Calendarul numeşte această Duminică după Înălţarea Sfintei Cruci. Dar, în fapt, toate duminicile sunt după Înălţarea Sfintei Cruci, căci fără biruinţa Crucii, Duminica nu ar avea nici un sens. Dacă Duminica ce a trecut numeam Evanghelia declaraţiei de dragoste a Dumnezeului Întrupat către lumea Întrupării Sale, textul Evangheliei acesteia poate fi numit charta libertăţii creştinului faţă de… propriul Dumnezeu. Când mai auziţi agitatorii de sensuri materialiste că încerarcă să vă vorbească despre tirania lui Dumnezeu, despre lipsa Lui de cordialitatea cu omul, recitiţi-i textul din Marcu 8.34-35. Asumarea unei libertăţi ţine de responsabilizarea sufletului omenesc pentru ea. De unde întrebările Mântuitorului, vai, atât de actuale, tot mai actuale: „Căci ce-i foloseşte omului să câştige toată lumea şi să-şi piardă sufletul? Şi ce poate da omul în schimb pentru sufletul său?”(Marcu 8.36-37).
Pentru mine, în schimb, neuitând adâncimile semnalate anterior, gândul cel mai emoţionant ţine de cuvintele acestea ale Evangheliei: „Fiindcă de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, de acela şi Fiul Omului se va ruşina, când va veni în slava Tatălui Său cu îngerii cei sfinţi” (Marcu 8.38). Cum să te ruşinezi de Dumnezeu, oare? Cum poate sufletul care l-a cunoscut pe Hristos să se roşească în ruşinea mărturisirii? Poate, din nefericire. De fiecare dată când nu trăieşti bucuria darurilor Lui şi cauţi cu nemulţumire la viaţa ta, nemulţumirea ta sistematică, bodogăneala ta ruşinare de Dumnezeu este. Să alergi mai lesne dinaintea puterilor lumii acesteia decât la Dumnezeul cel Viu, ruşinare de El este. Să te frustreze tot timpul bucuria celuilalt şi împlinirea lui umană, ruşinare de Dumnezeu este. Şi câte astfel de exemple nu am mai avea, din nefericire, de identificat.
Hristos Domnul ne atrage atenţia că vestirea Evangheliei nu e doar o chestiune de vocabular, de capacitate de citare. El ne atrage atenţia că a vesti înseamnă a te aşeza în intimitate cu Dumnezeu, a-L onora cu bucurie şi a nu roşi că eşti al Lui. A nu-L ruşina pe Dumnezeu înseamnă a nu te ascunde în boscheţii falsului rai al lumii moderne când greşeşti, dând mereu vina pe… aproapele. Ci a recunoaşte greşeala, a cere iertare, a te întâlni cu El în răcoarea de duh a Bisericii. Neuitând că omul suferă pe pământ – după Avva Siluan Athonitul, poartă necazuri şi rabdă năpaste pentru că nu are smerenie. Iar izvorul cel mai de preţ al acesteia este Crucea Mântuitorului. Ştiind noi că a nu-L ruşina pe Dumnezeu înseamnă a lucra în smerenie, după cum ne spune minunatul duhovnic pomenit: „Când sufletul este smerit şi Duhul lui Dumnezeu este în el, omul cunoaşte fericirea în duh şi dragostea lui Dumnezeu. Sufletul, când a cunoscut milostivirea Domnului, de nimic se mai teme, de nici o năpastă pe pământ, ci doreşte pururea a se afla înaintea lui Dumnezeu, smerit, şi a iubi pe fratele. Dar dacă sufletul alunecă în slavă deşartă, i s-a sfârşit prăznuirea, căci harul părăseşte sufletul şi de acum nu se mai poate ruga curat, ci vin gânduri rele şi sfâşie sufletul” (Arhim. Sofronie, „Viaţa Cuviosului Siluan”, Alba Iulia, 2009, p. 453). Evanghelia spre acest exerciţiu de smerire ne cheamă. Nu căutaţi la cei care nu-l împlinesc ci la Dumnezeu, Cel care se smereşte mereu de dragul nostru. Crucea Lui, un astfel de altar de dumnezeiască smerire.
Pr. Constantin Necula
Dacă voieşte cineva să vină după Mine… (Marcu 8.34-38)
