„Partidul, pentru ce faci bine, te stimulează. Pentru ce faci rău, te sancţionează”, sloganul lui Naghi, când “ardea” câte un şef de secţie la salariu
Victor Naghi era născut pe 27 martie 1920. Ziua şi luna coincideau cu data de angajare la IMS Câmpulung a lui Vasile Cicu, fostul şef al Atelierului Roţi Dinţate, ajuns la fabrică în anul 1946. Din acest motiv, Vasile Cicu nu uita niciodată de ziua de naştere a directorului Naghi. „Dimineaţa, îl pândeam, când intra pe poartă – îmi dădeam seama când a ajuns la birou – şi-i dădeam telefon, ca să fiu primul. „Cine eşti, mamă, cine eşti?”, mă întreba el. „Nu vă spun, tovarăşul director, ci doar vă felicit!” „Vino, mamă, încoace!”, îmi zicea el, dar nu ştia cine îl sună. Râdeau toţi în birou, când dădeam telefon.”, este una dintre multele întâmplări pe care Vasile Cicu le-a depănat pentru cititorii serialului „Din Istoria ARO Câmpulung”, în cadrul unui interviu realizat de curând.
Naghi l-a învoit şi tot Naghi l-a sancţionat la salariu
Un subaltern nu uită aşa uşor ziua în care directorul general al fabricii l-a servit cu un pahar de coniac, însă, în cazul lereşteanului Vasile Cicu, împrejurarea în care s-a produs gestul amical a fost memorabilă. Cu câteva zile înainte de a ciocni un pahar cu Victor Naghi, interlocutorul nostru a fost învoit de director, având nevoie să meargă cu treburi până la Piteşti. A dus biletul de voie la poartă, însă portarul i-a spus că nu trebuie neapărat să-l lase acolo. „Însă eu i-am cerut să-l înregistreze şi ce bine am făcut! Când vin de la Piteşti, mă întâlnesc cu un prieten, care era contabil la noi, la secţie, şi care mi-a zis: „Mă, Naghi ţi-a dat 10% (n.r. penalizare la salariu). Ne-a şi pus să le scriem (n.r. sancţiunile). Era pe la şase, dar eu nu plecasem, fiindcă era treaba cu salariile…”, ne-a relatat Vasile Cicu cele aflate de la contabil.
Auzind că este sancţionat la salariu, a început să se învârte pământul cu el, mai ales că se ştia învoit de Victor Naghi. Ca să clarifice neînţelegerea, Cicu l-a aşteptat pe Naghi la poartă. „Nu m-am îmbrăcat nici cu halatul. Era şapte fără un sfert, când se închidea poarta, pentru ca la şapte să înceapă lucrul. I-am zis: „Bună dimineaţa.” Nu l-am salutat niciodată cu „Să trăiţi!” M-am dus după el. Era secretară una Bomboşica (n.r. Bomboş), care mi-a zis să intru. Am deschis puţin uşa, când Naghi îmi spune: „Ce e, mă?” „Tovarăşul director, eu, ieri, am fost învoit, cu bilet de voie, semnat de dumneavoastră, am avut o problemă la Piteşti. Am găsit pe masă, în birou, penalizarea de 10%. Socotesc că nu sunt vinovat. Am şi maistru pe schimbul II, unul, Piciu, că lucram pe trei schimburi.” Am intrat cu ideile mele şi-am ieşit cu ideile lui. Mi-a spus: „Cicule, mamă, Naghi este în concediu şi este plecat la mare. Se întâmplă o catastrofă în Uzină. Cine răspunde, Cicu sau Naghi?” I-am mulţumit şi am plecat.”, a continuat povestirea lui Vasile Cicu.
După ce l-a penalizat, de ziua lui, într-un COM, l-a servit cu coniac franţuzesc
După câteva zile, era ziua de naştere a povestitorului nostru. Când să iasă pe poarta Uzinei, a fost oprit şi i s-a spus: „Te cheamă tovarăşul director.” „Ce-o mai fi având, că este ceasul patru?! La trei ieşeam. Mă duc repede, îmi iau halatul… Acolo, COM. S-a ridicat, când m-a văzut, şi mi-a spus să iau loc. „Partidul, pentru ce faci bine, te stimulează. Pentru ce faci rău, te sancţionează.”, a rostit Naghi. Găiduţ, repede, s-a ocupat de protocol. Ei aveau nişte cupe din care beau coniac franţuzesc „Courvoisier”. M-a servit şi pe mine, după care a cerut: „Să intre Vintilă!” Vintilă, care era casierul Uzinei, l-a pus să semneze pe un stat, după care i-a înmânat un plic cu salariul lui Vasile Cicu, care, pe atunci, era 1.440 lei.
Dacă a venit vorba de salariu, povestitorul nostru a depănat o întâmplare cu banii, pe care, după ce i-a ridicat de la casieria Uzinei, i-a vârât sub partea interioară a pălăriei, pe care a agăţat-o de un colţ al oglinzii de la toaletă. Familia Cicu trebuia să plece la o nuntă, la „Piatra Craiului”, când s-a trezit că n-are bani. Atunci, soţii Cicu au răscolit toată casa şi… nimic. Aşa că planurile lor din acea seară au „picat”. „Făcusem nişte vin de zmeură. Am băut vreo două-trei pahare la un meci de fotbal, m-am uitat puţin la televizor, aveam un „Rubin”. Seara, îmi zic: Ia să-mi iau pălăria. Când în oglindă, în timp ce mă pieptănam, se vedeau sutele mele albastre. A doua zi, ne-am dus şi am dat darul.”, a relatat acesta.
“Tovarăşe, lasă locul de muncă aşa cum vrei să-l găseşti!”
„De ce nu te faci, Cicule, mamă, membru de partid?”, îl întreba mereu directorul. „Naghi nu mă „înghiţea”, fiindcă nu eram membru de partid. De ce nu mă fac? Aia era moartea lui. Profesional, am avut mulţi duşmani din cauza aceasta. Îmi plăcea cum conducea Naghi fabrica. Nu mişca nimeni. După principiul lui, conduceam şi eu atelierul (n.r. Atelierul Roţi Dinţate).” Vasile Cicu ne spunea că începuse să se ţină şedinţele de partid în timpul programului. De aceea, şeful de atelier îl avertiza pe liderul care conducea şedinţele respective că se duce şi-l reclamă la directorul Naghi. „Murea când auzea, fiindcă îi era frică.”, a adăugat el. Cât timp a fost şeful tehnologilor, a fost schimbat de vreo două ori, fiind plimbat între acest serviciu şi Roţi Dinţate, pe motiv că refuza să se facă membru de partid. „Mi-au dat în sarcină şi Montajul, mai aveau să-mi dea Tratamentul. De fapt, aşa spuseseră: să-mi dea şi Tratamentul şi să-l anexeze Roţilor Dinţate.” Însă Vasile Cicu s-a temut de acest domeniu, din cauza cuptoarelor cu gaz metan. „Atât îmi trebuie, să fie vreo explozie! Eu ţineam foarte mult la Protecţia Muncii. Să nu-şi prindă mâinile vreunul, să nu bea în timpul programului, fiindcă acolo se învârt roţile. Pusesem şi o lozincă la atelier şi le spuneam şi la instructaje: „Dumnezeu, când a făcut omul, nu i-a făcut piese de schimb.” Lozinca aceasta, care i-a plăcut şi lui Naghi, o ştiam de la un inginer care fusese în America.” Tot de la acesta aflase încă un slogan, pe care l-a afişat la intrare: „Tovarăşe, lasă locul de muncă aşa cum doreşti să-l găseşti.” Naghi a intenţionat să-l pună undeva, scris cu litere mari, însă n-a mai apucat, fiind înlocuit.