31.9 C
Campulung Muscel
17/07/2024

IAR-iştii au adus civilizaţia, dar şi chefurile la Voineşti

Ca să aibă curent electric pentru cheful de Revelion, şoferii de pe Mercedes-urile Uzinei au adus stâlpi de la Colibaşi
Vom încheia în această ediţie seria de întâmplări rămase încă vii în amintirea lui Vasile Cicu, în ciuda celor 82 de ani, pe care îi va împlini pe 20 iunie, cele mai multe legate de mentorul său din adolescenţă, Ghiţă Zaiţ. Cu ajutorul acestui frezor venit în 1944 de la Întreprinderea Aeronautică Braşov, în momentul dislocării celor două secţii la Câmpulung, în halele fostei fabrici de hârtie, interlocutorul nostru a fost angajat la IMS, la doar 16 ani, cu un an înainte de a împlini vârsta la care tinerii erau acceptaţi la muncă, în Uzină. Parcursul profesional al lui Vasile Cicu a cuprins următoarele încadrări profesionale, cu precizarea că cea mai mare perioadă a condus Atelierul Roţi Dinţate: frezor, reglor, maistru, maistru şef, tehnolog, şef de atelier.

Cu iniţiativă şi cu bani, IAR-istul Zaiţ a tras lumină pe strada unde stătea în gazdă

Muncitorilor transferaţi de la IAR Braşov li s-a asigurat cazare pe la sătenii din comuna Voineşti, dispuşi să găzduiască chiriaşi angajaţi la IMS Câmpulung. Înainte de a fi repartizat să locuiască la familia Cicu, Gheorghe Zaiţ, protagonistul celor mai multe dintre istorisirile lui Vasile Cicu, stătea în altă parte, tot în Voineşti, dar peste gârlă, cum spun localnicii. „Într-o după-amiază, a venit, cu maşina, şi şi-a adus bagajul. Valijoara. S-a stabilit la noi, i-a plăcut camera, căci dacă în partea cealaltă n-avea de nici unele! Era mobilată, avea şifonier, noptiere, plită… era singur în cameră, lucru care îi convenea.”, ne povestea cum a ajuns Vasile Cicu să-l cunoască pe Ghiţă Zaiţ, în urmă cu 68 de ani.  
Pe lângă faptul că era frezor de meserie, Zaiţ a fost şi şoferul primilor directori ai întreprinderii, pe Mercedes-ul 424, Dumitru Barbieri şi Mircea Iliescu, fiindcă, la începuturile existenţei sale, ca anexă a IAR, fabrica a avut doi conducători. Datorită acestui tip cu iniţiativă, dar şi cu bani – foarte mulţi bani, a căror sursă Vasile Cicu ne spunea că n-o cunoaşte – această parte a viitoarei comune Lereşti a ajuns să fie electrificată. În acele timpuri de demult, strada pe care locuia familia Cicu nu avea lumină electrică. Ghiţă Zaiţ trebuia să organizeze Revelionul în casa familiei Cicu, întrucât avea suficiente încăperi pentru petrecerea propusă. Locuinţa avea trei camere disponibile pentru cheful dintre ani, pentru care tinerii au făcut un pom de iarnă. Muzica era asigurată de câţiva participanţi cu voce, care cântau foarte frumos în limba germană. Vasile Cicu îşi aminteşte şi acum că un cumnat de-al lui Bubi Waschievici – aşa cum era alintat Octavian Waschievici, şi el venit de la IAR şi stabilit la Câmpulung – Deiu Popescu, tehnician de profesie, cânta bine în nemţeşte. Revenind la introducerea curentului electric pe strada pe care se afla gospodăria familiei Cicu, povestitorul nostru relata că, datorită lui Zaiţ, omul cu idei şi cu bani, şi a celuilalt şofer al Uzinei, care conducea Mercedes-ul diesel, a avut parte de primul An Nou luminat electric. „Ghiţă Chicomban (n.r. şoferul vehiculului diesel marca Mercedes) a adus stâlpii din pădure, de la Colibaşi, ca să tragă lumina electrică, fiindcă nu aveam. Trei stâlpi a adus şi a tras lumina până la noi.”, ne spunea lereşteanul.

Zaiţ conducea Mercedes-ul directorilor de la IMS, iar Ghiţă Chicomban, Mercedes-ul diesel

„Zaiţ parcă mă hipnotizase, era ca un zeu pentru mine.”, ne mărturisea Vasile Cicu, în al cărui obicei intraseră unele dintre ştrengăriile lui Ghiţă Zaiţ, în sensul că le făcea şi el. Iată una dintre peripeţiile IAR-istului, căruia îi plăcea „să se dea în stambă”, mai ales când avea fete în jur. Asta până când s-a însurat, iar apucăturile de “crai pe plai” i-au fost domolite de coana Gina, o femeie straşnică, a cărei plăcere era să conducă motocicleta soţului. Ghiţă Zaiţ i-a făcut o vizită primarului de la Voineşti, care stătea în apropiere de familia Cicu şi pe care tot Cicu îl chema. Zaiţ a fost însoţit de un coleg, Ion Popa, şi de Ghiţă Chicomban, şofer pe Mercedes-ul diesel, pe care îl „săltaseră” ruşii, când au pătruns în ţară. Reamintim că Zaiţ a fost cel care a recuperat cele două Mercedes-uri “luate cu japca” de ruşi de la fabrică, înainte ca aceştia să apuce să le treacă peste graniţă.
La primar, musafirii s-au cinstit. „Zaiţ, ca să scape de Ghiţă Chicomban, care făcea o gălăgie de nedescris (în special, când imita maşina pe care o conducea), a văzut poarta la noi deschisă şi s-a băgat în curte, pitindu-se după ea. Ăştia doi au trecut în jos. Noi aveam fetele în casă… aveam trei surori. Zaiţ a intrat în casă şi le-a zis: „Mă numesc Zaiţ Gheorghe, „măturător” tehnic la IAR.”        
Vasile Cicu îşi aminteşte inclusiv faptul că şoferul de pe vehiculul diesel purta nişte curele pe mâinile zdravene şi o bască pe cap, care îl făceau parcă mai impunător decât era. După ce s-a căsătorit, Ghiţă Zaiţ s-a mutat în Schei, undeva pe lângă Fabrica de Pâine. „În acea zonă, erau nişte case, unde locuiau nişte italience, care făceau scarpeţi. “Talience” le spunea lumea.”, este un alt amănunt pe care Vasile Cicu nu l-a uitat nici după atâta amar de vreme.

În anul 1949, Avântul Voineşti a jucat finala pe ţară cu Dinamo 18

Pe lângă munca la IMS Câmpulung, în anii tinereţii sale, Vasile Cicu a făcut şi sport. „Am ajuns în Cupa Satelor, în finală, pe ţară, cu Avântul Voineşti, echipa de oină. Am jucat, în anul 1949, finala cu Dinamo 18. Am jucat întâi cu Pedagogicul din Câmpulung, apoi cu un liceu din Slatina, însă meciul s-a ţinut la Piteşti. Pe urmă, am jucat la Ploieşti, cu o comună mai încolo de Bucureşti, Curcani, şi, în finală, cu Dinamo 18. Ei voiau să scoată pe Dinamo 18. Şi rămăsesem doi, eu şi unul, Georgică Cornăţeanu, mai mare decât mine. Noi eram cei mai buni. Ne-am bătut joc de Dinamo şi ne-au dat afară. Meciul a fost pierdut cu 22 la 0.”, a continuat interlocutorul nostru.

“Junii”, participanţi la finala pe ţară ţinută în Sala Savoy

Câteva amintiri şi despre partea artistică a activităţii sale, căci Vasile Cicu a fost component al formaţiei de căluşari, care se numea „Junii”. Cu „Junii” a participat la finala pe ţară, care s-a ţinut la Sala Savoy. „Întâi s-a jucat la Cinematograful „Jinga”, pe urmă, la Piteşti, unde a fost şi Boteniul, cu echipa sa de dansuri, apoi am jucat la Ploieşti. Finala a fost la Bucureşti, în Sala Savoy. De la Savoy am plecat în Cişmigiu, ca să bem o bere şi să mâncăm o prăjitură. Aveam o maşină decapotabilă la scară. Şoferul a fost portar la Rapid cândva. Un sufletist! Ziua, se ducea şi făcea fel de fel de ciubucuri, pentru ca seara să stea cu noi la masă. Ne plimba peste tot. În Cişmigiu, am apărut în costume populare, era lumea după noi ca după urs. Era Nelu Istrate, vioristul cel mai bun, profesorul de muzică. La „Buturugă”, mesele, toate, erau ocupate. Armaşul mic (vătaful mic) era Fane Ţiplea. „Ia, zi-i, Măcriş!”, i-a cerut el acordeonistului. Facem o sârbă. Cu sârba ne-am băgat şi am ocupat o parte din mese.” Altă întâmplare, tot din Bucureşti: „Luam masa la un restaurant, „Constructorul”, în apropiere de Cişmigiu. Acolo lua masa şi o echipă din Covurlui – Moldova, nu ştiu dacă erau sau nu ţigănci. Frumoase, cu bani în plete… Nu s-a mai terminat la nouă seara programul, ci la trei dimineaţa. Toţi ospătarii, opt la număr, aduceau lăzile cu sticle de bere, cu frigărui… În privinţa cazării, dormeam la un cămin studenţesc lângă Cinematograful „Grădina Tomis”.”, sunt amintiri de acum mai bine de cinci decenii, despre cum se distrau tinerii, altădată, mai frumos şi, în orice caz, mai decent ca în zilele noastre.

Postări asemănătoare

Acest site utilizeaza cookie-uri. Prin continuarea navigarii sunteti de acord cu utilizarea cookie. Pentru mai multe informatii puteti consulta Politica de confidentialitate a datelor personale. Accept Mai mult

error: Content is protected !!