Temă pentru Garda de Mediu: reţeaua de canalizare proprie celor două hale, pe care şi astăzi au loc scurgeri în Râul Târgului! Şi în prezent, pe cele două canale legate doar la halele ocupate de firma cu deşeuri curge un lichid care ajunge în gârlă
Blestemul lui ARO a lovit mai năprasnic ca niciodată, în cei peste şapte ani trecuţi de când s-a hotărât deconectarea de la aparate a „inimii” fabricii ucise de lăcomie, jaf, ură, afaceri necurate, întreţinute, nu întâmplător, prin voinţa celor care îi pecetluiseră de mult sfârşitul. ARO trebuia să piară şi chiar a pierit, oficial, pe 15 iunie 2006, dar şi-a vărsat durerea sfârşitului în vieţile noastre, în anii ce au urmat, de ciudă că i-a fost curmată existenţa nemilos, fără discernământ, când putea să duduie şi astăzi, dacă s-ar fi vrut. Nu ne-ar fi plecat tinerii ieşiţi din şcoală şi foştii salariaţi aflaţi încă în putere să muncească, n-am fi rămas, ca nişte ciumaţi, izolaţi de restul lumii, prin lipsa drumurilor, din orice punct cardinal ai privi spre Câmpulung, şi n-ar fi avut oraşul acest aer trist, sărăcăcios, ruşinat că a rămas de căruţă în rândul localităţilor din judeţ. Blestemul lui ARO ne-a „otrăvit” sufletele şi ne-a luat speranţa unui viitor decent. Ceea ce s-a întâmplat săptămâna trecută, când o hală ticsită cu deşeuri toxice a luat foc – a naibii coincidenţă! – după două-trei săptămâni tensionate, în care opinia publică a fost pusă la curent de Evenimentul Muscelean, singurul ziar care a dezvăluit neregulile din activitatea firmei din Iaşi, în timp ce restul presei locale a tăcut, ne-a dat trista certitudine: Câmpulungul chiar nu va avea un viitor. Industrial, s-a văzut că nu există nicio intenţie de resuscitare a lui. Dar cu doi mari operatori de deşeuri, un crematoriu într-o continuă extindere, aflat la doi paşi de oraş, iar celălalt, în „ograda” ARO, care ne-a adus cea mai urâtă publicitate cu putinţă, la nivel naţional, ne-am tăiat craca şi cu turismul. Să ne fi otrăvit, oare, şi trupurile?, ne întrebăm, firesc, după întâmplarea întâmplătoare din ziua de miercuri, 2 octombrie 2013. Orice ar spune autorităţile, că aerul, solul, apa sunt ok, fumul care a acoperit municipiul întreaga zi de miercuri n-a provenit de la lumânări parfumate şi nici n-a avut efectul vreunui inhalant menit să ne desfunde căile respiratorii, căci în hală au ars reziduuri toxice. În această ediţie, ne-am propus să ne întoarcem în trecutul în care ARO funcţiona, pentru a vă prezenta câteva amănunte uluitoare, aflate după incendiu, despre cum deversau direct în Râul Târgului Galvanizarea şi Tratamentul Termic Secundar, halele în care, astăzi, Global Eco Center aduce deşeuri periculoase şi nepericuloase. Relatarea are la bază informaţii furnizate de foşti angajaţi ai celor două secţii, singurii care puteau să ştie despre existenţa unor canale care colectau şi de la Galvanizare, şi de la Tratamentul Termic, şi deversau direct în gârlă, primul sub pod, „La Bădoi”, iar al doilea, după parcarea de la Poarta 1.
De la expresia „când spui Câmpulung, spui ARO” s-a ajuns la „când spui Câmpulung, spui deşeuri”?
Dacă tot suntem bântuiţi de o fantomă a trecutului, care se răzbună pentru răul făcut, am căutat să aflăm mai multe despre maniera halucinantă în care Galvanizarea şi Tratamentul Termic „scăpau” de reziduurile provenite din activitatea curentă. Erau cele mai periculoase sectoare din uzină, deoarece utilizau substanţe nocive, inclusiv vestitele cianuri, asociate, în prezent, cu denumirea localităţii. În vremurile bune, când spuneai ARO, spuneai Câmpulung şi invers, când spuneai Câmpulung, spuneai ARO. Astăzi, din cauza publicităţii gratuite ce ni s-a făcut pe toate posturile de televiziune, când spui Câmpulung, spui cianură.
Cianurile s-au folosit dintotdeauna în producţia de la margine de Câmpulung, de când funcţiona fabrica de hârtie şi celuloză, apoi la ARO, la Galvanizare şi Tratamente. De exemplu, pentru motoare era necesar tratamentul cu cianurare. Foştii salariaţi ne povesteau că existau cel puţin două depozite de cianură, unul în mijlocul fostei platforme, în subsolul Galvanizării, iar un altul, lângă Poarta 2. Ataşată Secţiei 24, în 1969 (cu aproximaţie), s-a construit o hală numită Tratament Termic „Degussa”. Aici s-au adus utilaje din Germania, iar, anul următor, a venit şi un specialist, ca să le pună în funcţiune. O vreme, Laboratorul Chimic al uzinei a „împărţit” etajul III al blocului administrativ cu Metrologia, ulterior, s-a mutat la Tratamentul Termic „Degussa”. Ca o ironie pentru muscelenii, care au dat numele „Degussa” halei respective după denumirea cuptoarelor, în prezent, compania germană Degussa AG a devenit principalul producător de cianură din Europa.
Canalul care capta reziduurile de la Galvanizare deversa sub pod
Cele două hale, Tratamentul şi Galvanizarea, erau legate la nişte canale, cu scurgere directă în gârlă, restul secţiilor fiind branşate la reţeaua de canalizare a fabricii, separată de improvizaţiile pe care le vom descrie în continuare. În interiorul Galvanizării existau, din câte îşi mai amintesc cei cu care am stat de vorbă, în jur de 12 băi galvanice, cu o lungime de 6-8 metri, late de aproximativ 2 metri, dacă nu chiar mai mult, unde se derulau operaţiunile specifice: cromare, cianurare, cadmiere, brumare, zincare, etc. Băile respective erau, practic, „îngropate” la subsolul halei, iar platforma pe care se lucra efectiv se afla la o înălţime de patru metri. Aşadar, deasupra băilor a fost turnată o placă situată la acelaşi nivel cu hala nouă a Secţiei 24 şi cu Tratamentul Termic „Degussa”. Mai pe înţeles, băile, cu o înălţime de trei metri, se aflau, în mare parte, sub nivelul locului de muncă şi doar o jumătate de metru erau ieşite deasupra solului. „Erau nişte dispozitive, nişte rame, care, automat, se săltau, cu care se scoteau piesele sau se introduceau piesele în ele. Fiecare baie avea câte o astfel de macara, fiindcă erau operaţii diferite. Erau adânci, ajungeau în subsol şi treceai printre ele, nu erau suspendate, dar fiecare era legată la un canal. Din când în când, se curăţau.”, povestea un fost angajat, care ştie ce vorbeşte, având responsabilităţi în acest domeniu. Într-o astfel de baie şi-a pierdut viaţa un salariat şi, după tragedie, cum spun unii dintre angajaţii mai vechi, ar fi fost betonată.
Captarea de la Galvanizare ieşea în reţeaua de canalizare a fabricii, printr-un „braţ” care mergea pe la Poarta 4 şi se scurgea sub podul de la Industrial. Spre deosebire de canalul de la Poarta 1, cel de la Poarta 4, care ieşea „La Bădoi”, era ceva mai îmbunătăţit, mărturie fiind tubul de beton, a cărui relicvă spartă se poate vedea şi astăzi. Pe sub acest canal curge şi astăzi un lichid, care se duce în gârlă. Să fie folosită şi în prezent această canalizare rudimentară şi absolut ilegală? În trecut, prin canalizarea cu două “braţe”, pornite unul de la Galvanizare, celălalt de la Tratamentul Termic, se deversau, atât după parcarea de la ARO, cât şi sub pod, reziduurile provenite de la ambele hale.
Pe ambele canale legate doar la halele deţinute astăzi firma cu deşeuri încă se scurge un lichid care ajunge în gârlă
Al doilea „braţ” colecta de la Tratamentul Termic Secundar “Degussa” şi intra într-o staţie amplasată în parcarea fostei Uzinei ARO, parcarea de la Poarta 1, cum o ştie toată lumea, pe laterala dinspre podeaţă. Staţia de epurare (impropriu spus „epurare”, fiind vorba mai mult de o sedimentare), a existat dintotdeauna, însă construcţia, aşa cum o vedem astăzi, a fost realizată după 1996. După ce Mediul a impus conducerii de la ARO să aibă astfel de amenajări, au fost construite staţia din parcare şi încă una la Matriţe. Numai că s-a făcut doar construcţia, nu şi instalaţiile moderne de decantare. Din staţia de la Poarta 1, care avea un fel de decantare, apa reziduală, cu ulei – cine venea să vadă dacă sunt şi alte substanţe?! – se scurgea tot în Râul Târgului. La Tratamentul Termic erau mai multe bazine de ulei pentru tratarea fierului. Fierul era introdus în bazinele respective şi, la o temperatură de 900 de grade, avea loc operaţiunea de călire. Cele patru canale – guri de vizitare erau controlate zilnic, pe fiecare schimb, fiind sesizate la răstimpuri pierderi de ulei. Însă nu Tratamentul prezenta cel mai mare pericol, căci ceea ce se scurgea era ulei şi nu erau pierderi masive. Nu acelaşi lucru se poate spune despre Galvanizare, unde aveau loc operaţii de cromare, cianurare, cadmiere, brumare, zincare şi altele, pentru piesele uzinei, de la simple şurubele, până la pinion de atac, coroană ş.a.m.d.
Ca să ajungi la acest punct de scurgere a resturilor în gârlă, traseul este următorul: mergi pe lângă parcarea de la Poarta 1, traversezi zona cu mărăcinişuri, apoi calea ferată şi cobori malul de pietriş ce străjuieşte calea ferată, având ca punct de reper o bornă. Ei bine, exact sub această bornă, se scurgeau reziduurile de la Galvanizare şi Tratament, direct pe sol, fără a avea la ieşire un canal amenajat, cum există încă sub podul de la Industrial. După cum ne-am convins noi înşine, de curând, mergând la faţa locului, prin vechiul canal încă se scurge ceva. Ce? Nu se ştie. Că e apă chioară sau combinată cu vreo substanţă periculoasă, nimeni nu poate spune. Însă lichidul cu miros de apă stătută se prelinge pe canalul la care era legată hala Tratamentului Termic, ocupată în prezent de firma cu deşeuri.
Acest punct de scurgere, situat dincolo de parcare, era verificat frecvent, pe vremuri, pentru a se constata dacă au loc pierderi de ulei. “Venea şefa Laboratorului, cu încă două laborante, doamna Oancea, apoi doamna Moiceanu, după ce prima a plecat la Policlinică – rar, dar mai erau pierderi de ulei – mă solicita să verific şi să remediez. Aveam Buletin de Analiză (dosar) zilnic, pe fiecare tură. TTS şi Galvanizarea erau legate la o reţea proprie de canalizare – pentru deversarea (schimbarea) apei din băile de spălare. În Buletinul de Analiză nu reieşea existenţa unor substanţe periculoase.”, ne-a declarat fostul şef al Tratamentului Termic. „Normal, aceste bazine trebuia făcute cu un bazin de refugiu undeva, foarte departe. În caz de incendiu, le dădeai drumul şi goleai. Altfel, era „bombă”!”, ne povestea fostul salariat, care s-a ocupat de acest domeniu şi care, la început, când a văzut ce tâmpenie s-a putut face la ARO, n-a vrut să-l preia. Cel care era pe Protecţia Muncii dăduse avizul pentru funcţionarea în această manieră şi, culmea, tot el era cel care aplica amenzile. Atunci, interlocutorul nostru băga câte doi-trei oameni zilnic, pe fiecare schimb, ca să cureţe şi să nu existe pic de ulei în subsol. După Tratamentul Secundar, i s-a dat în grijă şi Galvanizarea şi, de aceea, cunoaşte foarte bine aceste amănunte. Uzina este istorie, însă, după cum am putut vedea, n-au devenit istorie încă cele două canale colectoare ale Tratamentului şi Galvanizării, de vreme ce în zonele în care deversau odinioară în râu încă se prelinge ceva, cu aceeaşi destinaţie. Aşa stând lucrurile, pe noi ne-ar interesa răspunsul la următoarea întrebare: vechile canale au fost, sunt şi vor fi folosite pe mai departe de moldovenii de la Global Eco Center ori de proprietarul halelor? Astfel, ar fi normal ca autorităţile de Mediu să verifice care este sursa acestor scurgeri şi, în funcţie de constatări, să dispună desfiinţarea canalelor.