Mântuitorul Hristos află de moartea lui Ioan Botezătorul, verişorul său (Matei 14. 1-12). Ucenicii acestuia i-au vestit această ucidere, după ce i-au îngropat trupul, descăpăţânat în închisoare de un rege prea orgolios, manipulat de păcatul ce-i rodea viaţa. Nehotărât ca să recunoască până la capăt dreptatea unui profet (Matei 14. 9-11). Pentru Mântuitorul era de acum limpede că propria Sa prezenţă în lume avea să crească spre plinirea misiunii Sale. Moartea Botezătorului însemna pentru Cel botezat desăvârşirea botezului Său, deci împlinirea lui: patima, moartea, coborârea la iad, Învierea, Înălţarea la cer, aşezarea de-a dreapta Tatălui. De aici nevoia Sa de retragere, ca un soi de aşezare într-un blok-start, gata să urce Golgote de moarte. De aici gestul acesta profund omenesc: Hristos se retrage în linişte să-şi ostoiască dorul după cel care-i vesteşte Dumnezeirea.
Retras din mulţime, aceasta Îl caută şi îi cotropeşte liniştea. Nu-i îngăduie nici un respiro. Hristos Domnul, din pragul corăbiei, vede mulţimile. Cu bolnavi în mijlocul lor. Atinşi de graba dorinţei de vindecare. Despre care aflaseră, ca şi noi în ultimele săptămâni: sluga centurionului, paralizatul trecut prin acoperiş, orbii şi mutul demonizat. Dar mai ales aflaseră despre învierea fiicei lui Iair. Şi iară, a câta oară, văzându-i, Mântuitorului făcându-i-se milă de neputincioşi, vindecă. Şi propovăduieşte. Uită parcă de durerea morţii care îi străpunsese sufletul pentru a vindeca moartea din sufletul oamenilor.
Venirea serii aduce cu sine vremea cinei, masa cea mai importantă a culturii iudee, masa aşteptării pascale. Ucenicii se impacientează. Cine a văzut mulţimi flămânde le înţelege teama, oricând cei care par că sunt dispuşi să crească spiritual fiind gata să iasă din linişte, când foamea dezechilibrează căutarea. Foamea strică filosofarea. Dar şi stomacul plin astupă urechile. Apostolii cer Domnului să dea drumul mulţimii să caute de mâncare. Mântuitorul îndeamnă pe ucenici să le dea ei să mănânce. Aceştia, oameni lucizi, constată sărăcia propriei aprovizionări: cinci pâini şi doi peşti. Uitaseră că aveau dinainte pe Dumnezeul cel Viu. Cu gesturi care vor marca eternitatea – prezente până azi în Sfânta Liturghie, Iisus „a luat cele cinci pâini şi cei doi peşti, şi-a ridicat ochii spre cer, a binecuvântat, a frânt pâinile şi le-a dat ucenicilor, iar ei le-au împărţit mulţimilor” (Matei 14.19). Mulţimii care şedeau cuminţi pe iarbă. Şi „toţi au mâncat şi s-au săturat” (Matei 14.20). Nu puţini, ca la cinci mii de bărbaţi, în afară de copii şi de femei!
Pentru cel obişnuit cu Biserica, desigur că aici vede Biserica. Cuminţenia aşteptării, ierarhia şi ordinea slujirii, disponibilitatea Mântuitorului, nu ţin doar de acel loc – aproape de Capernaum, satul Tabta, ci de toate timpurile şi toate locurile. Mulţimile nu se bulucesc să prindă fărâmituri. Aşteaptă primirea hranei, pe săturate, din mâna ucenicilor desemnaţi de Hristos să plinească această lucrare. Iar El, Dumnezeu Întrupat, nu dezamăgeşte.
La vremea de acum, de diluare a ierarhiilor, n-ar fi rău să medităm că doar cel chemat de Hristos să plinească muncă de Apostol poate sătura mulţimile. Cu pâine, nu cu circ!
Pr. Constantin Necula
N-au nevoie să plece… (Matei 14.14-22)
