despre activitatea desfăşurată în primii doi ani de la angajare (1960-1962). Ca familist, nu i-a fost uşor la început, căci în apartamentul repartizat la etajul IV al blocului 5 (paralel cu Primăria) stăteau două familii. Soţia lui Savu Radu a lucrat tot la Uzină, la Montaj, unde a fost şefa magaziei de scule.
După absolvirea Şcolii de Maiştri, a fost promovat ca tehnician la Serviciul Control. Era şeful Grupei de Control la Probe şi Încercări şi avea în subordine 12 oameni. După câţiva ani, a fost pus maistru şef la Montaj, în locul lui Gică Cotenescu. „După 17 ani, Naghi m-a găsit „necorespunzător” şi m-a „restructurat”. I-a pus pe Virgil Tarbă şi Ilie Cicu. În perioada aceea, predomina familia Tarbă. Sora era secretar de partid pe Secţia Montaj, fratele, subinginer, era şef de secţie.”, a adăugat acesta.
După 17 ani în funcţii de răspundere, Naghi l-a retrogradat
Întrebat ce s-a întâmplat de s-a supărat Victor Naghi atât de rău pe el, încât să-l dea jos, Savu Radu a afirmat: „Naghi a vrut să-i trimită pe Tarbă şi pe Cicu la Şcoala de Maiştri, fără să dea examen. Eu, în schimb, am dat examen. I-a numit pe post, ca să nu mai dea examen. Când m-au trecut de la Grupa de Control, era un locotenent-colonel Pâslaru, el a fost cel care m-a „restructurat”. Pâslaru era fiul şefului meu de brigadă. Odată, a venit directorul IGS-ului şi a întrebat: „Cum poţi să-l dai afară pe tovarăşul Radu, când el mi-a spus de cutia de viteze că nu e bună?! A mers cu mine şi mi-a arătat ce probleme sunt la cutia de viteze! De ce nu vrei să mai lucrezi cu el, că nu e muscelean?!”, astfel a pus problema directorul IGS. Dar eu i-am spus: „Nu pot să mai stau şi să lucrez cu acest om!” Era perioada în care venise Armata în Uzină.”, ne-a povestit el un amănunt din vremea în care era şef de Grupă la Control, activitate pe care a desfăşurat-o 15 ani. Adăugându-se lor şi perioada în care a fost maistru şef, s-au strâns peste 17 ani, în care a avut responsabilitatea unor subalterni.
După ce a fost retrogradat, timp de 11 ani, a lucrat ca muncitor categoria a VI-a, la Probe. „De-abia mi-au dat categoria VI cu 3 (o categorie mai mare, care însemna salariu mai bun), fiindcă îmi dăduseră VI cu treapta bază, timp de şase luni. Lucram în hangar şi eram şeful grupei. Aveam o formaţie cu care completam maşini, le controlam, le avizam şi le predam la Probe. Făceam maşini cu panson de autocontrol dat de inginerul Ghinescu. Am un mare respect pentru el.”, ne spunea Savu Radu despre inginerul Constantin Ghinescu, pe care îl cunoaşte de când a fost repartizat la Uzină, după absolvirea facultăţii.
După 11 ani, a fost reabilitat şi reinstalat în funcţia de maistru, care i-a fost luată în timpul mandatului de director al lui Victor Naghi. „După Revoluţie s-au dat nişte posturi la diferite secţii. O salariată a venit după mine la hangar şi m-a întrebat: „Nea Radule, dumneata n-ai Şcoala de Maiştri?” „Am Şcoala de Maiştri de brutar.”, i-a răspuns în glumă, evident, necăjit că atâta amar de vreme a fost ţinut pe un post inferior pregătirii sale. Savu Radu a făcut parte din a doua serie de maiştri ai Uzinei, şcoliţi la Câmpulung. „Cu noi s-a făcut carte la Şcoala de Maiştri. I-am avut ca profesori pe inginerul Poţincu, inginerul Baciu, inginerul Ivancu, directorul Şcolii de Maiştri.” Ivancu avea orele puse mai spre finalul zilei. Din acest motiv, ţinea o oră, rapid, după care tinerii mergeau la „Hai la noi”, la o friptură.
Naghi se lăuda în faţa directorului de la Colibaşi cu maşina trimisă în State
În intervalul 1971-1972, Savu Radu a fost plecat în Statele Unite ale Americii, unde l-a însoţit pe inginerul şef Aurel Nicolescu. În timpul acelei deplasări, numele său a fost menţionat în Cartea de Onoare a Uzinei, alături de cel al lui Aurel Nicolescu. „Naghi se văita unuia, Nicolae Stănoiu, mâna lui dreaptă: „L-am trecut pe ăla în Cartea de Onoare. Ăla nu mai vine înapoi!” Întrebat ce s-a consemnat în Cartea de Onoare a Uzinei, Savu Radu ne-a mărturisit că nu poate reproduce textul, pentru că nu l-a văzut niciodată. „Dar mi-a spus un fost director adjunct: „Te-a trecut în Cartea de Onoare, că tu şi Aurel Nicolescu v-aţi dus în America… primii muncitori ai Uzinei care au vizitat New York şi Detroit.”
Pregătirea pentru această deplasare s-a făcut cam din scurt, Savu Radu trezindu-se că i se cere să-şi facă bagajul, fiindcă pleacă în America, împreună cu inginerul şef. Ştia doar că merge la New York, unde a stat două săptămâni, după care cei doi au plecat la Detroit, în statul Michigan. Înainte de a ajunge specialiştii întreprinderii muscelene în State, au fost trimise şase maşini de la Câmpulung. „Acolo le-am făcut nişte modificări. Le pregăteam pentru reducerea poluării. Noi eram interesaţi să obţinem un coeficient cât mai scăzut. Dacă îl obţineam, primeam un fel de brevet, conform căruia maşina era testată în America. Ne duceam la diferite corporaţii care se ocupau cu aşa ceva, studierea şi reducerea poluării, şi verificam coeficientul.”
Cei doi au revenit în România după un an şi 19 zile. Tot ca un amănunt legat de această deplasare, pe care interlocutorul nostru nu l-a dat uitării: „Naghi se lăuda în faţa celui de la Colibaşi: „Uite, mă, maşină muncitorească!”
Reîntors din America, 12 ani n-a mai fost trimis nicăieri
După ce a mers în America, în următorii 12 ani n-a mai ieşit din ţară, spre deosebire de alţii, despre care el susţinea că erau mai nepregătiţi şi, totuşi, plecau frecvent în străinătate. „La Serviciul Export era un angajat, de la care am aflat: „Nea Radule, vezi că Naghi s-a interesat de dumneata.” Atunci, se propunea echipa pentru Irak, din care făceau parte 10 inşi. „Naghi m-a întrebat: „Cum îl cheamă pe cel pe care n-am mai vrut să-l trimit în afară?”, a continuat reproducerea dialogului dintre salariatul de la Export şi directorul Victor Naghi. „Radu Savu”, i-a răspuns acesta. „Trece-l şi pe el acolo!”, a ordonat directorul, deşi cei zece pentru Irak fuseseră nominalizaţi. Astfel că Savu Radu a intrat pe listă suplimentar, fiind al unsprezecelea. „Uite, mă trimite în Irak, unde e război.”, i se plângea acasă soţiei interlocutorul nostru. În Irak, ai noştri au fost împărţiţi în două grupe trimise una în Nord, cealaltă în Sud. După un an şi şapte luni, în care a îndurat condiţii insuportabile de climă, cu călduri şi umiditate năucitoare, cu furtuni de nisip, cazare în unităţi militare, plus riscul de a lucra în apropierea frontului, acesta s-a întors acasă, printre ultimii. Nu mai rămăseseră decât doi, el şi încă un coleg care voia să mai stea. Însă Savu Radu era hotărât să-şi încheie şederea în Irak.
Savu Radu a mai fost plecat şi în Nigeria, însă, pentru scurt timp, o lună şi jumătate – două luni, unde a însoţit câteva maşini la probe. Testele s-au făcut în unităţi militare, în vederea contractării de maşini. Numai că Armata nu le-a vrut, fiind luate, în final, de civili. „Nigeria a fost prima ţară în care am fost. Uzina a vândut 200 de maşini în Nigeria. Odată cu maşinile de la ARO, au fost şi nişte vehicule de la „Steagul”. În locul meu a mers Nicolae Moloiu.” Asta pentru că, în timpul probelor, Savu Radu s-a îmbolnăvit şi n-a mai putut să-şi continue activitatea în Africa pe perioada derulării contractului.