Hristos Domnul, îndată după înmulţirea pâinilor şi săturarea mulţimilor (Matei 14.13-21), îndeamnă pe Apostoli să intre în corabie şi să treacă pe partea cealaltă, înaintea Lui. Pare un exerciţiu de smerire a ucenicilor, un soi de conservare a smereniei. Nu cumva să-şi însuşească ei vreun merit, ar zice materialiştii. Nu cumva să se rănească în ghimpele încrederii în sine, ar spune omul duhovnicesc. Păţitul. Cel care a crezut cândva că, plinind ceva – o carieră, un gând, o faptă, e meritul lui, Hristos îi oferă un timp de meditaţie, ca să vadă care este adevăratul izvor al binelui, făptuit, gândit ori împlinit.
Nu-i lasă singuri pe ucenici. Retras în munte – pentru a-şi schimba gândul în rugăciune şi rugăciunea în dragoste nesfârşită, Mântuitorul pare absent din tumultul lumii din jur. Este limpede pentru El că fiecare biruinţă împotriva duhului întunericul Îl purta spre Golgota. Pentru ucenici nu. Ei stau în larg şi scuturaţi de furtuna puternică par scuturaţi şi în credinţă. Din frica aceea li se naşte şi lipsa de luciditate, confundând pe Dumnezeul cel Viu cu o nălucă. Umplându-se de teamă.
Hristos nu doar că umblă pe ape până la ei. Cheamă şi pe Petru – pescar încercat altfel, să facă acelaşi exerciţiu. De smerenie, când Creatorul calcă pe ape. De credinţă, când Dumnezeu te cheamă dându-ţi Har să calci apa. Şi fiindcă începea să se scufunde, frica pare să-i devină balast credinţei. O credinţă fricoasă te afundă, te lasă în adâncul întunecat al furtunii. Gestul mântuitor al lui Iisus, întinderea grabnică a mâinii, dovedeşte că Acesta nu era departe de Petru dar frica, nenorocita vrăşmaşă a inimii curajoase, hiperbolizase şi furtuna, şi nălucirea şi distanţa. Doar că El, Dumnezeu, îşi păstrase mintea limpede şi disponibilitatea lucrătoare întru salvarea sufletelor aflate la vreme de furtună.
Semn că nu avem o furtună oarecare, ne e dată imaginea încetării ei. Îndată după ce au urcat în corabie. Este icoana vieţii noastre de fiecare zi. Pururea teama, atât de prezentă în zilele ce au trecut inclusiv în viaţa socială, ridică val lângă val, face ca noaptea să fie şi mai întunecată, furtuna şi mai dură, valul şi mai înalt. Doar deznădejdea e mai adâncă decât frica. Şi diavolul, ascunsul din fibra furtunii, ştie aceasta. Hristos ne îndeamnă să Îi cerem ajutor. Folosind rugăciunea scurtă şi flămândă de răspuns. Folosind Numele Lui. Rostit chiar cu disperare. Ştiind cui ne adresăm, ştiind şi cât de grabnic ne este în ajutor. Mărturisind, în glas cu ucenicii de pe valul Galileei, „cu adevărat, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu!” (Matei 14.33).
Nu. Petru nu e mai necredincios decât noi. La cum suntem probabil că nu am fi cobotrât din corabie. Oameni moderni, ne hrănim cu cele mai instabile dintre incertitudini. Tot timpul spunem că gândim pozitiv în speranţa că ne va fi bine. Ne hrănim toată viaţa cu încredinţări mediocre, cu nădejdi stupide, cu legi pe care le schimbăm din mers, după placuri partinice. În Hristos nu este aşa. El ţine aproape. Străbate furtunile cu mâna Sa întinsă. De altfel aşa şi moare, cu mâinile întinse. Aşa se şi înalţă de-a dreapta Tatălui, binecuvântând, întins, cu amândouă mâinile. Şi, de Acolo, mereu întinde Mâna pentru scufundaţii în futuna vălurită a vieţii. Nu vă temeţi! El Este!
Pr. Constantin Necula
Îndrăzniţi, eu sunt! Nu vă temeţi! (Matei 14.22-34)
