“O maşină străbate lumea”, Corneliu FILIP şi Ion CHINGARU
Emoţiile renaşterii ştanţei buclucaşe au fost mari. O recunosc cu toţii! Mai erau exact 40 de minute până la sfârşitul schimbului şi, pe ici, pe colo, începeau să apară înlocuitorii celor obosiţi de muncă. Fusese o zi liniştită în toată fabrica şi chiar mai bună decât altele. De pe banda de montaj ieşiseră 18 maşini peste ritmul obişnuit. Reţeaua dispeceratului general asigura între secţii o cooperare perfectă. La „Presaj”, câteva utilaje fuseseră deja oprite odată cu terminarea loturilor de piese înscrise pe graficul zilei. Când nimeni nu se mai aştepta la nimic deosebit, s-a auzit un zgomot greoi. Privirile oamenilor s-au îndreptat ca la o comandă spre ultimul atelier, unde funcţionau presele de cea mai mare capacitate şi putere, care executau piesele pentru şasiu şi caroserie. Un geamăt surd şi o răbufnire scurtă şi puternică au stricat ordinea ştiută. Totul, în numai câteva clipe. „Ce-o fi?” „Ce s-o fi întâmplat?”
Freamătul începu şi oamenii, lăsându-şi lucrul, se îndreptau grăbiţi către presa verticală de 500 de tone, singura în stare să modeleze lonjeroane. Autoturismele de teren nu se puteau construi fără ele. De ce? Simplu. Sunt piesele de bază din structura inferioară a maşinii, alcătuind şasiul, scheletul, pe care se montează roţile, motorul, caroseria şi toate celelalte. Fără, orice maşină ar fi o grămăjoară de piese. „S-a spart!” „Imposibil!” „A murit cineva?” Vorbe, agitaţie, nedumerire, nelinişte. Nimeni nu fusese vătămat cu nimic. Oamenii se strângeau într-acolo, bănuind gravitatea accidentului şi niciunul nu îndrăznea să scoată un cuvânt.
Matriţa superioară cedase efortului şi se făcuse, cum se spune, ţăndări. Câteva mii de kilograme de fontă specială, care alcătuiseră o singură piesă, zăceau desprinse în bucăţi. Maistrul Benone Hiu, om cu experienţă, constatând fulgerător că nimeni nu fusese lovit în timpul accidentului, privea matriţa fără să mai poată reacţiona. Era năucit, îngrozit.
-Cum s-a întâmplat?, îl „trezi” întrebarea ofiţerului de serviciu, ajuns şi el în câteva minute la locul cu pricina. Era tehnolog de profesie şi, dându-şi seama de gravitatea celor petrecute, a început să dea telefoane şi dispoziţii, pentru a fi chemaţi de acasă oamenii de răspundere, specialiştii. „Adu-i pe toţi.”, îi închise directorul telefonul. „Căscatul” de la butoane apăsase când nu trebuia. Şi, culmea!, tocmai atunci sistemul de siguranţă n-a acţionat la moment. Celula fotoelectrică n-a mai blocat limitatorul de comandă. Între matriţe fuseseră prinse două piese în acelaşi timp şi ceva trebuia să cedeze. Matriţa superioară s-a dovedit mai fragilă. Într-o clipă a fost scoasă din funcţiune o matriţă care costase câteva milioane.
Colosul de metal fusese adus din import, cu mari eforturi valutare. În toată Europa, numai firmele Lamet din Italia şi Lepple din R.F.G. fabricau la comandă matriţe de asemenea gabarit. Ce era de făcut? Iată întrebarea care alerga prin mintea fiecăruia. Să aducă alta, din străinătate?! Era una dintre soluţii. Cea mai lesne. Dar numai în aparenţă, chiar dacă costa enorm. Trebuia încercat orice. În aceeaşi noapte, primele telexuri au pornit spre firme producătoare de asemenea matriţe.
„Eu aş încerca o minune. Trebuie s-o facem la loc.”, se angajă maistrul Stelian Rucăreanu, bolborosindu-şi în fugă cuvintele. „Minunea” gândită de el a fost îmbrăţişată şi de câţiva proiectanţi, având şi ei observaţiile şi completările lor. Unul dintre ei, Gheorghe Ganea – singurul care reuşise, pe vremea ringurilor, să găsească soluţia pregătirii pentru realizarea, cu mijloacele rudimentare ale acelor ani, a unor cilindri perfecţi, fără abateri şi fără să bată, învârtindu-se cu şase mii de ture pe minut – susţinea şi el că se poate. Dar „să nu ne pierdem cu firea!” Erau şi destui pesimişti, care, pe şoptite, ziceau că soluţia ar fi o utopie şi că matriţa este moartă pe veci.
Chiar a doua zi s-au primit răspunsurile de la firmele solicitate. Termenele de execuţie şi livrare propuse de ei erau, însă, de neconceput, adică fabrica ar fi trebuit să aştepte un an încheiat. Ca urmare, soluţia lui Rucăreanu şi Ganea a fost, totuşi, adoptată. Nimeni nu găsise alta mai bună. În prima etapă a fost materializată ideea lui Ganea. Cu 38 de prezoane, ca mâna de groase şi aproape de un metru lungime, au „reîncarnat” trupul matriţei. Apoi a început implantarea unor nervuri de oţel special în corpul sfărâmat, care au fost consolidate cu cepuri şi prezoane mai mici, fiind incluse şi bucăţile sparte, plus cele confecţionate din nou pentru înlocuirea celor distruse. Toate au fost calculate meşteşugăreşte, ţinând mai mult de simţul măsurii şi al aprecierilor meşterilor porniţi în „bătaia” refacerii.
Între timp, telexurile îşi continuau dialogurile. „Termen de execuţie: minim 8 luni.” Acesta a fost ultimul răspuns primit de la fabricanţii de peste hotare. Dar nimeni nu putea aştepta atât. De aceea nu exista decât o singură soluţie: forţele proprii. Chiar dacă sculerii prindeau curaj în „opera” lor, toţi îşi puneau fireasca întrebare: „Cât să mai reziste o matriţă cârpită?” „Trebuie să ne salvăm, a zis directorul Naghi. E clar, tovarăşe Herţa? Începem să lucrăm din momentul acesta. Examenul vieţii este acesta! Dacă nu reuşim să producem maşini, să închidem fabrica? Asta nu se va întâmpla niciodată!”
Nu s-a comentat mai mult, ci s-a trecut la treabă. Cu propriile forţe. Mai întâi era necesar un model de turnare. Lemnul de tei se topise de mult în parfumul romanţei aducătoare de amintiri a tot ce fusese odată în micul atelier de modelărie condus de nea Gheza „Chefliul”! Răşinile epoxidice, noutate de senzaţie în acea perioadă, îi pun la încercare toate cunoştinţele şi întreaga putere. Fabrica de Matriţe era gata şi în ea începea primul examen.
Directorul Herţa pipăi modelul mai întâi prin calcule, cu inimă şi speranţă. Îl urmăreşte de aproape şi este în stare să-l poarte în braţe pe făurar pentru întâia reuşită de mare răsunet. Florică Blidaru, modelier cu mână de artist şi cu toate examenele luate cu felicitări la Şcoala de Maiştri de pe lângă uzină, preia ştafeta şi realizează, în premieră pe ţară, blocul unei matriţe colos din poliesteri spongioşi. Timpul de realizare? Incredibil, dar adevărat: doar 18 zile! Şi încă un mic amănunt: zile şi nopţi, fără noţiunea timpului, până la terminarea lucrării.
Inginerul Nicolae Herţa îşi ascundea cu greu bucuria. Dar niciun succes nu-l îmbată. El priveşte în perspectivă, încercând să afle unde s-ar putea împotmoli „aventura” şi aleargă între Filipeşti, Alba Iulia, Hunedoara şi Câmpina. Să studieze şi să creeze posibilitatea turnării unui mastodont cu nume de ştanţă. El ştie că riscul trebuie eliminat dinainte.
La Presaj, sculerii îşi respectaseră cuvântul. Matriţa peticită şi consolidată începuse din nou să modeleze şi să toace tablele groase. În preajma secţiei care producea lonjeroanele se formase o comisie permanentă de supraveghere şi control, alcătuită din cei mai de temut specialişti. Gândul că matriţa ar putea ceda curând devenise obsesie. Dar ea rezista de două săptămâni, funcţionând chiar fără întrerupere, pe trei schimburi, pentru recuperarea restanţelor. „Asta ţine mai mult decât una nouă.”, se încuraja Stelian Rucăreanu, privind formarea lonjeroanelor. De acum se mutase şi el în Fabrica de Matriţe şi, în fiecare dimineaţă, în drum spre locul de muncă, ocolea puţin şi trecea prin Secţia Prese. Şi spusele lui se adevereau. Pe zi ce trecea, fiecare oră de funcţionare era privită de toţi ca un câştig imens. Dar acum putea să cedeze, deoarece noua matriţă intrase pe linie dreaptă, era în curs de realizare.
De la maşinile de frezat prin copiere a fost preluată de echipa ajustorului Constantin Mihăilă. S-au apucat de treabă. Cu grijă şi dibăcie, folosind chiar pila, şabărul şi biaxul. Apoi au recurs la sute de metri de şmirghel, smulgând ici-colo micronii în plus, dându-i perfecţiune şi strălucire. Silviu Ghinea şi Stelică Popa au efectuat ultimele verificări premergătoare probelor de casă. S-a trecut apoi la operaţiunea finală. Emoţiile ajunseseră la culme. Gata! „Merge perfect!” De la primul „pas” trecuseră 49 de zile! „Fabrica fabricii” depăşise cu succes primul examen. Matriţa cârpită a mai rezistat mult. Cea nouă ar fi putut s-o înlocuiască în câteva ceasuri. „Bravo, băieţi!”, s-au auzit felicitările. Dar timpul de odihnă era încă departe pentru sculerii uzinei. Toată pregătirea de fabricaţie pentru ARO 10 aştepta pe hârtie şi un glas tunător cutremura liniştea Măgurii: „Avem o armată de ingineri şi încă batem pasul pe loc!” Matriţe, ştanţe şi dispozitive, care mai de care mai complicate, sunt parcă mai necesare acum ca oricând. Se respiră scurt, sacadat. Zilele zboară în fugă şi termenele sunt mereu mai aproape. Nici nu începe bine numărătoarea inversă şi se preia din mers pregătirea pentru Oltcit. 84 de matriţe în 20 de game cu configuraţia în spaţiu declanşează din nou iureşul urgenţelor.
Se mai solicită, peste toate altele, şi pregătirea pentru Dacia Break, la care „Centrala” dăduse termene scurte, şi sprijinirea turismelor de mic litraj. Între timp, proiectanţii lui ARO conturează pe planşetă noi modele şi variante, ceea ce înseamnă, continuu, cu prioritate, alte şi alte matriţe şi ştanţe.