În oraşul tanzanian Dar es Salaam, timp de o lună şi jumătate, cât a lucrat în port, ca să pregătească cele 836 de ARO-uri destinate Zambiei, echipa de musceleni, din care a făcut parte Gogu Calangiu, a îndurat temperaturi cumplite şi mirosul insuportabil al mâlului, când se producea refluxul Oceanului Indian. O altă experienţă neplăcută trăită în Africa: nevoia pe care ai noştri o simţeau în permanenţă de a se feri de localnicii care sufereau de boli contagioase, pricinuite de condiţiile precare de igienă. Angajaţii Uzinei au dus, din acest punct de vedere, o viaţă grea, până au pus la punct maşinile fabricate la Câmpulung, livrate Zambiei, în temeiul contractului încheiat cu întreprinderea musceleană. „Africa este bună de vizitat, nu să trăieşti acolo.”, mărturisea Gogu Calangiu, la 33 de ani distanţă de acele vremuri. Un eveniment notabil, la care a fost părtaş interlocutorul nostru: în Zambia, a participat, împreună cu reprezentanţii Agenţiei Economice, la predarea unui ARO 244 preşedintelui statului, Kenneth Kaunda. „Un lucru interesant era pompa de benzină electrică. În momentul în care puneai contactul, se auzea: tac-tac-tac. Zambienii s-au agitat imediat. Până la urmă, şeful Agenţiei le-a explicat despre ce este vorba. Era o maşină neagră, frumoasă, realizată special pentru şeful statului. Chiar eu i-am făcut probele la Uzină.”, ne povestea Gogu Calangiu.
“În Africa era periculos”
Odată ajunşi la destinaţie, în Zambia – din Tanzania, Gogu Calangiu şi Tudor Fătuloiu au luat avionul până la Lusaka, iar Ion Vlădău şi Gheorghe Ozoiu au venit cu maşina – aceştia au avut de livrat, practic, două loturi de autoturisme: unul pentru Guvern, celălalt pentru Poliţie. „Avantajul nostru a constat în faptul că toate maşinile au fost la Poliţie. Vlădău a rămas la Guvern, iar noi am trecut la Poliţie.”, ne spunea acesta. Pe atunci, garajul era în construcţie, iar condiţiile pentru igiena personală lipseau cu desăvârşire. Ca să se poată spăla, ei a trebuit să improvizeze o instalaţie dintr-un rezervor de maşină, cu un robinet, pe care l-au pus într-un pom, îl umpleau cu apă şi-i dădeau drumul.
Ai noştri au fost cazaţi la un hotel, care avea destinaţia de şcoală-internat, unde tinerii erau instruiţi în meseriile cerute în domeniul respectiv: bucătari, ospătari, etc. „Când am ajuns la Lusaka, nu puteai să te urci în nicio maşină, fiindcă fuseseră parcate într-un loc viran, cu iarbă, în care mişunau şopârle. Umblai cu bâta după tine, loveai în perne şi, abia după aceea, te duceai să porneşti maşina.”, a continuat Gogu Calangiu. Şopârlele, în lungime de 30-40 de centimetri, le cam dădeau fiori românilor numai prin faptul că nu mai văzuseră aşa ceva, fără a mai pune la socoteală că scoteau nişte zgomote urâte.
Maşinile veneau la garajul Poliţiei, la Lusaka, unde se făcea pregătirea de vânzare şi se trimiteau în centre. ARO-urile s-au comportat bine. Ce-i drept, nici africanii nu erau foarte pretenţioşi. „Era cam greu să colinzi peste tot, pentru că era Africa. Era periculos, fiindcă erai permanent în nesiguranţă. În piaţă, dacă mergeai, trebuia să fii foarte atent. Noi am avut un noroc mare, că am avut maşina inscripţionată cu „Zambia Police”. Localnicilor le era frică de Poliţie, fiindcă Poliţia trăgea după ei pe stradă, dacă îi prindea că furau.”, relata acesta. Furturile comise de africani rămâneau, de departe, cel mai mare pericol simţit pe pielea lor de musceleni. „Cei de la Tractorul, atunci când se duceau în piaţa de fructe, îşi ţineau banii în mână. Dacă erau atacaţi, le dădeau banii. Nu puteai să ai ceas la tine, nu puteai să ai nimic, pentru că erai înconjurat.”, a afirmat tehnicianul Uzinei.
Într-o situaţie gravă s-au aflat şi muscelenii. Pe atunci, aveau conturi personale la bancă, de unde, când aveau nevoie, scoteau bani. Iar africanii îi pândeau şi le făceau un semn pe spate, la ieşirea din bancă. Nici nu-şi dădeau seama când erau „însemnaţi”, atât de agili erau hoţii croiţi pe tâlhărirea celor ochiţi că au bani asupra lor. „Aşa am păţit-o noi. Fătuloiu a scos toţi banii, i-a băgat în buzunarul blugilor şi am mers la magazin. Acolo a fost urmărit. Hoţul i-a distras atenţia şi, în timpul acesta, l-a buzunărit. Fiind teancul de bani mare, i-a tras o parte din ei, iar restul a căzut în coşul de cumpărături. N-a putut să-i apuce pe toţi. Cel din spate a văzut ce s-a întâmplat şi a strigat: „Tudore, vezi că ai banii în coş!” Atunci, l-am prins, pentru că s-a întâmplat în magazin şi n-a avut pe unde să iasă.”, este unul dintre episoadele neplăcute trăite în Zambia.
L-a văzut pe Nicu Ceauşescu, aflat în vizită în Zambia
Altă situaţie nefericită, prin care au trecut românii, a fost atunci când unul dintre lucrătorii detaşaţi de la Tractorul a fost împuşcat în Zambia. Tractorul avea o linie de montaj în această ţară. Muscelenii au prins şase luni în care s-a aplicat legea marţială, introdusă de preşedintele Kenneth Kaunda, după o tentativă de a fi înlăturat de la conducerea statului. În perioada în care a fost în vigoare această lege, nu aveai voie să mergi pe stradă decât în intervalul cuprins între 8.00 dimineaţa şi 5.00 seara. Salariatul de la Tractorul a depăşit ora la care trebuia să se întoarcă la hotel, a fost atacat şi s-a trezit cu pistolul în obraz. Românul a fost împuşcat de banda de atacatori şi a supravieţuit, însă, în acel punct, s-a încheiat şi activitatea lui în Zambia.
Rigorile erau atât de mari, încât, în aproape doi ani, cât a stat în Africa, Gogu Calangiu nu a vorbit la telefon decât o singură dată, cu acordul Agenţiei Economice, din sediul instituţiei. Corespondenţa cu familia se făcea prin poştă şi dura o lună până ajungea la destinaţie o scrisoase expediată din Lusaka. „După un an şi ceva, Tudor Fătuloiu şi Ion Vlădău s-au întors în ţară şi am rămas eu, Gheorghe Ozoiu şi Ion Şipoteanu. Eu am trecut la Lilai, o unitate militară situată la 30 de kilometri de Lusaka. Am ajuns la această bază militară, pentru garanţie şi pentru şcolarizare. Aici, mergeai printre ei, când te trezeai că eşti întrebat în româneşte: „Ce faci?” Mulţi fuseseră şcolarizaţi în România.”, a adăugat el.
O persoană, care şi-a făcut un nume în România, pe care Gogu Calangiu a cunoscut-o în Zambia, a fost doctorul Ion Miclăuş (profesor universitar la Facultatea de Medicină Veterinară), lector la Institutul ONU pentru Namibia, la Lusaka, în perioada 1980-1985. În misiunea sa în Africa îşi luase şi soţia, de profesie doctor, care i-a ajutat pe musceleni cu medicamente, când aveau nevoie. Tot în Africa, ai noştri au avut ocazia să-l cunoască pe antrenorul echipei de fotbal a Zambiei, T.Dumitru. Cu el s-au întâlnit la hotelul unde erau cazaţi angajaţii Uzinei, pe când antrenorul trecea printr-un moment neplăcut, după ce i-a fost spart apartamentul. Date fiind acele vremuri, după ce au stat o singură dată de vorbă cu el, la masă, muscelenilor li s-a interzis orice contact cu T.Dumitru.
Altă secvenţă care i-a rămas întipărită în memorie: specialiştii Întreprinderii ARO, detaşaţi cu serviciul în Zambia, l-au văzut pe Nicu Ceauşescu, aflat în vizită în această ţară. În Zambia, România nu avea Ambasadă, ci doar un Consultat, condus de consulul Tărăgan, şi o Agenţie Economică, al cărei şef era Dumitru. Consulul Tărăgan, de fel din Bârlad, fusese coleg cu fostul arbitru Nicolae Rainea şi, dacă tot a ajuns la fotbal, Gogu Calangiu şi-a amintit de meciurile jucate pe la echipa Poliţiei, unde, de altfel, îşi desfăşura munca.
Printre momentele plăcute trăite în Zambia a fost o ieşire la Cascada Victoria, zonă în care muscelenii au derulat o activitate de service. După ce s-a încheiat contractul cu Zambia, la capătul a doi ani de şedere pe pământ african, Gogu Calangiu s-a întors acasă. Maşini aceştia n-au mai luat, în schimb, totul de pe ei, „de la şosete până la bonete”, era românesc. Inclusiv armamentul din dotarea africanilor era fabricat în România.
A dus maşinile importate de Filipine în insulele Mindanao, Mindoro, Cebu, Luzon şi, cea mai îndepărtată, Palawan
După episodul „Africa”, pentru Gogu Calangiu a urmat o altă deplasare în străinătate, în perioada 1981-1982, în Filipine. „Aici am avut 77 de maşini ARO 244 şi 243.”, ne spunea el care a fost scopul detaşării tocmai în această parte a lumii şi cum s-a încheiat contractul. Un evreu, care a stat prin Tulcea, a ajuns în Australia, apoi a venit în Filipine, unde a cunoscut-o pe sora lui Ferdinand Marcos, preşedintele ţării. Prin acesta s-a parafat actul în baza căruia Uzina se obliga să livreze cele 77 de autoturisme. Numărul autovehiculelor câmpulungene era redus, întrucât contractul cuprindea şi tractoare, buldozere, camioane, stropitori pentru drumuri ş.a.m.d. În momentul în care trebuia să ajungi la o destinaţie îndepărtată, America sau Canada, călătoria se făcea, până la un punct, cu TAROM, după care compania aeriană era schimbată, pe ruta cea mai scurtă către locul vizat. În cazul de faţă, Singapore, unde Gogu Calangiu a stat o noapte, de unde a pornit către Manila. După cum ne mărturisea, prin Singapore a trecut de „n” ori.
La Manila, firma importatoare era situată pe Makati Avenue. Era o societate mică, profilată doar pe distribuirea maşinilor, care deţinea un magazin de piese de schimb, şi cu rol de magazie de piese de garanţie a celor de la ARO. „Cine a încheiat contractul pentru cele 77 de maşini a făcut o greşeală, pentru că ARO 243, pentru opt locuri, l-a băgat la ARO 244. „Cât om fi noi de mici – au zis filipinezii – în ARO 244 n-ai unde să bagi opt inşi.” De aceea, a trebuit făcută o modificare în spatele banchetei de ARO 244. Ei nu făceau altceva decât le repartizau, fiind semnate contractele. Maşinile erau deja vândute şi te duceai ca să le predai în insulele unde trebuia să ajungă. Am mers patru zile cu vaporul. Nu cred c-o să mai aud niciodată de cineva care să fi ajuns în Insula Palawan.”, ne-a împărtăşit Gogu Calangiu prin ce colţuri nebănuite ale lumii l-a purtat serviciul.
Debarcarea maşinilor s-a făcut în Puerto Princesa (Portul Prinţesa) şi, până la firma din Palawan, a trecut prin zone populate de triburi de pigmei şi băştinaşi ai junglei, fiind avertizat să nu se îndepărteze, deoarece erau şi canibali.
A fost prezent la un dineu la care preşedintele din Filipine a invitat-o pe Ana Aslan
În Asia, autoturismele erau urcate şi coborâte pe vas cu ajutorul a două scânduri. „Era foarte dificil, că-ţi tremura piciorul pe ambreiaj, îţi tremura tot corpul când te vedeai deasupra vasului, căci trebuia să dai maşina jos de pe vas. Coboram pe blăni. Vă daţi seama cum era la camioane!”, ne povestea Gogu Calangiu altă experienţă memorabilă, cea a descărcării vehiculelor de pe vapor.
La camioane se ivise o problemă, pe care reprezentanţii firmei importatoare nu reuşeau s-o rezolve. „Nu merg! Ce au, de nu aruncă apă, mai cu seamă la cisternă?!” Eu, lucrând la Serviciul Transporturi, ştiam despre ce este vorba. Am umplut cisterna cu apă, până a fost eliminat aerul din ea, şi, după ce s-a amorsat, a mers excepţional, iar filipinezii au fost extrem de mulţumiţi.”, relata el.
Gogu Calangiu se afla la Ambasadă, când a venit, la un moment dat, Ana Aslan, renumitul medic specialist în Gerontologie, invitată de preşedintele Marcos la un dineu. Musceleanul nostru a primit ca sarcină să aibă grijă ca cercetătoarei să nu-i lipsească nimic. În Filipine, Gogu Calangiu a stat 15 luni, deşi şederea sa era programată pentru 12 luni. „Am rămas 15 luni, fiindcă, trei luni, maşinile au fost scoase din port şi a trebuit să completez acest timp, ca să poată să iasă din garanţie. Piesele de garanţie, care mi-au rămas, a trebuit să le fur, să le duc la Ambasadă, într-o noapte, pentru că n-au vrut să mi le dea.”, a încheiat acesta. În timpul în care Gogu Calangiu se afla în Filipine, a venit la conducerea Ambasadei României în această ţară Magdalena Filipaş. La plecare, musceleanul a primit în dar din partea ambasadoarei un tablou, „Culegătorii de orez”, pe care îl păstrează şi astăzi pe peretele sufrageriei.