Deşi n-a câştigat nimic la primul său autocros,
Treizeci de ani din viaţă, Ion Moţoc, un muscelean de loc din Valea Mare Pravăţ, i-a lăsat la bancul de rodaj. Aşadar, am ales pentru acest episod al serialului nostru despre fabrica a cărei inimă a încetat să mai bată în urmă cu şapte ani un „motorist”, care a găsit timp, în programul ocupat fie de lucrul efectiv, la banc sau la pista de încercări, fie de frecventele deplasări în ţară, cu maşini, şi pentru pasiunea sa, autocrosul. Înainte de a pătrunde în discuţia cu Ion Moţoc, vom începe cu descrierea pe care a făcut-o „inimii” autoturismului fabricat la Câmpulung un mare om al lui ARO, pe care l-am pierdut în această vară, Ion Nania, şef al Secţiei Motor, timp de 22 de ani. „Păcat că s-a distrus expoziţia de la uzină!”, ne spunea Ion Nania în Săptămâna Mare a Paştelui, cu nici două luni înainte de a se contopi cu istoria întreprinderii la care a ţinut atât de mult. Apoi el şi-a argumentat acest regret al său, pe care ni l-a împărtăşit, cum am spus, cu puţin timp înainte de a se prăpădi. „Motorul expus era realizat în cele mai mici detalii, aşa cum este organismul omului de la Muzeul „Grigore Antipa”. Atât de minuţios era făcut! Funcţiona. Îl băgam în priză, treceau toate mişcările prin cutia de viteze şi le vedeai: cum consuma benzină, cum se aprindea, avans, cum funcţiona axa cu came, cum scotea fum colorat. Depusesem atât de multă muncă, împreună cu grupa de tehnologi, la motorul acesta… păcat, păcat, păcat!”, povestea cu nostalgie, la acel moment, Ion Nania. Revenind la interlocutorul cu ajutorul căruia am realizat acest material, regret am simţit pe alocuri şi în relatarea lui Ion Moţoc, care a insistat pe ideea că ARO însemna viaţă, indiferent că munceai, că te relaxai cu colegii, la meci, la stadion, sau cu familia, la mare, în concediul asigurat de sindicat şi în multe alte momente pe care le veţi descoperi în cele ce urmează.
„În 30 de ani, am patru ore nemotivate, fiindcă n-am vrut să-i dau maistrului legitimaţia”
Ion Moţoc s-a născut la data de 30 noiembrie 1958, la Valea Mare Pravăţ. După cele opt clase de şcoală generală urmate în comuna natală, a dat examen şi a intrat la Liceul Industrial. După aproape doi ani, din cauză că era multă carte de parcurs, plus că avea nişte vecini, care se ocupau cu maşinile, a abandonat şi a susţinut din nou examen, ca să treacă de la liceu la Grupul Şcolar. „Profesorul Diaconu m-a pus să scriu ce vreau eu, ca să aibă „acoperire” că am dat examenul. Mi-a dat două foi, dar eu am cerut-o şi pe a treia, şi pe a patra. „Daţi-mi foi!, i-am cerut eu, că le-am terminat.” „Lasă, că şi aşa nu le citeşte nimeni!”, ne-a povestit Ion Moţoc cum s-a reorientat la mijlocul şcolii. De când era elev, a început cu maşinile pe pistă, fiindcă a făcut practica la uzină.
Povestea sa la ARO începe din anul 1976, când s-a angajat, cu bancul de rodaj, domeniu în care a lucrat până aproape de închiderea uzinei. Plus că, de la Revoluţie şi până la finalul finalului, a avut activitate pe pistă, la probe şi încercări de maşini, care luau drumul străinătăţii, în perioada în care ARO încă era cerut la export. A rămas la Motor până în anul 2005, după care, împreună cu bunul său prieten, Adorian Grecu, a trecut la Garaj.
Povestea motorului, care înseamnă un ansamblu de piese, începe de la prima componentă, de la o bucăţică, până când se ajunge la un total. Interlocutorul nostru răspundea de partea finală, când punea motorul cu o macara pe banc, etapă în care se derulau restul operaţiunilor. „Îi făceam rodaj la rece, îl desfăceam, îi puneam dopuri şi îl porneam.”, a adăugat acesta. Motoarele erau supuse verificării angajaţilor de la Control şi, în cazul în care era constatată o disfuncţionalitate, interveneau alţi membri ai echipei din care făcea parte şi Ion Moţoc, ca să remedieze defecţiunea. „După aceea îl duceam la Montaj General, unde se punea pe maşină, care mergea la probe. Se punea pe pistă, i se făcea rodajul şi, dacă maşina era bună, ajungea în parc, se retuşa şi se vindea.”, este, pe scurt, procesul în care a fost implicat, într-o anumită fază, povestitorul acestui episod al serialului nostru.
Dintre colegii de generaţie, Ion Moţoc ne-a vorbit despre prietenul său cel mai bun, Marin Vârşescu, astăzi, angajat la fosta Amplast. Cu Marin Vârşescu, de loc din Vedea, musceleanul s-a întâlnit la Grupul Şcolar Industrial Construcţii de Maşini. Venit la Câmpulung, după absolvirea clasei a VIII-a, Vârşescu a rămas un om al acestor locuri. Alt coleg apropiat i-a fost Adorian Grecu. La un moment dat, lui Ion Moţoc i s-a propus să plece şi el la muncă în străinătate, dar n-a vrut. Adorian Grecu era trimis în Venezuela şi de la uzină l-a cerut pe amicul său, care n-a fost încântat de idee. Ca o paranteză, Ion Moţoc a urmat liceul la seral, apoi Şcoala de Maiştri, pe care, după cum ne spunea, a făcut-o degeaba. „Ca să ai o funcţie, trebuia să stai acolo, să coordonezi colectivul şi activitatea. Or eu plecam cu maşinile, în delegaţie, câte o săptămână, pe la Constanţa, Baia Mare, Sibiu, Cluj. Am muncit, poate, şi peste 48 de ore într-o săptămână, fiindcă erau urgenţe. Trebuia să pregătim maşinile ca să plece. Ne duceam cu ele prin ţară. În 30 de ani, am patru ore nemotivate, fiindcă n-am vrut să-i dau maistrului legitimaţia. N-am vrut şi, atunci, m-a trimis acasă şi mi-a dat patru ore nemotivate. Iar medicale, apendicita în 1986… trei medicale sunt multe. Şi se făcea Turcia, cu piese, cu fiare, ferăstraie ş.a.m.d., dar mie nu-mi plăcea să plec. Plecam când aveam concediu, la mare, cu bilete prin sindicat. Era bine în privinţa asta.”, a continuat acesta.
„Dacă nu mă răsturnam o dată, de două ori, eram „bolnav”!”
La autocrosuri a alergat de când se ştie la uzină. Mai ales până la Revoluţie, era „boierie” în privinţa maşinilor, fiindcă piloţii le puteau „şifona” de dragul întrecerii şi, de ce nu, al victoriei. „Ne duceam pe bandă, luam o aripă, o capotă şi, până a doua zi, era nouă.”, spunea Ion Moţoc. Dintre colegii de la Competiţii, şi-a amintit cu plăcere de Dan Mărgescu (în prezent, acesta lucrează la reprezentanţa Ford din Piteşti), Radu Gheorghe, Cătălin Nicolaescu, Sorin Ţenţu, Mihăilă, un foarte bun pilot, de asemenea, Adi Herişanu, Gheorghe Enache, fraţii Dan şi Marian Moiceanu, Gheorghe Gavrilă şi mulţi alţii. „La autocrosuri, la Bughea de Jos, era locul meu. Dacă nu mă răsturnam o dată, de două ori, eram „bolnav”!”, relata Ion Moţoc, care a avut cea mai palpitantă experienţă atunci când s-a răsturnat de trei ori şi a venit pe roţi. „A ieşit o „abureală” pe capotă şi m-am dus până sus. Era ultima cursă. Era fanionul aici, iar arbitrul plecase, era undeva pe jos. Asta e, acolo l-am păcălit, că n-am mai ocolit fanionul. În timpurile bune, ieşeam câte 20-30 de maşini la autocros, cu Gogu Calangiu, Virgil Tarbă, Nae Bilcă, Oaie, Gheorghe Enache, fraţii Bînă şi câţi nu erau!”, ne spunea acesta.
Prima sa diplomă a primit-o de la directorul Victor Naghi. „Era prima dată când am alergat şi i-am răsturnat maşina. Deşi n-am câştigat nimic – eram la începători – totuşi, m-a urcat pe scenă şi mi-a dat o diplomă că i-am strâmbat maşina. Nu uit niciodată: m-a chemat acolo şi mi-a scris pe loc diploma: „Fiindcă mi-ai strâmbat maşina!” Ce bine era şi cu Naghi! Duminica ne scotea la meci. „În fiecare duminică, veniţi la muncă, dar la 11.00 ne întâlnim pe stadion!”, ne spunea. De la 7.00, la 11.00, „zburam” pe acolo, ca să mergem la meci. După ce s-au schimbat timpurile, am stat duminica, poate, munceam şi zece ore. Dar şi când era să plecăm, ne alerga Poteraşu prin uzină, noi săream gardurile şi el venea cu maşina după noi!”, a continuat relatarea lui Ion Moţoc.
„Dacă Naghi nu găsea hârtie albă pe masă, ne termina”
Şi dacă suntem la capitolul amintiri despre directorii fabricii, iată alte secvenţe petrecute în timpul producţiei, de data aceasta. „Când venea Nicolae Ceauşescu, o săptămână, nu mai munceam. Curăţenie generală, cap-coadă! Tone de vopsea şi de petrol se consumau şi se spăla bec. În ziua vizitei, ne îmbrăcau în salopete nou-nouţe. Când venea tovarăşul, trecea printre muncitorii aşezaţi în linie, care nu aveau voie să se abată de la poziţia lor, fiindcă era jale! Când mergea printre noi, dădeam din mână şi, după ce pleca, ne luau hainele repede şi treceam la ţinuta veche. A doua zi, dacă ceream o lavetă, ne spuneau: „Nu mai avem, căci le-am consumat toată săptămâna!”, cât am şmotruit. A venit de câteva ori şi, de fiecare dată, îşi anunţa vizita.”
Şi vizita la o secţie sau alta a directorului Ion Giuvelcă era anunţată, spre deosebire de „descinderile” lui Victor Naghi în ateliere, care se făceau pe nepusă masă. „Unde eram eu, la Motor, aveam nişte bancuri şi montam pistoane, segmenţi. Acolo ţineam nişte suluri de hârtie albă. Dacă Naghi nu găsea hârtie albă pe masă, ne termina.” Dacă se făcea mizerie, căci lucrătorii nu aveau condiţii de farmacie, schimbau repede hârtia murdară cu una curată. După ce s-a dus Naghi, nici măcar cârpe ca să şteargă prin secţie nu se mai găseau. Spre deosebire de Giuvelcă şi ceilalţi directori, despre care se ştia că vin, fiindcă se anunţa controlul, cu Naghi altfel stăteau lucrurile. „Ne trezeam cu el, îi auzeam gura la uşă. Ce să stai să mai schimbi?! Dar ne învăţasem, zilnic, puneam hârtiile pe masă, pentru că acolo erau pistoane, erau zecimi, nu puteam să ne batem joc de calitate.”, relata Ion Moţoc.
În Italia, la un raliu, la care concurau Suzuki, Daihatsu, ARO s-a descurcat onorabil
Interesul de serviciu sau, mai bine spus, interesul de raliu l-a purtat până în Italia. În Peninsulă a ajuns datorită lui Nae Boeru. „Am avut un raid pe munţi, într-o probă specială, unde n-ai voie să opreşti şi unde trebuia să „zbori” ca să scoţi timpul. Pilotul italian a făcut două pene. Nae Boeru a oprit şi i-a dat roata lui, el a pierdut timp, dar l-a salvat pe acesta. Ca răsplată pentru gestul lui Nae, s-a angajat să ne cheme la raliu în Italia. Şi aşa s-a întâmplat.”, ne-a povestit Ion Moţoc, care a stat o lună acolo, pe banii celui care a făcut oferta de participare la competiţie.
Însuşi concursul a fost o experienţă memorabilă, nu doar şederea într-o ţară străină atât de frumoasă, înainte de Revoluţie. Deplasarea au făcut-o Boeru, Mihăilă, Radu, Ţenţu şi Ion Moţoc, pe post de mecanic. „Au plecat în Italia patru maşini pe roţi. Am alergat cu ele şi… i-am zis vărului: „Vezi să n-o loveşti tare, ca să putem să venim înapoi!” Am avut dreptate. S-a ars un bec şi a intrat într-un cap de pod. A noastră era din tablă, maşina lor era din fibră, imediat o chituiau. Noi ce era să-i mai facem?! Am „ciocănit-o”, am rezolvat-o şi i-am făcut de râs. Erau acolo numai Suzuki, Daihatsu şi fel de fel de minuni! Am alergat într-o carieră cu humă, cu L30. Motorul eu l-am modificat. Toţi, când ridicau capota, se întrebau: „Motorul ăsta face minuni?!” Drept premiu ne-au dat un lăcăţel aurit, simbolic. Ei ţineau raliul acesta în fiecare lună.”
„Dacă polonezilor le lipsea o piuliţă, nu-l continuau. La noi, dacă lipsea o jumătate de motor, îl făceam mai departe”
Când s-a produs schimbarea cu motoarele Andoria, Ion Moţoc, împreună cu alţi şapte colegi, a fost plecat în Polonia, la specializare. „Când am adus motoarele Andoria, nu aveam voie să lucrăm în ele, că polonezul îşi respecta produsul. Din cei opt inşi, eu eram singurul cu paşaport roşu, de turist, iar ceilalţi aveau paşapoarte verzi, de serviciu. La vamă, mie mi-au dat drumul să merg înainte, iar ceilalţi… înapoi, că li s-a părut ceva suspect. În acea perioadă, se făcea tranzit la muncă, în Ungaria. A venit unul şi ne-a spus: “Voi nu mai treceţi!” Am stat patru ore în vamă! Cineva ne-a zis: „La ăsta nu mai staţi, că nu treceţi. Veniţi la cealaltă tură.” Când s-a schimbat tura, am trecut fără probleme.”
Stagiul de specializare în Polonia a durat o lună şi, la sfârşitul perioadei, muscelenii s-au întors acasă cu o diplomă, povestea zâmbind Ion Moţoc, amintindu-şi ce bine a fost şi aici. Diploma le dădea dreptul să meşterească la motorul Andoria, fiind autorizaţi de polonezi. Mare lucru n-au învăţat, fiindcă s-au dus acolo într-o perioadă în care le lipseau piese. „La noi, de exemplu, dacă lipsea o jumătate de motor, îl făceam mai departe. Ei, nu. Când am intrat prima dată în secţie, am văzut că toată lumea era pe margine şi bea din nişte căni. „Ce-or fi făcând ăştia?”, mă gândeam. Serveau ceaiul. Dacă le lipsea o piuliţă, nu treceau mai departe. Stăteau două zile până le venea piuliţa aceea. Noi, în schimb, le făceam ca să le facem.”, a încheiat Ion Moţoc.